Mereu nerostita istorie – Războaiele lui Ştefan cel Mare

0
124

Războaiele lui Ştefan cel Mare: victorii şi înfrângeri .
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de stătu, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

Ştefan cel Mare şi Sfânt nu a fost deloc mai blând sau mai puţin războinic şi dur decât vărul său primar, Vlad Ţepeş (mama lui Draculea era fata lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan).

Doar că voievodul moldovean a avut parte de un alt context geopolitic, care i a permis un destin mai generos, el fiind astăzi venerat mai ales în Moldova şi Republica Moldova. De fapt, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au ieşit din cărţile de istorie şi au devenit simboluri naţionale ale luptei românilor pentru independenţă, chiar dacă contextul, semnificaţiile şi detaliile vieţii lor (la fel ca şi ale altor voievozi) se află în continuă analiză şi evaluare de către istorici. Nicicând Moldova nu a avut o mai mare faimă pe plan internaţional, în lumea medievală, precum în vremea lui Ştefan cel Mare.

Pe de altă parte, este greu de evaluat gradul de prosperitate şi trai bun al celor circa 400 000 de moldoveni din vremea lui Ştefan cel Mare, ţara fiind de atâtea ori pustiită şi prădată de oşti străine (otomane, tătare, ungureşti, polone), decimată în desele războaie, sau supusă tacticii golului demo- economic ordonat de voievod în calea duşmanului.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat în Occident epoca marilor descoperiri geografice, a călătoriilor lui Cristofor Columb spre Lumea nouă (1492-1493), sponsorizat de regii Spaniei, născute în urma Reconquistei, sau a expediţiei exploratorii a portughezului Vasco da Gama (1497) prin Capul Bunei Speranţe spre India.

Dacă frecventele execuţii prin decapitare sau tragere în ţeapă ordonate de Ştefan împotriva prizonierilor turci sau a boierilor necredincioşi pot părea astăzi fapte de mare cruzime, astfel de reacţii sângeroase ale suveranilor occidentali împotriva oponenţilor politici nu erau deloc rare şi făceau parte din jocul politic curent de intimidare.

Spre exemplu, în 1170, Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury (ulterior venerat ca sfânt şi martir), a fost asasinat din ordinul regelui Angliei, Henric al II-lea şi tot un rege englez celebru, Henric al VIII-lea, a decis decapitarea în 1532, sub acuzaţia de trădare, a lui Thomas Morus, deoarece acesta nu-l recunoscuse drept cap al noii Biserici Anglicane.


Ştefan cel Mare a purtat în decursul celor 47 de ani de domnie (ca durată, doar regele Carol I l-a depăşit, cu un an) războaie cu Regatul Ungar, cu Ţara Românească, cu Imperiul Otoman (şi aliaţii săi tătari), precum şi cu Regatul Polon.

Indiferent de motivaţia şi deznodământul lor, succesiunea acestor războaie a urmat o solidă logică politică, Ştefan dovedindu-se nu doar un strălucit strateg şi comandant de oaste (a obţinut aproape toate victoriile în condiţiile inferiorităţii numerice a oştilor sale), dar şi un abil diplomat.

Desfăşurând o politică externă proactivă, Ştefan a avut înţelepciunea necesară pentru a exploata rivalităţile ungaro-polone în interesul ţării sale, până aproape de anihilarea reciprocă a inevitabilelor vasalităţi pe care era obligat să le accepte potrivit cutumelor feudale din epocă şi raporturilor de putere în care se afla Moldova.

 

În plus, Ştefan a fost printre puţinii voievozi români care au avut o viziune europeană în politica lor.

 

Cetatea Neamțului

Stau mărturie în acest sens nu doar documentele din corespondenţa lui Ștefan, dar şi flota sa de „pânzare”, vase comerciale moldoveneşti, ce au străbătut nu doar Marea Neagră, pornind din strategicele porturi fortificate Chilia şi Cetatea Albă.
Ştefan a devenit domn al Moldovei în urma victoriei (cu ajutor militar de la Vlad Ţepeş) de la Doljeşti din 12 aprilie 1457 asupra unchiului său Petru Aron, cunoscut pentru faptul că fusese primul voievod moldovean care închinase ţara turcilor (care intrase astfel în Dar al-ahd – „Casa păcii”, deosebită de Dar al-islam – teritoriu component al Imperiului Otoman aflat în administraţie directă), plătindu-le tribut 2000 de galbeni.

Prima serie de confruntări militare ale Iui Ştefan a avut drept obiectiv consolidarea domniei sale. Pentru a-l alunga din Polonia pe Petru Aron, Ştefan a semnat pe 4 aprilie 1459, la Overchelăuţi, un tratat de vasalitate faţă de regele Cazimir IV Jagiello.

Petru Aron s-a refugiat apoi în Transilvania, primind găzduirea regelui Ungariei, Matei Corvin (1458-1490), drept pentru care Sirian a întreprins în 1461 o expediţie în Transilvania, dar nu a reuşit să-l captureze şi să-l decapiteze pe rivalul şi ucigaşul tatălui său decât în 1470. Până atunci, Ştefan, din poziţia de vasal al regelui Polo niei, stat ce se găsea în stare de pace cu Imperiul Otoman, a încercat fără succes, în 1462, să recucerească pentru Moldova cetatea Chiliei, fortăreaţa strategică de la Gurile Dunării, aflată, se pare, în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, dar în condominiu cu Regatul Ungar.

Istoricii nu au găsit răspunsuri clare la întrebările: de ce l-a atacat Ştefan tocmai atunci pe Vlad Ţepeş şi de ce nu l-a ajutat, măcar indirect, în rezistenţa antiotomană a acestuia?

Mai apoi, cu toate că fusese înfrânt de turci la Războieni în 1476, Ştefan a găsit totuşi resurse să-l ajute pe vărul său Vlad să revină pentru a treia oară pe tronul Ţării Româneşti.
Ştefan a reuşit abia în 1465 să ocupe cetatea Chiliei – vitală pentru apărarea şi comerţul pe Dunăre – afectând serios interesele comerciale şi strategice ale Ungariei, fapt ce a atras campania regelui Matei Corvin din 1467 împotriva sa. O puternică armată ungară a pătruns în Moldova prin trecătoarea Oituzului, a ocupat şi a prădat Târgul Trotuş, a înaintat pe valea Siretului prin Bacău şi Roman, oprindu-se la Baia în drum spre Suceava.

Aici, Ştefan şi oastea sa, inferioară numeric celei maghiare, a atacat multidirecţional şi prin surprindere, în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, incendiind oraşul şi obţinând o victorie parţială, cu grele pierderi, asupra forţelor ungare (care s-au retras apoi din Moldova).

Însuşi regele Matei Corvin a fost grav rănit, deşi unele surse ungare pretind că, după numărul pierderilor moldovene, ungurii ar fi obţinut victoria. După înfrângerea parţială a lui Matei Corvin, pentru a nu fi ascultat întocmai poruncile domnului, un număr semnificativ de boieri (probabil complotişti, nemulţumiţi de politica lui Ştefan) au fost decapitaţi sau traşi în ţeapă sub acuzaţia de trădare. Totuşi, în conflictul cu Ungaria, Ştefan şi-a atins obiectivele politice şi militare. Ulterior, în iulie 1475, înaintea previzibilei campanii otomane de pedepsire a sa, Ştefan a recunoscut suzeranitatea regelui ungar Matei Corvin, în schimbul promisiunii unui ajutor militar.

Ameninţarea Hoardei de Aur, condusă de hanul Mamac, a fost eliminată de Ştefan prin victoria zdrobitoare repurtată în 1470 (sau 1469) asupra tătarilor ce invadaseră Moldova în bătălia de la Lipnic; atât prizonierii tătari, cât şi solii trimişi pentru eliberarea fiului hanului au fost traşi în ţeapă, pentru descurajarea unor atacuri ulterioare.

Următorul pas strategic al lui Ştefan a fost către Ţara Românească, unde, începând din 1470 şi până în 1482 (sau 1484?), a tot încercat, fără succes, să pună un domn prieten Moldovei şi aliat antiotoman. La început, Ştefan l-a atacat pe supusul muntean al turcilor, Radu cel Frumos, prin arderea în 1470 a Brăilei şi a Târgului de Floci, l-a învins în luptă în 1471 la Soci, şi din nou în 1473, când l-a înlocuit în scaunul Munteniei cu Laiotă Basarab. Laiotă însă a trecut de partea turcilor. Aceeaşi trădare s-a întâmplat şi cu ceilalţi domni, iniţial antiotomani, instalaţi de energicul domn al Moldovei, anume Ţepeluş Basarab şi Vlad Călugărul (şi acesta fiu al lui Vlad Dracul şi frate cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos).

Drept pentru care Ştefan s-a resemnat şi nu a mai perseverat.

Mai mult chiar, Laiotă Basarab a fost cel care l-a detronat (şi se pare executat) pe Vlad Ţepeş (reînscăunat de Ştefan în 1476) şi a participat cu un corp de oaste, alături de sultanul Mahomed al Il-lea, în campania acestuia împotriva lui Ştefan din 1476, încheiată prin înfrângerea moldavă de la Războieni.

Refuzul plăţii tributului, moştenit de Ştefan de la predecesorul său Petru Aron, şi alungarea supusului Porţii, Radu cel Frumos, de pe tronul Munteniei în 1473 au provocat reacţia otomană de pedepsire a domnului moldovean.

Suleiman Paşa, în fruntea unei armate de circa 120 000 de oşteni, a invadat Moldova în iarna lui 1474. Pe 10 ianuarie 1175, în locul numit Podul înalt, lângă Vaslui, pe valea râului Bârlad, folosind cu mare pricepere avantajele terenului mlăştinos şi ale ceţii, Oastea cea mare a lui Ştefan (din care a făcut parte şi un corp de secui) a obţinut o izbândă totală împotriva otomanilor, care au fost urmăriţi vreme de patru zile şi nimiciţi.

„Oastea în dobândă” a lui Ştefan a avut parte de o pradă foarte bogată, constând în obiecte din aur şi argint, purpură, arme, cai. Potrivit lui Constantin C. Giurescu, din ordinul lui Ştefan „aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă”, asemenea practicilor vărului său, Vlad Ţepeş.

După victorie, Ştefan a ţinut post în semn de mulţumire către Dumnezeu şi a adresat o scrisoare circulară către capetele încoronate din Occident, în care anunţa marea şi surprinzătoarea sa victorie împotriva otomanilor şi le cerea ajutor financiar şi militar pentru apărarea Moldovei, numită „poartă a Creştinătăţii”.

Turnul lui Ștefan cel Mare din Piatra Neamț

Exprimarea „poartă a Creştinătăţii” trebuie luată doar ca o figură de stil a domnitorului şi nu ca o realitate geopolitică.

 

În timpul lui Ştefan cel Mare şi încă mulţi ani apoi, „direcţia principală a cuceririi turceşti” spre centrul continentului a fost pe ruta Constantinopol-Sofia-Belgrad-Buda-Viena (P.P. Panaitescu) şi nu prin Suceava, Moldova fiind o poartă laterală, şi nu principală, a Creştinătăţii. Ştefan nu a folosit în corespondenţa sa numele de Europa, irelevant în epocă, identitatea exprimându-se în termenii de creştin versus păgân şi nu de european versus oriental sau asiatic.

Tot ca o figură de stil uzitată în epocă trebuie privită şi expresia de „atlet al lui Hristos” pe care papa Sixtus al IV-lea i-a atribuit-o lui Ştefan (aceeaşi expresie fusese adresată şi lui Iancu de Hunedoara), metaforele flatante fiind menite a ţine locul unor concrete ajutoare financiare şi militare.

Imperiul otoman, în ofensiva sa din acea perioadă, supusese Serbia în 1459, Bosnia în 1463, iar apoi Albania în 1479, Herţegovina în 1482 şi Muntenegru în 1496, pentru a cuceri, în sfârşit, Belgradul în 1521 şi Regatul Ungar în 1526.
Replica otomană a venit anul următor, în 1476, sub forma unei puternice campanii sultanale a lui Mahomed al II-lea, care şi-a coordonat invazia cu un atac al tătarilor din Crimeea şi a beneficiat de sprijinul oştii muntene a lui Laiotă Basarab.

Pentru că ţăranii oricum fugeau acasă să-şi apere familiile şi casele de urgia prădătorilor de peste Nistru, Ştefan a trebuit să renunţe la Oastea cea mare, iar din Oastea cea mică rămasă a trimis jumătate să-i oprească pe tătarii din Crimeea. Cu cealaltă jumătate şi fără niciun ajutor militar (maghiar sau polon), Ştefan a fost înfrânt de Mahomed al II-lea la Războieni, pe 25-26 iulie 1476.

În timp ce Ştefan, retras în Polonia, îşi refăcea forţele în Cameniţa, iar cetăţile Moldovei Hotinul, Neamţ, Suceava (apărată de boierul Şendrea) rezistau cu succes asediilor otomane, ajutorul militar ungar al lui Matei Corvin se afla pe drum. În aceste condiţii sultanul a decis retragerea, iar Ştefan a revenit pe tron, ba chiar l-a izgonit din Ţara Românească pe Laiotă Basarab şi l-a reînscăunat, pentru o scurtă perioadă, pe Vlad Ţepeş.

Evoluţiile politice internaţionale nu se îndreptau în acel moment spre o coaliţie antiotomană.

Dimpotrivă. Regele Poloniei, Cazimir IV, s a înţeles să facă pace cu turcii în 1476 şi apoi în 1489. A urmat Veneţia în 1479, chiar şi Ungaria a semnat un tratat de neagresiune cu Poarta în 1483. Rămas singur, Ştefan a trebuit să facă pace cu turcii în 1480. Dar noul sultan, Baiazid al II-lea (1481-1521), a profitat de lipsa de voinţă politică şi coordonare a forţelor antiotomane şi a cucerit în 1484, împreună cu oştile lui Vlad Călugărul (1481-1495) şi forţele tătarilor din Crimeea, cetăţile strategice Chilia şi Cetatea Albă (fortificaţii ce reprezentau, potrivit sultanului, „cheia biruinţelor asupra leşilor, cehilor, ruşilor şi ungurilor” şi „Moldova toată”, potrivit lui Ştefan), transformând practic Marea Neagră în lac turcesc.

Cu speranţa de a-şi recupera cetăţile şi pentru a face faţă pericolului otoman iminent, Ştefan a acceptat umilinţa prestării în public a omagiului vasalic regelui Cazimir IV Jagiello al Poloniei, în septembrie 1485, la Kolomeea.

Ajutorul polon primit a fost însă minim, dar Ştefan l-a folosit imediat pentru a înfrânge o expediţie otomană punitivă, la Cătlăbuga, lângă Chilia, în noiembrie 1485. Anul următor, Baiazid al II- lea a a trimis o nouă expediţie militară în Moldova, pentru a-l înlocui pe Ştefan cu fiul lui Petru Aron, Hroit (Hronoda). În lupta de la Şcheia din 6 martie 1486, acesta aproape că l-a învins pe Ştefan (care a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi, de dimineaţă până spre prânz), dar intervenţia aprodului Purice a salvat situaţia şi voievodul moldovean a obţinut din nou victoria.

Totuşi, Ştefan şi-a dat seama că trebuia să se supună turcilor, plătindu-le începând din 1486 un tribut (4 000 de ducaţi anual) şi recunoscându-le stăpânirea asupra disputatelor cetăţi strategice Chilia şi Cetatea Albă.

 

 

Efigia lui Ștefan cel Mare pe o bancnotă emisă de Republica Moldova în 1999.

Ultimul mare război al lui Ştefan a fost cel cu Polonia, în condiţiile în care relaţiile dintre cele două ţări s-au tensionat după urcarea pe tron a urmaşului lui Cazimir, regele Ioan Albert, iar Moldova s-a reorientat spre o alianţă cu Ungaria. Fostul duşman, regele Matei Corvin, oferea în stăpânire voievodului moldovean cetăţile Ciceului şi Cetatea de Baltă, drept compensaţie pentru pierderea către turci a celorlalte fortăreţe. În august 1497, regele Poloniei, Ioan Albert a invadat Moldova sub pretextul unei campanii antiotomane; în realitate, el urmărea înlocuirea lui Ştefan cu fratele său Sigismund.

În timp ce cetatea Sucevei, capitala, a rezistat asediului polon timp de trei săptămâni, sub comanda pârcălabului Luca Arbore, Ştefan s-a putut replia pentru a-şi strânge Oastea cea mare şi a aştepta ajutorul militar din partea Imperiului Otoman (care i-l datora în calitate de putere suzerană) şi a Ţării Româneşti, acum aliate.

În aceste condiţii, Ştefan a încheiat un armistiţiu cu Ioan Albert, dar i-a pregătit puternicei armate a acestuia, pe drumul de retragere, o nimicitoare ambuscadă în Codrii Cosminului, pe 26 octombrie 1497. Mai mult decât atât, drept represalii, Ştefan a întreprins în anul următor o campanie devastatoare în Polonia, până aproape de Cracovia, aşa încât a putut semna pe 12 iulie 1499, la Hârlău, un tratat de pace moldo-polon, în condiţii de egalitate, anulând umilinţa de la Kolomeea.

La fel ca şi în războiul cu Ungaria din 1467, Ştefan a ieşit victorios şi din cel cu Polonia, deoarece şi-a atins obiectivele politice, dincolo de victoriile militare.

Balansul de vasalitate între cele două puteri a fost benefic Moldovei, care în plus a reuşit să obţină şi victorii militare decisive. Energicul voievod moldovean nu a reuşit însă să-şi atingă obiectivele politice urmărite în toate intervenţiile sale din Ţara Românească.

În ceea ce priveşte evaluarea îndelungatelor sale confruntări armate cu Imperiul Otoman, istoricul Bogdan Murgescu argumentează că, în final, Ştefan cel Mare, în pofida numeroaselor bătălii câştigate, a pierdut politic şi militar războiul început cu turcii în 1473, deoarece: tributul plătit de Moldova la finele războiului, 1486, era de două ori mai mare decât la început; în urma confruntărilor, Moldova a recunoscut pierderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, unde au fost instalate garnizoane otomane; preţul uman şi economic plătit de Moldova în urma acestor bătălii este greu de estimat, dar cu siguranță a fost uriaş şi cu efecte pe termen lung.

Totodată, istoricul Marius Diaconescu a semnalat faptul că spre deosebire de Vlad Ţepeş, lancu de Hunedoara, care au întreprins campanii militare cruciate ofensive pe teritoriul Imperiului Otoman, la sud de Dunăre, războaiele antiotomane ale lui Ştefan au fost defensive şi s-au purtat pe pământul Moldovei, cu preţul aferent plătit de moldoveni. Desigur, aceste observaţii de sinteză nu micşorează cu nimic meritele istorice reale ale lui Ştefan cel Mare, considerabilul său rol şi prestigiu avut în epocă şi nici poziţia sa de frunte în panteonul naţional românesc.

În acelaşi timp, îndelungata domnie de peste 47 de de ani i-a permis lui Ştefan să devină unul din cei mai însemnaţi voievozi ctitori români.

Se spune în popor că Ştefan ridica o biserică după fiecare victorie militară, dar, potrivit mărturiei pisaniilor păstrate, se cunosc 32 astfel de lăcaşuri, dintre care cele mai renumite prin frumuseţea lor sunt mănăstirile Putna, Neamţ, Voroneţ, Bistriţa. Ştefan cel Mare s-a preocupat intens şi de dezvoltarea sistemului de apărare a Moldovei prin cetăţi fortificate, el adăugând un nou rând de ziduri cetăţii de scaun a Sucevei, întărind cetăţile Neamţului şi Hotinului, ridicând altele noi la Chilia – pe malul stâng al braţului Dunării, apoi la Soroca – pe malul Nistrului, la Orhei – pe Răut, şi lângă Roman – pe malul Siretului.

Ştefan cel Mare, mai mult decât orice alt voievod, a devenit după 1990 obiectul unui adevărat cult, mai ales după beatificarea sa din 1992, fiind venerat deopotrivă pe ambele maluri ale Prutului.

Cu toate acestea, lui nu i se atribuie rolul unui simbol unificator între România şi Republica Moldova, ci mai degrabă, în acord cu interesele ruseşti, de vestigiu istoric al unei Moldove Mari, desprinsă de statul român, dar apropiată de statul rus.
Ca o ironie a istoriei, un nepot al lui Ştefan cel Mare, Iliaş Rareş, după ce a trecut la islam, a ajuns paşă în Silistra, poziţie din care a luptat în oastea lui Suleiman Magnificul, inclusiv pentru cucerirea Timişoarei.

În fine, în 2015, urmaşele urmaşelor, urmaşelor, urmaşelor „mumei lui Ştefan cel Mare” – pateticul personaj din poezia romantică a lui Dimitrie Bolintineanu – au ajuns nedezlipite de televizor, pentru a urmări aventurile de harem ale sultanului otoman Suleiman Magnificul, devenit la rându-i un seducător personaj de telenovelă turcă.

În contextul luptelor purtate de Ştefan cel Mare şi ceilalţi voievozi, trebuie remarcată la oşteanul român (moldovean, muntean, ardelean) o linie de continuitate privind eroismul în luptă, îndârjirea, capacitatea de a îndura greul şi suferinţa atunci când domnul aflat în fruntea ţării dădea ordin de luptă cu duşmanul, chiar dacă respectivul oştean nu putea înţelege pe deplin rostul acelei chemări la război. În vremea lui Ştefan cel Mare, la Oastea cea mare, în tranşeele Primului Război Mondial sau în stepele şi munţii departe de ţară din cel de-al Doilea Război Mondial, ţăranul-oştean, cel fără prea multă ştiinţă de carte (poate chiar deloc), a avut puterea să rabde, să lupte şi să moară, simplu şi anonim, aşa cum este mai greu de imaginat pentru un cetăţean al României europene din pragul secolului al XXI-lea.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here