Mereu nerostita istorie – Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş

0
473

Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş: un cruciat târziu și un erou damnat.

S-a stins lumina lumii.
Inscripţia de pe mormântul lui Iancu de Hunedoara

Şi pe cei care au venit cu dânsul din această luptă a început el însuşi să-i cerceteze. Care era rănit la faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi îl făcea viteaz al său, care era rănit la spate, pe acela poruncea să-l puie în ţeapă, spunându-i în loc de prohod: „Tu nu eşti bărbat, ci femeie”.

Vlad Ţepeş în cronica anonimă Povestire despre Dracula-Voievod

Iancu (sau Ioan Românul) de Hunedoara, dar şi fiul său, Matei Corvin, voievod şi guvernator general, respectiv rege al Ungariei, sunt contraexemple puternice care demolează imaginea dominantă a ţăranului român iobag, etern persecutat de grofii unguri.

Explicaţia acestei uriaşe discrepanţe stă în confesiunea catolică pentru care au optat Huniazii şi implicit integrarea lor în rândul nobilimii ungare, opţiune radical opusă rezistenţei prin ortodoxie a ţăranului român din Transilvania la asimilarea prin maghiarizare. Nu lipsit de importanţă este şi contextul ascensiunii politice a lui Iancu de Hunedoara (un self-made-man provenit dintr-o familie de români), care s-a petrecut pe fondul Conciliului de Unire de la Florenţa, din 1439, în care s-a decis reunirea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică şi organizarea unei cruciade pentru despresurarea Bizanţului, reunire rămasă însă neaplicată în realitate.

Obiectivul strategic al lui Iancu de Hunedoara (exceptând, desigur, marile sale ambiţii personale de putere şi de bogăţie) a fost stoparea expansiunii şi alungarea otomanilor din Europa.

Eforturile sale s-au dovenit esenţiale (a fost numit de papa Calixt al III-lea „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos”) într-o perioadă în care Imperiul Otoman începuse asediul furibund al continentului. Europa însă era divizată de sângeroase conflicte dinastice (precum „Războiul celor două Roze” din Anglia între familiile York şi Lancaster din 1455-1485), aprige competiţii comerciale (între Genova şi Veneţia, rivalitate ce a afectat direct chiar şi cauza creştină în favoarea celei musulmane), confruntări şi ambiţii heghemonice între puterile regionale (Polonia vs. Ungaria).

În paralel cu aprigele războaie antiotomane purtate în Balcani, în Occidentul secolului al XV-lea, Johannes Gutenberg inventa presa tipografică (în 1455) şi minunata artă renascentistă începea să înflorească.

Tot în acest timp, în Peninsula Iberică, armatele suveranilor creştini Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon îi alungau pe musulmanii arabi din ultimul lor bastion, Granada, încheind astfel Reconquista, la sfârşitul unor lupte purtate de-a lungul a 700 de ani.

Înverşunarea antiotomană a fost elementul comun al politicii externe atât a lui lancu de Hunedoara, cât şi a lui Vlad Ţepeş, pentru că pe plan intern cei doi au avut tendinţe deosebite: în Transilvania, Iancu a urmărit acumularea de putere şi avere personală cât mai mare, conform mentalităţii tipice unui nobil feudal, iar în Ţara Românească, VIad nu s-a dat în lături de la nicio duritate pentru centralizarea puterii politice în mâinile sale, în defavoarea boierimii, pentru curăţarea țării de hoţi şi netrebnici, dar şi pentru protejarea intereselor comerciale ale ţării.

Atitudinea faţă de Poarta Otomană a fost însă reperul distinctiv şi argumentul decisiv în luarea unor decizii politice al acestor remarcabili voievozi români. lancu de Hunedoara l-a avut iniţial ca aliat antiotoman pe domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Dracul (fiul lui Mircea cel Bătrân), în 1444-1445. Atunci când, în 1447, l-a bănuit de înţelegere cu turcii, lancu nu a ezitat să dispună sau să fie de acord cu lichidarea lui Vlad Dracul, în urma unui complot al Dăneştilor, familia rivală Drăculeştilor, şi la îndemnul lui Vladislav II, care-i râvnise tronul.

Dispunând de suficientă putere politică şi militară, lancu a intervenit în ţările române pentru a înscăuna voievozi fideli politicii sale antiotomane: pe Vladislav II, pe Basarab II, dar şi pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească (în a doua domnie a sa), sau pe Bogdan II (fiu al lui Alexandru cel Bun şi tatăl lui Ştefan) în Moldova.

La rândul său, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, l-a ajutat în 1457 pe vărul său primar, Ştefan cel Mare (fiul lui Bogdan II), să devină domn în Moldova împotriva supusului turcilor, Petru Aron. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad, aşa cum s-au desfăşurat ele între 1457 şi 1462, nu sunt deloc clarificate: spre exemplu, printre istorici rămâne în continuare controversat episodul din iunie 1462, atunci când Ştefan (implicit aliat cu turcii datorită faptului că recunoscuse suzeranitatea Poloniei) a asediat strategica cetate a Chiliei, deţinută de Vlad, loc mai în momentul în care voievodul muntean trebuia să facă faţă puternicei campanii a lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, împotriva sa.

Constantin C. Giurescu a justificat acţiunea lui Ștefan prin imperativul militar al prevenirii cuceririi de către turci a acestei fortificaţii vitale atât pentru apărarea antiotomană pe Dunării, cât şi pentru comerţul Moldovei prin ieşirea la Marea Neagră.

Dar tot Ştefan a fost acela care, cu acordul lui Matei Corvin, l-a reinstalat, pentru scurtă vreme, în 1476, pe Vlad Ţepeş pe scaunul Ţării Româneşti în a treia domnie a sa, după ce aprigul voievod muntean fusese, pe nedrept, prizonierul cu domiciliu forţat timp de doisprezece ani al regelui Ungariei, care-i devenise între timp şi cumnat.
Provenind dintr-o familie nobiliară română înstărită (tatăl său, cneazul Voicu, cavaler la Curtea regală, primise moşia Hunedoara în 1409), Iancu a acumulat încă din tinereţe importante cunoştinţe de artă militară, atunci când a servit, potrivit obiceiurilor timpului, ca familiar, la curţile unor nobili din Serbia, Croaţia şi Ducatul Milanului.

În 1439 Iancu a fost desemnat ban de Severin, iar ca urmare a sprijinului militar decisiv acordat în 1440 regelui polonez Vladislav al III-lea pentru a accede la tronul Ungariei, în anul următor el a fost numit voievod al Transilvaniei.

Din această poziţie, Iancu a reuşit să înfrângă, în martie 1442, o expediţie otomană de pradă, condusă de Mezid Paşa în Transilvania, pentru a obţine apoi o nouă victorie în septembrie, pe Ialomiţa, împotriva unei alte oşti trimise de sultanul Mahomed al II-lea. Începând din acest moment, Iancu a început să-şi construiască o imagine de comandant invincibil, de idol al naţiunii, drept-credincios, înfrângerile sale fiind cauzate doar de unele acte de trădare.

La iniţiativa papei Eugeniu al IV-lea şi sub comanda regelui Vladislav al Ungariei şi Poloniei, în noiembrie 1443, a început aşa-numita „Cruciadă târzie” sau „Campania cea lungă”, forţele maghiare, polone, germane, sârbe şi transilvane atacându-i pe turci în poziţiile lor din Balcani, spre Adrianopole.

Cruciaţii, sub conducerea lui Iancu, au obţinut câteva victorii militare lipsite de anvergură (inclusiv cea din pasul Zlătiţa), unele chiar defensive, fiind totuşi nevoiţi de frigul iernii să se retragă în ianuarie 1444, proclamându-şi însă victoria deplină. Sultanul Mahomed al II-lea a propus o pace pe zece ani, care a fost semnată în numele cruciaţilor de Iancu, dar papa a insistat pentru continuarea ofensivei antiotomane, prin presiunile exercitate de legatul său, cardinalul Giulio Cesarini.

Astfel, în septembrie 1444, armatele tânărului rege Vladislav şi ale voievodului Iancu i-au atacat din nou pe turci, trecând Dunărea pe la Orşova, continuând apoi înaintarea prin Nicopole, unde au făcut joncţiunea cu oastea voievodului Țării Româneşti, Vlad Dracul, spre Varna.


Pentru a lovi interesele flotei veneţiene, concentrată la Gallipoli, genovezii au trecut pe continent grosul armatei otomane aflate în Anatolia, aşa încât la Varna cruciaţii (circa 20 000 de oşteni) s-au trezit în faţa unor forţe mult superioare (circa 80 000 de otomani) şi au suferit o severă înfrângere pe 10 noiembrie 1444, în care au pierit atât Impulsivul rege Vladislav, cât şi cardinalul Cesarini. O nouă ofensivă cruciată a fost oiganizată în anul următor, 1445, atunci când o flotă burgundo-papală, condusă de cavaIerul Walerand de Wawrin, la care s-au alăturat forţele lui Vlad Dracul şi Iancu de Hunedoara, a cucerit cetăţile Turtucaia şi Giurgiu. Cu această ocazie a fost menţionată prima utilizare de către români a bombardelor. Ofensiva s-a stins, neputând fi angajată o bătălie decisivă cu turcii.

Criza monarhică din Ungaria, creată prin moartea regelui Vladislav în bătălia de la Varna, s-a încheiat prin alegerea pe 5 iunie 1446, de către Dieta întrunită la Rákos, a lui Iancu de Hunedoara drept guvernator general al Ungariei până la majoratul regelui Ladislau al V-lea, în 1452.

În dubla calitate de voievod al Transilvaniei şi guvernator general al Ungariei, Iancu, obţinând sprijinul trupelor muntene şi moldovene, a iniţiat o nouă campanie antiotomană la sud de Dunăre în septembrie 1448, având în vedere şi o cooperare cu forţele albanezului Skanderbeg. Contrar aşteptărilor, despotul sârb Gheorghe Brancović a refuzat să se alăture cruciaţilor, care au fost înfrânţi de otomani la Kosovopolje (în acelaşi loc în care cneazul Lazăr a fost înfrânt în 1389) pe 17-19 octombrie 1448.

Abia scăpat cu viaţă din bătălie, părăsindu-şi armata, Iancu a fost făcut prizonier de Brancović, care l-a eliberat abia în decembrie, şi doar în urma plăţii unei răscumpărări de 100000 de florini şi a unui aranjament matrimonial.

Oricât de bogat şi de puternic ajunsese, prestigiul militar de mare conducător al lui Iancu avusese de suferit după înfrângerile de la Varna şi Kosovopolje.
Cea mai mare realizare politico-militară a lui Iancu rămâne însă despresurarea Belgradului asediat de ostile sultanului Mahomed al II-lea şi nimicirea acestora pe 22 iulie 1456. Cetatea Belgradului reprezenta cheia de acces a Imperiului Otoman pentru cucerirea Ungariei (în primul rând a Budei) şi apoi de înaintare spre inima Europei, către Viena.

Deja lumea creştină fusese îngrozită de căderea în 1453 a Constantinopolului – ultima rezistenţă a măreţului Imperiu Bizantin de altădată – sub loviturile tunului uriaş al lui Orban şi asediul oştilor Mahomed al II-lea.

În acest timp, călugărul franciscan Giovanni di Capistano a desfăşurat o foarte eficace campanie de propagandă pentru stimularea înrolărilor în apărarea Belgradului, acţiune ce a avut mai mult succes în rândul târgoveţilor şi ţăranilor decât printre nobili. Asediul Belgradului de către trupele lui Mahomed al II-lea a început pe 4 iulie 1456. Iancu a organizat o flotilă de 200 de corvete şi o armată multinaţională pentru spargerea blocadei, aprovizionarea (pe 14 iulie), iar apoi despresurarea oraşului, dar forţele de care dispunea erau inferioare celor otomane.

Pe 21 iulie 1456, sultanul a ordonat un asalt general al fortăreţei Belgradului, turcii pătrunzând în oraş, dar Iancu a ordonat blocarea şi nimicirea acestora prin incendierea şanţurilor cu materiale inflamabile.

A doua zi, cruciaţii au contraatacat tabăra otomană, Iancu urmărind anihilarea artileriei, ceea ce a provocat, în final, retragerea şi dezastrul oştirii sultanului. Zis invincibil şi cuceritor al Constantinopolului, acesta a fost evacuat inconştient, fiind rănit de o săgeată la un picior. Din nefericire, ciuma adusă de otomani a reuşit să-l răpună pe Iancu, care a murit la scurt timp după victorie, pe 11 august 1456, în tabăra sa de la Zemun, fiind înmormântat apoi în catedrala episcopală din Alba Iulia.

Belgradul a fost cucerit până la urmă de otomani, dar abia în 1521, iar după câţiva ani a căzut şi Ungaria (1526, Mohacs). Transilvania devenea atunci principat autonom sub suzeranitate otomană.

Ştafeta luptei antiotomane a ţărilor române a fost preluată de Vlad Ţepeş (nepot atât al lui Mircea cel Bătrân, cât şi al lui Alexandru cel Bun) în cea de-a doua domnie a sa în Ţara Românească. Aceasta a început în 1456, chiar în timpul asediului Belgradului, tot cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, cel care consimţise anterior la executarea tatălui său. Vlad, asigurându-și o gardă personală puternică, şi-a inaugurat domnia răzbunându-se pe boierii trădători care complotaseră împotriva părintelui său, trăgându-i în ţeapă.

Îndeosebi acest groaznic supliciu al tragerii în ţeapă, dar şi pedeapsa altor morţi chinuitoare ordonate de neînduplecatul voievod au dus la diminuarea considerabilă, prin teroare, a anarhiei feudale şi a criminalităţii din ţară.

Vlad a urmărit protejarea intereselor comerciale şi economice ale ţării, fapt ce a afectat direct comerţul negustorilor saşi din Braşov. Atunci când aceştia au încălcat prevederile vamale instituite de Vlad, voievodul i-a tras în ţeapă pe 41 dintre ei şi i-a ars pe alţi 300. Reacţia negustorilor saşi din Braşov a constat în urzelile din 1457 şi 1459 pentru înlocuirea lui Vlad cu alţi pretendenţi la tron, dar domnitorul a contraatacat şi a jefuit ţinutul Sibiului şi Ţara Bârsei (1459).

Vlad l-a capturat pe Dan III, care îi vâna tronul, şi l-a decapitat, după ce l-a pus să-şi sape singur groapa, trecând prin foc şi sabie ţinutul Făgăraşului şi Amlaşul, care-l sprijiniseră pe pretendent, totuşi, la 1 octombrie 1460, Vlad Ţepeş a semnat o înţelegere cu saşii şi secuii din Transilvania, care-i promiteau un ajutor de 1000 de oameni înarmaţi în cazul unui atac din partea Porţii Otomane sau a Moldovei.


În acel moment se conturaseră atât o alianţă moldo-polonă (Ştefan cel Mare recunoscuse suzeranitatea regelui Cazimir IV pe 4 aprilie 1459), favorabilă păcii cu otomanii, cât şi una opusă acesteia, respectiv o alianţă între Ţara Românească a lui Vlad Ţepeş şi Ungaria lui Matei Corvin (1458-1490), ostilă Porţii.

Deoarece, sub diferite pretexte, Vlad nu plătise de trei ani tributul de 10 000 de ducaţi de aur către Poartă, în decembrie 1461, a fost urzit un plan de capturare, a domnitorului, la Giurgiu, de către Hamza- Paşa.

Aflând planurile otomane, Vlad a strâns un corp de oaste în fruntea căruia a capturat detaşamentul turcesc cu tot cu Hamza-Paşa: apoi, demonstrativ, i-a tras pe toţi în ţeapă, la Târgovişte. Ulterior, a declanşat o fulgerătoare campanie împotriva fortăreţelor turceşti de la sud de Dunăre, în care au fost ucişi, conform unui catastif trimis în ianuarie 1462 de Vlad regelui Ungariei, Matei Corvin, 23 809 turci (atâtea capete tăiate fuseseră numărate), alţi aproape o mie fiind arşi.

O astfel de provocare nu putea fi lăsată nepedepsită de sultanul Mahomed al II-lea, care în primăvara anului 1462 a invadat Ţara Românească în fruntea unei puternice armate (cifrele variază de la 100 000 la 250000 de luptători), cu gândul de a o transforma în paşalâc.

Vlad a reuşit, în mai 1462, să învingă între Brăila şi Buzău oastea marelui vizir Mahmud-Paşa, dar faţă de forţele mult superioare ale sultanului a trebuit să aplice tactica pământului pârjolit în faţa duşmanului ce înainta spre Târgovişte şi a loviturilor neaşteptate de hărţuire. Cea mai spectaculoasă dintre acestea a fost atacul de noapte din 16/17 iunie 1462, în care Vlad şi un corp de oaste de circa 7-10 000 de oşteni, îmbrăcaţi în haine otomane, au atacat surprinzător tabăra sultanului, încercând să-l ucidă.

Temerara acţiune a lui Vlad nu şi-a atins obiectivul, pentru că oştenii valahi nu cunoşteau prea bine dispunerea taberei otomane, dar au provocat pierderi însemnate turcilor, obţinând asupra cuceritorului Constantinopolului o victorie de mare răsunet în Europa. Mahomed, deşi a ocupat cetatea Târgoviştei, a descoperit o capitală pustie şi a fost nevoit să se retragă la Adrianopole.

Totuşi, cuceritorul Constantinopolului şi-a atins până la urmă obiectivul politic, înlocuindu-l pe Vlad Ţepeş cu fratele acestuia, Radu cel Frumos, ca urmare a abandonării trădătoare şi în masă a victoriosului Vlad de către marii boieri. După trecerea primejdiei transformării ţării în paşalâc, o bună parte a boierimii, dar şi a ţărănimii libere, secătuită de pe urma pustiitorului război cu Poarta, preferau un domn supus turcilor, dar fără asprimile autoritare ale lui Vlad.

Vlad a fost nevoit să se refugieze la Braşov, în Transilvania, sperând să primească un ajutor militar de la regele Matei Corvin, dar a fost trădat a doua oară, căzând victimă răzbunării negustorilor saşi.

Aceştia ticluiseră trei scrisori ale domnitorului fugar ce arătau o aşa-zisă înţelegere a sa cu sultanul pentru cucerirea Transilvaniei. Matei Corvin a preferat să le dea crezare, poate şi pentru că cheltuise în alte scopuri banii primiţi de la papa Pius al II-lea pentru o campanie antiotomană. Drept pentru care l-a ţinut pe Vlad, timp de doisprezece ani, cu domiciliu forţat în cetatea din Vişegrad, lângă Budapesta. Aici, Vlad a trecut de la religia ortodoxă la cea catolică, probabil, în urma unor constrângeri.

În plus, Matei Corvin, dispunând de resursele unui monarh european, a încurajat diseminarea în Europa a unei istorii violent demoniatoare a lui Vlad, întocmită de aceiaşi saşi braşoveni, o poveste plină de grozăvii diavoleşti perfect credibile pentru imaginaţia omului medieval şi care a stat la baza creării, în 1897, de către Bram Stocker a faimosului personaj al contelui Dracula, locuind într-un castel din Transilvania.

Şi totuşi, în Europa medievală, cruzimile de tot felul, supliciile şi torturile publice sau în iadul beciurilor nu erau deloc ceva neobişnuit. Spre exemplu, chinurile atroce la care au fost supuşi templierii pentru a li se obţine mărturisirile cerute de regele Franţei în 1307 sau jupuirea de vii, în 1674, a prizonierilor polonezi din ordinul marelui vizir Kara Mustafa, care va asedia Viena peste şapte ani. Cruzimea exhibată public făcea parte din spectacolul suferinţei şi mizeriei zilnice trăite de oamenii acelor vremuri, în care teroarea, spaima reprezentau instrumente curente de luptă politică şi de conducere a societăţii.

Faţă de amploarea şi sadismul ororilor Holocaustului, ale Holodomorului, ale Gulagului sau ale Genocidului din Rwanda, şi de ce nu? ale Fenomenului Piteşti (atât cât a fost) din secolul XX, toate aceste atrocităţi medievale par nu doar rudimentare, dar oarecum minore.

Cu acordul politic al lui Matei Corvin şi cu sprijin militar din partea lui Ştefan cel Mare (aflat la mare ananghie după înfrângerea suferită în faţa turcilor la Războieni), Vlad Ţepeş a recuperat pentru a treia oară tronul Ţării Româneşti în 1476, dar numai pentru circa o lună, fiind ucis, probabil în urma unui complot boieresc, de care a beneficiat Laiotă Basarab. Nu se ştie sigur unde a fost înmormântat (probabil, la mănăstirea Snagov), aşa cum nu se ştie când şi unde s-a născut.

De remarcat că Vlad Ţepeş a fost poate singurul dintre domnitorii români care a aplicat o politică fermă împotriva hoţiei, a mitei sau a ceea ce astăzi numim corupţie, înspăimântătoarea ţeapă nu era pedeapsa destinată doar hrăpăreţilor invadatori turci, ci şi hoţilor şi criminalilor de tot felul.

Din cauza fricii de acest cumplit supliciu, Ţara Românească ajunsese în vremea lui Vlad un teritoriu sigur privind protecţia bunurilor oamenilor. Peste veacuri, această duritate şi incoruptibilitate i-au asigurat lui Vlad simpatia şi admiraţia poporului român, excedat de corupţia din ţară, dar în vremea sa, asprimea l-a costat pe voievod nu doar ani lungi de prizonierat, dar mai ales viaţa, deoarece intransigenţa sa nu era compatibilă cu interesele şi moravurile marii boierimi valahe.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here