Mereu nerostita istorie – Erupţii antiotomane şi lupte pentru putere

0
87

Erupţii antiotomane și lupte pentru putere (Radu de la Afumaţi, Petru Rareş, Ioan-Vodă cel Cumplit)

Îi vom socoti în luptă.

Ioan-Vodă cel Cumplit despre mulţimea oştilor otomane, înaintea bătăliei de la Cahul din 1574.

Pentru unguri, înfrângerea de la Mohacs din 1526, în urma căreia Regatul Ungar a fost parţial transformat, în 1541, în paşalâc turcesc, a însemnat o uriaşă traumă naţională şi izvorul unei multiseculare lamentaţii şi mentalităţi, comparabile cu cea a sârbilor, după ce şi aceştia au fost zdrobiţi de otomani la Kosovopolje în 1398.

Pentru românii din Ţara Românească, dar şi din Moldova, această catastrofă creştină, survenită la scurt timp după cucerirea în 1521 a Belgradului, a însemnat o cvasiîncercuire otomană şi o înăsprire a presiunilor politice şi economice ale Semilunii. În schimb, scăpând de sub puterea coroanei maghiare, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea mai puţin severă exercitată de sultanul Suleiman Magnificul.

Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești între 1512-1521, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2008, a rămas în istorie ca autor al celei mai vechi capodopere a literaturii vechi sud-est-europene, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Simultan acestor dramatice evenimente est-europene, regatele Portugaliei şi Spaniei începeau marea lor aventură transatlantică, deschizând noi orizonturi (expediţia spaniolului Magellan a ocolit pământul în 1521-1522), cucerind teritorii necunoscute, clădind imperii (spaniol, portughez, dar şi olandez, francez) şi acumulând bogăţii uriaşe. Acest impuls de nestăvilit pentru explorarea şi cucerirea sau stăpânirea unor teritorii necunoscute a lipsit românilor, care, cu excepţia emigrării peste ocean a unor ardeleni, la sfârşitul secolului al XIX- lea, sau a migraţiei din raţiuni economice şi politice spre Occident de după 1990 şi mai des după primirea în Uniunea Europeană, au preferat mereu să rămână sau să se întoarcă acasă.

Călătorii Nicolae Milescu Spătarul, Miron Costin, Petru Cercel ş.a. sunt doar câteva dintre foarte puţinele cazuri de firi temerare, aventuroase.

Totodată, în prima jumătate a secolului al XVI-lea Michelangelo (1475-1564), Leonardo da Vinci (1452-1519), Rafael Sanzio (1483-1520) au creat marile lor capodopere, iar Niccolo Machiavelli a scris în 1513 faimosul său Principele, după modelul despotic al lui Cesare Borgia, toate aceste magnifice creaţii culturale izvorând într-o peninsulă italiană frământată de războaie civile şi religioase şi subminată de tiranii sângeroase şi cruzimi frecvente. Tot într-un peisaj politic extrem de tulbure şi sângeros, în Moldova din timpul lui Petru Rareş, a fost pictat exteriorul „Capelei Sixtine a Estului”, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, mănăstirea Voroneţ, iar în Ţara Românească a apărut o variantă mioritică a Principelui, şi anume Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, dar şi Mănăstirea Curtea de Argeş, unde s-a născut legenda Meşterului Manole.

Radu de la Afumați, domnitorul valah al celor douăzeci și două de războaie

Potrivit medievistului Şerban Papacostea, „poziţia Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de Imperiul Otoman s-a deteriorat considerabil în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea (…) Instabilitatea, larg favorizată de politica otomană, a fost trăsătura dominantă a vieţii politice a Moldovei şi Ţării Româneşti”.

În aceste condiţii, domnii (cu deosebire Mircea Ciobanul şi Vlad Vintilă în Ţara Românească şi Alexandru Lăpuşneanu în a doua sa domnie din Moldova) au recurs frecvent la măceluri boiereşti îndreptate contra „hiclenilor”, care complotau pentru a aduce pe altcineva pe tron, dar şi pentru a le confisca averile.

La rândul lor, boierii „hicleni” nu au ezitat să-i ucidă pe domnii (Vlad Vintilă în Ţara Românească, Ştefan Rareş, Despot-Vodă în Moldova) potrivnici intereselor şi politicii lor.

O bună parte dintre voievozii români din Muntenia (Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Mircea Ciobanul, Mihnea Turcitul) şi din Moldova (Ştefan Lăcustă, Alexandru Lăpuşneanu, Iliaş Rareş, Petru Şchiopul) au închinat ţara turcilor, pentru a-şi asigura domnia şi averea; rareori au recurs la acest gest pentru că nu ar fi avut de ales (precum Alexandru Aldea). Alţii, precum Alexandru Lăpuşneanu, în prima domnie, dar mai ales Movileştii au devenit pârghii ale intereselor polone în Moldova. Nu numai voievodul moldav Iliaş Rareş, fiul lui Petru Rareş, care trecuse, asemenea munteanului Mihnea Turcitul, la islam, a fost, vorba lui Grigore Ureche, „pe din afară pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit”.

Imperiul Otoman, care deţinea supremaţia politico-militară în zona Balcanilor, a impus o creştere a tributului (haraciului) de circa zece ori faţă de secolul precedent (până la 100 000 de ducaţi în Ţara Românească şi 60 000 de ducaţi în Moldova, la care se adăugau substanţiale peşcheşuri către sultan şi dregătorii otomani), dar a fost nevoit să admită, din cauza puternicei rezistenţe româneşti, „menţinerea unei autonomii statale a celor două ţări, chiar dacă aceasta a fost sensibil diminuată”.

 

Ruinele cetății teutonice, zisă a lui Petru Rareș, din comuna Feldioara, jud. Brașov, înainte de restaurarea din anii 2013-2017.

Nu odată, domnii celor două ţări, spune Şerban Papacostea, „au trebuit să se conformeze ordinelor Porţii şi să întreprindă campanii în interesul acesteia”.

Prima erupţie antiotomană din secolul al XVI-lea i-a aparţinut voievodului Ţării Româneşti Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi), numit de Nicolae Iorga „domnul răzbunării creştine şi al mândriei româneşti”.

Acesta a purtat nu mai puţin de douăzeci şi două de lupte împotriva otomanilor, cei care tocmai cuceriseră Belgradul. Tot atunci, pentru scurt timp, beiul Vidinului trecuse ţara sub administraţie otomană (Dar al-Islam). Sorţii victoriei au oscilat între munteni şi otomani, Radu obţinând câteva succese militare notabile, unele cu forţe proprii, altele cu ajutorul voievodului transilvănean Ioan Zápolya, la care se refugia în cazuri de restrişte. Cavaleria munteană condusă de Radu de la Afumaţi a avut chiar îndrăzneala de a întreprinde raiduri asupra cetăţilor otomane de pe malul drept al Dunării.

Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), fiu natural al lui Ştefan cel Mare, „prinţul renascentist al Moldovei”, cum l-a caracterizat Florin Constantiniu, s-a războit mai mult în Transilvania, susţinând militar succesiunea voievodului Ioan Zápolya la tronul Ungariei (rămas  după moartea regelui ungar la Mohacs), împotriva lui Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului Carol Quintul), a cărui oaste a învins-o la Feldioara în 1529.

În schimb, Petru Rareş a primit cetăţi şi posesiuni în Transilvania. Apoi, voievodul moldovean a încercat să recupereze Pocuţia de la polonezi, dar, după câteva victorii,  a fost înfrânt definitiv de experimentatul comandant militar Jan Tarnowski, la Obertyn, în 1531. Intervenţiile militare ale lui Petru Rareş în Polonia şi în Transilvania (în 1534), contrare intereselor Porţii, precum şi tendinţele de neatârnare ale voievodului au determinat masiva campanie a lui Soliman Magnificul din 1538, când otomanii s-au asociat cu tătarii din Crimeea.

Deşi a încercat să organizeze o rezistenţă armată împotriva invaziei otomane, bătălia nu a mai avut loc, deoarece Petru Rareş a fost trădat de boieri şi a scăpat cu greu, refugiindu-se în cetatea Ciceului.

Soliman a ocupat Suceava, a pus mâna pe tezaurul lui Petru Rareş, inclusiv pe sabia lui Ştefan cel Mare, şi a anexat o parte din sudul Moldovei, inclusiv cetatea Tighina, devenită Bender. Cerându-şi iertare de la sultan şi cu preţul unor mari peşcheşuri şi al acceptării dublării tributului, peste trei ani Petru Rareş a redevenit domn în Moldova, dar nu a mai avut iniţiative militare, respectând puterea otomană aflată la apogeu şi dedicându-se mai mult unor ctitorii. Cam în vremea sa (1563), un martor ocular îi descria astfel pe oştenii Moldovei: „Trupurile oamenilor sunt zdravene şi destoinice de război; frig, foame şi osteneală le sufăr şi ei ca şi caii lor şi, ca şi turcii, se mulţămesc cu puţin. Pe lângă aceasta, iubesc pe domn şi sunt foarte disciplinaţi.”

Voievodul Moldovei Ioan-Vodă cel Cumplit într-o carte poștală maximă

Ioan-Vodă cel Viteaz (1572-1574), zis „cel Cumplit” (supranumit astfel în urma „osândelor îndeplinite împotriva clericilor şi boierilor”), de origine, se pare, armeană, a promovat în scurta sa domnie (a fost adus pe tron de otomani) o politică autoritară antiboierească (a executat boieri chiar şi în zi de Paşti, prin „belituri şi morţi groaznice, fără dumnezeire”) şi, în final, antiotomană.

După ce a asigurat o pregătire militară oştii (artilerie formată din 110 tunuri) Ioan-Vodă a deschis conflictul cu Poarta în 1573, respingând dublarea haraciului, în urma aprobării obţinute în faţa unei mari adunări a ţării. Prima încercare a turcilor de a-l înlătura cu ajutorul unor forțe muntene a eşuat la Jiliştea, lângă Focşani, pe 24 aprilie 1574, unde Ioan-Vodă a obţinut victoria printr-un fulgerător atac al cavaleriei moldave şi al cazacilor zaporojeni, dispuşi la mercenariat. Exploatând succesul, oastea moldo-căzăcească a lui Ioan-Vodă a atacat apoi Brăila, Tighina, Cetatea Albă, dar fără a cuceri cetăţile, şi a înaintat până la Bucureşti, unde a înscăunat un domn, Vintilă, care a supravieţuit pe tron doar patru zile, fiind ucis de boierii susţinători ai predecesorului său.

Contraofensiva otomană a fost, ca de obicei, imediată şi extrem de puternică. Bătălia s-a dat pe 10 iunie 1574 la Iezerul Cahulului şi a fost de o violenţă deosebită.

Viteazul Ioan-Vodă a fost sabotat decisiv de trădarea unor corpuri de oaste boiereşti, care în plin atac, sub comanda pârcălabului Ieremia Golia, au trecut de partea turcilor, purtându-şi cuşmele în vârful suliţelor. Retras la Roşcani cu rămăşiţele oştii sale şi înconjurat, Ioan-Vodă a fost nevoit să capituleze, după ce o ploaie de vară i-a udat praful de puşcă necesar artileriei sale, iar arşiţa din zilele următoare i-a chinuit oamenii de sete. În pofida promisiunilor otomane că-i va fi cruţată viaţa, a fost executat prin supliciul despicării sale de către două cămile. Grigore Ureche spune în Letopiseţul său că, în faţa cumplitei morţi ce îl aştepta, Ioan- Vodă ar fi zis: „Caută că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcut, iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut”.

La vremuri crude… oameni pe măsură.

După domnia lui Ioan-Vodă cel Cumplit, turcii au introdus în Moldova (în Muntenia după domnia lui Mihnea Turcitul) practica „mucarerului”, constând într-o sumă de bani pe care domnii trebuiau să o plătească Porţii Otomane, pentru reconfirmarea domniei la fiecare trei ani.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here