Memoria ca formă de justiţie

0
35

Memoria ca formă de justiţie (Articol publicat în Frankfurter Rundschau, 1993)

Clasarea procesului Willi Stoph a readus în atenţie şi a accentuat întrebările pe care clasarea procesului Honecker le lăsase în suspensie şi încercase să le ocolească. La numai câteva luni depărtare unul de altul, cele două cazuri nu pot evita conexiunile logice, iar faptul că dezbaterea lor nu pare să-i pasioneze prea mult pe cei ce conduc opinia publică mi se pare grav, fie că e vorba de interese oculte, fie de indiferenţe superficiale. Pentru că ambele cazuri pun în discuţie, într-un mod tulburător, nu soarta a doi bătrâni bolnavi, ci înseşi ideile despre justiţie şi vinovăţie, despre iertare şi memorie, ale unei întregi societăţi.

 

Dacă ar trebui să mărturisesc ce m-a tulburat mai mult in analizarea celor două închideri de proceduri juridice, aş spune că introducerea în discuţie a noţiunii de răzbunare şi mutarea discuţiei pe planul drepturilor omului.

„Renunţaţi la răzbunare!”, li se cere celor care vor justiţie, confundându-se cu intenţie cele două noţiuni, iar din preocupare pentru drepturile omului-călău se pierd din vedere drepturile omului-victimă.

Orice proces poate fi privit de cei implicaţi în el din două puncte de vedere care obligă la perspective total diferite: dintr-o parte se vede numai actul de justiţie, din cealaltă parte se vede numai pedeapsa.

Dar mai există o a treia perspectivă, superioară, potrivit căreia actul de justiţie nu este răzbunarea binelui împotriva răului prin distribuirea de pedepse şi recompense, ci sublinierea deosebirii între bine şi rău, delimitarea şi definirea răului, pentru a-i împiedica repetarea.

Pedeapsa nu vine decât în planul doi, ca o consecinţă aproape fără importanţă şi care poate fi neglijată.

În acest punct, analiza capătă pentru mine nuanţe personale, chiar intime, şi nu pot să nu mă întreb dacă mi-am dorit vreodată să fie pedepsiţi cei vinovaţi de ceea ce am suferit eu sau familia mea. Iar ceea ce am suferit eu sau familia mea au suferit milioane de persoane. Mi s-a întâmplat să întâlnesc pe stradă, după 1989, oameni care mă persecutaseră sau mă supravegheaseră înainte. În primele săptămâni sau chiar luni de la revoluţie erau speriaţi, aşteptau să fie pedepsiţi, apoi şi-au revenit, iar acum îi văd în Parlament.

Trebuie să mărturisesc că nu mă gândisem niciodată că aş putea să-i pedepsesc cumva şi nici nu cred că mi-ar fi făcut plăcere să ştiu că sunt pedepsiţi.

Sentimentele pe care mi le-au trezit au fost întotdeauna amestecate în proporţii variabile doar din revoltă, dispreţ şi repulsie. Important nu mi se pare să-şi primească pedeapsa pentru ce au făcut, ci să nu mai aibă posibilitatea să facă din nou. Nu să-i ştiu la închisoare mi-ar face plăcere, ci să nu-i ştiu la conducerea ţării. Dar faptul că aplicarea pedepsei, deci noi suferinţe, îmi repugnă nu exclude spaima de a vedea că vinovăţiile dispar nedefinite în magma amoralităţii politice, făcând să crească nu numai nivelul confuziei, ci şi cel al deprimării. Grav nu mi se pare că Honecker a fost lăsat să plece în Chile, ci că plecarea a fost o alternativă la proces, în loc să fie o formă de graţiere.

Se poate renunţa la pedepsirea vinovaţilor, dar nu se poate renunţa la analiza vinovăţiilor. Desigur, „Pereat mundus, fiat justiţia” a fost de mult îmblânzit de iertarea creştină, dar nici această iertare, oricât de totală, nu poate veni decât după mărturisirea păcatelor.

După cum nici drepturile omului nu pot interveni în funcţionarea justiţiei, ci doar în ameliorarea soartei condamnaţilor. Altfel, restul e confuzie, o confuzie bine organizată.

A început să se vorbească – într-un mod ciudat, în toate fostele ţări comuniste deodată – despre vânătoarea de vrăjitoare, uitându-se că, în cunoscuta expresie, era vorba despre culpabili imaginari, nu ca în cazul nostru, reali. Înţelepţi de ocazie încep să atragă atenţia asupra neajunsurilor pe care excesul de memorie ni le-ar putea provoca tuturor, iar soprane politice încep să cânte aria vinovăţiei universale, potrivit căreia, dacă toţi sunt vinovaţi în general, nimeni nu e vinovat în special.

De altfel, este adevărat că toți suntem vinovaţi. Fără această vinovăţie colectivă, ultimii 45 de ani de istorie europeană nu ar fi fost aşa cum au fost.

Dar numai dacă se trage o linie de demarcaţie clară între cei vinovaţi pentru ceea ce au făcut şi cei vinovaţi pentru ceea ce nu au făcut se poate sfărâma exasperanta legătură dintre călăi şi victime, pe care se construiesc toate confuziile. Legile adoptate în această privinţă de curând, în Lituania şi Cehia, au acest scop (şi nu altceva a urmărit, în ultimă instanţă, Procesul de la Nürnberg). Numai analizând, delimitând şi ţinând minte ceea ce a fost se pot considera închise şi irepetabile atât de înspăimântătoare capitole de istorie. Justiţia este ea însăşi, în cele din urmă, o formă de memorie.

O organizaţie neguvernamentală din România, Alianţa Civică, luptă pentru a obţine sprijinul Consiliului Europei ca să transforme fosta închisoare din Sighet, un orăşel din nordul Transilvaniei, în muzeu si centru internaţional de studii asupra comunismului.

În acest orăşel, în timpul ocupaţiei maghiare de după Dictatul de la Viena, erau strânse convoaiele de deportaţi evrei în drum spre lagărele de exterminare şi în această închisoare, după război, au fost exterminate vârfurile clasei politice şi intelectuale ale României. Aşezat geografic în centrul atât de chinuitei Europe de Est, cu greu s-ar putea găsi un punct mai propice studierii fenomenului totalitar şi urii organizate de mecanismele statale.

Şi, numai punând faţă în faţă cele două totalitarisme ale secolului XX, mai puţin deosebite decât le plăcea să se creadă, funcţionând şi unul, şi altul pe baza urii — de rasă sau de clasă – legalizate şi devenite politică de stat, poate fi înţeleasă esenţa lor comună, antiumană.

În pregătirea acestui centru de studii, un proiect de istorie orală, afiliat Alianţei Civice, strânge, prezervând astfel, mărturiile unei generaţii în curs de dispariţie şi scrie, astfel, la nivelul experienţelor omeneşti, adevărurile care nu sunt încă recunoscute și analizate la nivelul statului.

De unde se vede că, atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here