Melancolie

0
32

Melancolie

Poemul Melancolie reconfirmă aptitudinea de regizor şi scenograf a lui Eminescu. El are şi simţ pictural, şi simţ muzical, dar excelează în arta punerii în scenă. Indiferent dacă ştim sau nu că la şaptesprezece ani era sufleor şi copist în trupa de teatru a lui lorgu Caragiale, re­marcăm imediat, citind un poem ca Melancolie, că este familiarizat cu lumea teatrului. Că gândeşte, chiar, în limbaj teatral. Poetul recurge nu numai la cuvinte, ci şi la situaţii şi decoruri pentru a-şi face cunoscută starea sufletească. Am putea spune că reprezentarea a ceea ce simte devine o reprezentaţie.

Începutul poemului Melancolie seamănă cu o ridicare de cortină care dezvăluie publicului din sală un peisaj grandios şi straniu:

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii moartă./ O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie/ Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,/ în mausoleu-ţi mân­dru, ai cerurilor are,/ Tu adorat şi dulce al nopţilor monare!“
De fapt, despre ce este vorba? Despre apariţia lunii pe cer cu o solemnitate sepulcrală. Poetul o descrie ca pe o regină a nopţii moartă, plasată între stelele care strălucesc ca mii de făclii funerare. Mormântul augustei moarte este cerul însuşi. Ne rămâne pentru multă vreme acest mausoleu celest în minte.

în continuare, însă, spaţiul scenei se extinde şi mai mult, aşa cum nu s-ar putea întâmpla niciodată într-o sală de teatru reală:

„Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,/ Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var,/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.”

De la înălţimea lunii, de unde îi place întotdeauna să privească, poetul vede o lume acoperită de zăpadă, clară şi misterioasă în acelaşi timp. Măreţia acestei lumi nemişcate emoţionează.

După acest moment de contemplaţie, intervine din nou inventi­vitatea regizorului care creează rapid o stare de spirit prin însumarea unor elemente de decor, bine alese, cu mare putere de sugestie. Nu este vorba doar de melancolie, cum indică titlul, ci de o atmosferă terifi­antă. O atmosferă terifiantă compusă la rece, ca aceea din filmele lui Hitchcock:

„Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,/ O cucuvaie sură pe una se aşează,/ Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,/ Şi stră­veziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimţi-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale./ Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,/ Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -/ Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul“.

Un cimitir, o cucuvea, o clopotniţă care trosneşte, ca şi cum ar fi bântuită de stafii, un vaier al clopotului, iscat din senin, o biserică în ruină şi, în plus, vântul care şuieră prin ferestre sparte – iată un inventar complet al recuzitei cu care poate fi îngrozit un cititor. Dacă privim de aproape acest arsenal, descoperim augmentări ingenioase ale efectului produs de fiecare element. În cimitir, crucile sunt strâmbe, dovadă că ni se prezintă un cimitir vechi, aproape abandonat, pe care, în orice caz, oamenii nu-l mai ţin sub control. Cucuveaua, numită ca în basmele po­pulare lugubre „cucuvaie“, are culoarea cenuşii şi stă pe una din cruci. Iar vaierul produs spontan de clopot rezultă, de fapt, din atingerea lui de zimţii aripii unui demon aflat în zbor. Rar a mai gândit cineva o situaţie atât de înfricoşătoare. Diavolul este străveziu, ceea ce înseamnă con­fundabil cu aerul, invizibil, dar aripile lui au zimţi care îi dau concreteţe şi ne fac să ni-l închipuim planând greoi prin văzduh, ca o reptilă cu aripi sau ca o pasăre din preistorie, păstrată în memoria noastră atavică. „Şi străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimţi-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale“. Versuri care rămân în memoria afectivă a cititorului.

Aşa cum este greu de uitat şuierul sinistru al vântului: „Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -/ Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul”.  Vântul nu ţiuie pur şi simplu, ci face vrăji, trezeşte şi el din adormire forţe oculte şi malefice.

Eminescu a convocat scenograful, maestrul de lumini, inginerul de sunet pentru a colabora la crearea unei atmosfere terifiante. Numai în piesele lui Shakespeare, cu o virtuală regie inclusă în text, mai găsim o atât de bine stăpânită artă a punerii în scenă. Citind Melancolie uiţi că citeşti o poezie şi îţi vine să crezi că ai o viziune.

*

Când reciteşti poemele lui Eminescu, se întâmplă frecvent să des­coperi frumuseţi pe care nu le-ai observat la o lectură anterioară. Poţi constata, de exemplu, că parcurgând poemul Melancolie ai trecut prea repede peste două versuri:

„Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.“

Din numai două versuri, poetul creează un insolit moment biseri­cesc, care contribuie şi el la instaurarea unei atmosfere dezolante. într-o biserică în care nu se mai ţin slujbe, părăsită, lăsată în paragină, s-au instalat totuşi două insecte care oficiază: un greier şi un car (Eminescu foloseşte o variantă mai aproape de latinescul carius: cariu). Sunetele emise de vietăţile minuscule sunt ingenios interpretate ca sunetele care pot fi auzite într-un lăcaş creştin. Ţârâitul monoton al greierului sea­mănă cu predica unui preot, iar zgomotul produs de car prin roaderea lemnului pare să provină de la cineva care bate toaca. Prezenţa acestor gângănii în locul slujitorilor bisericii măreşte senzaţia de pustietate.

În plus, versul „Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur“ ne face să-l admirăm încă o dată pe poet pentru arta cu care ascultă şi explică fiecare acord din muzica lumii.

Ultimele şase versuri ale poemului reprezintă tot ce s-a scris mai impresionant în limba română despre înstrăinarea de sine la care poate ajunge o fiinţă omenească:

„Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.“
Abia când ajungem la acest final înţelegem de ce a fost nevoie de panoramarea lentă a unui peisaj care provoacă fiori de groază: pentru a pregăti şi a face inteligibilă, în tot dramatismul ei, o mărturisire de o tristeţe paralizantă. Descrierea peisajului propriu-zis prefaţează descri­erea peisajului moral.

 

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here