Melancolia, smerenia și păcătosul ce se pocăiește

0
195

melancoliaNe-am adunat într-un grup, într-o seară, ca să vorbim cu Părintele. Vremea era mohorâtă și amenințătoare. Și, totuși, alături de Bătrânul, pacea rămânea netulburată. Ne vorbea despre diferența dintre smerenie și complexul de inferioritate. Cel smerit, ne spunea, nu este o personalitate destrămată. El are conștiința stării în care se află, dar nu-și pierde echilibrul personalității sale; își cunoaște păcătoșenia și micimea, primește mustrările duhovnicului și ale fraților, se mâhnește, dar nu deznădăzduiește. Se întristează, dar nu se anulează pe sine, nici nu se înfurie. Cel stăpânit de complexul de inferioritate seamănă, în exterior, cu cel smerit, la început, dar, dacă-l atingi puțin sau încerci să-l sfătuiești, eul lui bolnav se răzvrătește, se tulbură și-și pierde și puțina pace pe care o mai are. Același este și raportul dintre melancolic și păcătosul care se pocăiește. Melancolicul se ocupă exclusiv cu sine însuși, pe când păcătosul care se pocăiește iese din sine. Aceasta este măreția credinței noastre. Aceasta-i spui și preotului la spovedanie. Primești iertarea și nu te mai uiți înapoi.

Părintele insista foarte mult asupra acestei idei: omul nu trebuie să se mai întoarcă la cele trecute, ci trebuie să meargă înainte.

Și pe câți prizonieri în ghearele deznădejdii nu i-a salvat sfinția sa în ultima clipă, trăgându-i cu puterea marii sale îndrăzneli la Dumnezeu! (I 237).

„Antologie de sfaturi și îndrumări” – Părintele Porfirie

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi:

Dumnezeu dăruiește harul

Atmosferă de liniște și încredere

Libertatea de a decide

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here