Medicină divină, erori umane

Medicină divină, erori umane
De la sacru la savant

Funcţia de vindecător, care datează, fără îndoială, din timpul societăţilor preistorice, era strâns legată de sacru. în Egipt, Imhotep, mare preot, arhitect şi poet, dar şi un medic renumit, a fost considerat după moarte un fel de zeu tămăduitor. În Grecia se considera că medicii îşi datorau puterea terapeutică zeului Asclepios – Esculap la romani.

Asclepios, zeul medicinei

 


Hipocrat şi Galenus

Părintele medicinei

Odată cu grecul Hipocrat din Cos, născut în jurul anului 460 î.Hr., medicina încetează să mai fie sacră pentru a deveni o artă bazată pe cunoştinţe raţionale. Hipocrat întruchipează perfect această tranziţie. Dacă legenda îi conferă încă o origine divină (familia sa pretindea că se trage din Podalir, erou legendar al Războiului Troian, medic al grecilor şi fiu al lui Esculap), el îşi bazează arta de vindecare pe cunoaşterea naturii.

O teorie peste veacuri

După opinia lui Hipocrat, un dezechilibru al umorilor, care cauza bolile, avea influenţă şi asupra personalităţii. Acesta este sensul care a ajuns până la noi: a avea o umoare bună sau proastă, ba chiar se întâmplă încă să spunem despre cineva că este sangvin, flegmatic sau atrabilar. Această teorie a dăinuit până în secolul al XlX-lea şi mulţi medici se prevalau de o doctrină „umorală”, inspirată din cea a lui Hipocrat, aducându-i câteva modificări. De exemplu, colericul este cel care este condus de bilă (khole, „bilă”), iar melancolicul, de bila neagră. Literatura i-a păstrat o amprentă durabilă în expresiile menţionate mai sus şi în combinaţia de caractere datorate diferitelor umori, de exemplu, în romanul lui Émile Zola, Thérèse Raquin (1867).

În funcţie de umoare

Teoria umorilor este principalul lucru reţinut de posteritate de la Hipocrat. Umorile sunt fluidele corpului, în număr de patru, fiecare fiind legată de unul dintre cele patru elemente postulate de Empedocle: sângele de aer, limfa (sau flegma, sau mucusul) de apă, fierea galbenă (produsă de ficat) de foc şi fierea neagră (sau atrabila, venită de la splină) de pământ. De proporţia acestor patru lichide în organism depindea starea de bine: idealul sănătăţii perfecte era atunci când acestea erau într-o proporţie armonioasă. Se vorbea despre temperament pentru a desemna echilibrul umorilor.

Jurământul lui Hipocrat

Jurământul lui Hipocrat, primul care a recomandat examenul clinic, aşa cum este depus astăzi în facultățile de medicină cu ocazia absolvirii, în formula sa actualizată, este următorul: „Odată admis printre membrii profesiunii de medic: Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii; Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacrră; Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora; Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi frații mei; Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială; Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare si nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contrar legilor umanităţii. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”

Lăsarea naturii să-şi facă treaba

Care a fost contribuţia lui Hipocrat în domeniul terapeuticii?
Asemenea confraţilor săi contemporani – şi a succesorilor săi mulţi ani după aceea părintele medicinei era destul de neputincios în faţa multor afecţiuni. Totuşi, el a inspirat medicina alternativă, revenită la modă de câţiva ani: dietetica şi naturopatia. Doctrina lui Hipocrat se baza într-adevăr pe încrederea în natură.
El considera că regimul alimentar şi igiena modului de viaţă constituiau cele mai bune remedii.

Erori umane…

Preluând moștenirea lăsată de Hipocrat, Galenus adaugă la cele patru umori ale sale trei „spirite” sau „pneume”, substanţe volatile şi uşoare ca aerul, fiecare localizată într-un organ şi circulând prin corp printr-un sistem de „canale”: cel natural (ficatul), cel vital (inima) şi cel psihic (creierul). De fiecare dintre aste „spirite” este legată o facultate a sufletului: dorinţa, emoţia şi raţiunea. Deşi trebuie să-i recunoaştem lui Galenus câțiva paşi înainte, în special recunoaşterea rolului esenţial jucat de creier, numeroasele sale erori, devenite adevărate profesiuni de credinţă, au frânat mult timp progresul cunoştinţelor medicale.

De la gladiatori la împăraţi

Claudius Galenus, născut la Pergam, în Asia Mică (Turcia), în 131, a profesat întâi aici ca medic pentru gladiatori. Rănile teribile făcute în arenă i-au permis să-şi perfecţioneze cunoştinţele de anatomie şi de chirurgie. Apoi, a profesat la Roma, unde dădea lecţii de anatomie efectuând şi disecţii, de preferinţă pe maimuţe. A fost, de asemenea, medicul împăraţilor Marcus Aurelius şi Commodus.

Medic tratând un bolnav în secolul al ll-lea î.Hr.

 

Alte articole puteți găsi și aici.

Zapping prin științe, Ivan Kiriow și Léa Milsent

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here