Maxime şi cugetări patristice – Sfântul Ioan Gură de Aur

Câştig
109. După cum cel care ştie să câştige câştigă de oriunde, tot asa cel ce nu ştie, chiar de-ar găsi o comoară, pleacă tot cu mâna goală. [28, 4]

110. Aşadar, cu cât cineva va câştiga mai mult, cu atât se face mai sărac, fiindcă cel ce doreşte mai mult este cel mai mare sărac. Când cineva are o sută de talanţi, nu este tocmai atât de sărac, când însă are o mie de talanti, atunci mai cu seamă este sărac, căci el nu se mai mulţumeşte cu mii ca la început, ci i se pare că are nevoie de milioane. [49, XIV]

Certare

111. Deci pe El [Dumnezeu] să-L imităm, şi când certăm pe cineva, să păstrăm aceeaşi blândeţe. [48, 23]

Cheltuială

113. De eşti bogat şi cheltuieşti mai mult decât îţi trebuie, vei da socoteală de banii ce ţi s-au încredinţat! Aşa se petrec lucrurile si în casele celor mari. Mulţi îsi încredinţează vistieriile lor slugilor; acestea păstrează averile încredinţate şi nu abuzează de ele, ci le împart acelora cărora le porunceşte şi când le porunceşte stăpânul. Fă şi tu, la rândul tău, aşa! N-ai primit mai multe averi decât alţii ca să le cheltuieşti singur, ci ca să fii şi pentru alţii bun iconom. [13, 5]

Chinuri veşnice
114. Pentru că ai auzit de foc, să nu socoti că focul cel din iad este la fel cu cel de pe pământ! Focul de aici arde şi nimi-ceşte tot ce apucă, apoi se potoleşte. Dar focul de dincolo nu are sfârşit şi arde neîncetat pe cei odată prinşi. De asta se şi numeşte foc nestins. într-adevăr, şi păcătoşii trebuie să se îm-brace în nestricăciune. Dar nu spre cinste, ci pentru ca nestricăciunea să le fie agonisită fără de sfârşit pentru pedeapsa cea din iad. [1, 10]

115. Să nu ne închipuim apoi că grozăvia şi mărimea chi-nurilor vor nimici sufletul! Nici trupul nu va fi nimicit atunci, ci va rămâne să fie chinuit cu sufletul în veci; a doua oară nu va mai muri. [1, 10]

116. Aceste chinuri le vom suferi în iad; ba încă şi mai amare ca acestea. Dar gândul că am pierdut bunătăţile din rai ne va pricinui durere atât de mare, atât de mare supări şi necaz, încât, chiar dacă n-ar fi nici o pedeapsă pentru cele ce-am păcătuit aici, singur gândul acesta e în stare să ne chinuie mai cumplit decât durerile din iad şi să tulbure sufletele noastre. [1, 10]

117. Totuşi, cei mai mulţi oameni socotesc că cele mai multe dintre relele de acum vin din răutatea oamenilor, iar nu din mânia lui Dumnezeu. Atunci însă ne va fi aşezată înaintea ochilor pedeapsa lui Dumnezeu, când dreptul Judecător, şezând pe tronul cel înfricoşat, va porunci ca unii să fie aruncaţi în cuptorul cel arzător, alţii în întunericul cel mai din afară şi în pedepsele cele mai cumplite şi mai insuportabile. [48, 1]

118. Să ne aducem aminte necontenit de judecata cea în-fricoşată, de râul cel de foc, de legăturile cele nedezlegate, de întunericul cel mai dinafară, de scrâşnirea dinţilor, de viermele cel neadormit. [48, 25]

119. Dacă Dumnezeu nu pedepseşte aici pe toţi după faptele lor, noi să credem în pedepsele viitoare, chiar dacă Dum¬nezeu este iubitor de oameni şi îndelung-răbdător. De aceea ameninţă, şi nu repede pedepseşte, fiindcă „nu voiesc moartea păcătosului” (Iez. 18, 32). [48, 31]

120. Sunt mulţi oameni care nu cred în iad; socotesc că nu există nici chinuri; ci că Dumnezeu numai ca să-i înfricoşeze, ca să-i cuminţească i-a ameninţat cu viermele cel neadormit, cu focul cel nestins, cu întunericul cel mai din afară. Dar aceşti oameni nu pot să nu creadă în fapte petrecute mai demult. Cum ar putea spune că n-au fost cele ce au fost? Da, sunt mulţi oameni care nu cred în cele ce nu s-au arătat, în cele ce nu sş-au înfăptuit, dar nu pot pune la îndoială, oricât de lipsiţi de judecată ar fi, chiar dacă ar voi, nu pot pune la îndoială fapte ce s-au întâmplat şi au avut sfârşit pilduitor. Pe acest fel de oameni vrea Pavel să-i încredinţeze de dreapta judecată a lui Dumnezeu, întemeindu-se pe fapte recunoscute de toţi, pe fapte care au avut sfârşit şi care au lăsat multe urme. Aproape că le grăieşte aşa: „Dacă socotiţi că nu e iad, nici chin şi nici osândă, ci că Dumnezeu a ameninţat doar, ei bine, atunci uită-te la cele petrecute altădată şi încredinţează-te de cele ce vor fi. Dacă-i acelaşi Dumnezeu, Care le-a rânduit pe cele dinainte şi le rânduieşte şi pe cele de acum, pe cele din vremea lui Moise şi pe cele din vremea harului, precum şi e Acelaşi, pentru care pricină să-i fi pedepsit pe aceia de atunci, care au păcătuit, şi să-i fi osândit, iar pe noi, care am făcut păcate chiar mai grele ca aceia, să ne lase fără de pedeapsă? Întreb dar: au făcut iudeii desfrânare şi-au fost osândiţi? Au murmurat şi-au fost pedepsiţi? Vrând-nevrând trebuie să răspunzi că da! Cum se poate dar ca Cel care i-a pedepsit pe ei să te lase nepedepsit pe tine, când ai păcătuit la fel? Nu poţi spune asta! Vrei poate să spui că nu te-a pedepsit ; aici? Dar tocmai pentru aceasta crede că este iad şi pedeapsă, tocmai pentru că nu te-a pedepsit aici. Căci n-ar rămâne nepedepsite păcatele tale, care-s la fel cu ale celor de demult, dacă nu te-ar aştepta pedeapsa la sfârşitul acestei vieţi. [39, 2]

Cinste
121. Cinstea si vaza cuiva nu stau în a avea o casă luxoasă şi frumoasă, nu stau în a dormi într-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu perne de puf şi plăpumi de mătase şi nu stau nici îfl a avea o mulţime de slugi. Toate acestea sunt în afară de noi, n-au deloc de a face cu noi înşine, cu sufletul nostru. [57, 15].

122. Nimic nu face prietenia mai uşoară ca a căuta cineva biruiască cu cinstea pe aproapele său. De aici se naşte nu nUIÎl dragostea, ci şi o cinste mai mare. Cele vorbite mai înainte din dragoste, însă dragostea vine din cinstea şi valoarea acordată aproapelui, precum şi cinstea vine din dragoste. [48, 21]

123. Nu-i atât de cinstit împăratul, omul care stă pe tron împărătesc şi cu cunună pe cap, cât este omul care a urcat dreapta lui judecată pe tronul stăpânirii patimilor ruşinoase, care, prin înfrânarea lor, şi-a încununat fruntea cu o cunună mai strălucitoare decât cea de împărat! Ce folos de purpură, spune-mi, te rog, de haine de aur, de cununa bătută-n pietre scumpe, când sufletul îţi este robit de patimi? Ce folos avem de libertate,
când robeşte ruşinos şi ticălos ce-i mai de preţ în noi? [33]

124. Prin urmare, nici pustia nu răpeşte slava cuiva şi nici palatele împărăteşti nu fac pe cineva strălucit şi slăvit. Strălucirea cuiva, slava şi faima lui nu depind nici de locul în care trăieşte, nici de haine, nici de funcţie, nici de putere, ci numai de virtute şi de înţelepciune. [4, 5]

Maxime patristice, Sfântul Ioan Gură de Aur, protosinghel Teodosie Paraschiv

Jurnal Spiritual