Matei Vişniec: Oui, mă consider un autor român! Sunt un profesionist al cuvintelor

0
131

Matei Vişniec„Prima frază a unui roman trebuie să conţină ceva din energia unui strigăt inconştient care provoacă o avalanşă…“ Aşa sună prima frază a romanului Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, publicat recent la Editura Cartea Românească. O carte cînd ironică, cînd melancolică, despre meseria de scriitor.

Negustorul de începuturi de roman e o carte despre literatură. Este prima frază într-adevăr piatra de încercare pentru un scriitor?

Oricum, începutul într-un roman este interesant. Sînt romane care încep în forţă şi te tulbură de la bun început, sînt altele care încep într-o manieră modestă, nu există o reţetă… Dar în momentul în care m-am ocupat de această carte şi am studiat puţin istoria literaturii şi capodoperele, am descoperit că există fraze de început care marchează. Fraze de neuitat.

De pildă, Albert Camus, Străinul, începe cu această propoziţie scurtă: „Astăzi a murit mama.“ Şi după aceea adaugă: „Sau poate ieri.“ Sigur, unii preferă să înceapă într-un mod mai neutru şi după aceea se întîmplă ceva. Eu însă m-am jucat cu ideea de început de roman, dar şi cu ideea de început în general, pentru că noi trăim într-o epocă în care deseori începem, şi nu mai terminăm nimic. Şi din acest joc pe care-l sugerez aici, cu începuturile de roman – e un negustor care propune prime fraze –, încerc să duc cititorul mai departe, la o reflecţie despre cum ne construim noi viaţa deseori, zapînd-o sau butonînd-o, trecînd de la una la alta şi lăsînd pînă la urmă totul baltă.

Cartea poate fi înţeleasă şi ca un eseu despre literatură. Acest negustor ţine adevărate cursuri de scriere creatoare (sau de citire creatoare), în scrisorile pe care i le trimite scriitorului din roman. În ce măsură, pentru dumneavoastră, literatura este şi o poveste despre literatură?

Sigur că este o poveste. Eu m-am format înainte de căderea comunismului, într-o epocă în care literatura era bună la toate. Aş spune că literatura asuma şi sarcinile istoricului, şi sarcinile psihologului, şi sarcinile sociologului, şi misiunea jurnalistului, şi misiunea filozofului, pentru că în literatură, la ora aceea, se putea face şi cercetare istorică, şi sociologie, şi psihologie…

Disciplinele ştiinţifice nu erau atît de libere, erau mai supravegheate decît spaţiul literar.

Acolo puteau fi strecurate elemente de gîndire paralelă. Chiar şi critica marxismului se putea face sub formă literară.

Chiar şi reflecţia despre alternativa la gîndirea oficială se făcea în literatură. Or, eu cred în continuare că omul şi complexitatea fiinţei umane, contradicţiile fiinţei umane pot fi mai bine captate printr-un poem, printr-o piesă de teatru, printr-un roman, pentru că literatura poate merge mai adînc în contradicţiile fiinţei umane şi scormoni acolo. Şi, prin metaforă, uneori, provoacă reflecţie. Cam asta e misiunea literaturii pentru mine, deşi acest roman nu e nici trist, nici greu, nici complicat, sînt aici elemente de eseu, dar în acelaşi timp, sînt şi poveşti. De altfel, aţi observat, pe pagina a doua e marcat „roman caleidoscop“. Vreau să reabilitez o veche metodă de a prezenta lumea sub formă de caleidoscop: sărind de la una la alta şi, în acelaşi timp, păstrînd întregul.

Ne aflăm într-o epocă de logo-solitudine

Într-adevăr, Negustorul de începuturi de roman e o carte specială. Există mai multe fire narative şi o structură în proză, pagini întregi de poezie şi o arhitectură interioară dramatică. Cum aţi construit această carte?

Pentru mine, romanul este în primul rînd construcţie. Şi-atunci, încerc să provoc prin construcţie, să propun construcţii interesante, construcţii-labirint, cu false intrări şi false ieşiri, cu fire care se leagă din nou, la un moment dat, încerc să surprind cititorul, să nu-l las să-mi spună: „Din acest moment, romanul e previzibil, ştiu în ce direcţie vă deplasaţi.“ Ei bine, vreau să-l fac pe cititor să nu ştie niciodată în ce direcţie merge romanul.

Deşi, per ansamblu, el îşi va da seama că e acolo un mesaj. O carte este şi un exerciţiu ludic, cîteodată. Sigur, e şi muncă, îţi dai seama că ai mers într-o direcţie şi nu e bine, revii, te gîndeşti… De fapt, nu există nici un fel de reţetă şi nici un fel de analiză ştiinţifică despre cum trebuie construit un roman. Fiecare scriitor are busola lui interioară. Eu m-am născut cu această busolă şi, cînd scriu şi e bine, ea vibrează. Dacă nu e bine, simt şi acest lucru, şi-atunci opresc, refac, reîncep…

Apropo de această busolă şi de metafora începutului, domnule Matei Vişniec, cum vă începeţi o piesă de teatru, cum vă începeţi un roman?

O piesă de teatru deseori o încep de la ceea ce eu numesc o situaţie dramatică puternică. Nu încep niciodată o piesă de teatru scriind cîteva cuvinte, două-trei replici. Piesele le încep gîndind, căutînd, aşteptînd o situaţie dramatică, o întîmplare. Am să vă dau un exemplu. Eram profesor, pe vremuri, în România, între 1980-1987, făceam naveta şi treceam în fiecare zi cu bicicleta pe lîngă o fîntînă părăsită în satul Dorobanţu-Plătăreşti, şi într-o zi am auzit un cîine care lătra din fîntîna aia părăsită.

M-am oprit, m-am uitat, era un cîine aruncat acolo. Şi am scris o piesă care se numeşte Buzunarul cu pîine, în care două personaje, aproape beckettiene, încearcă să scoată un cîine şi nu reuşesc niciodată. (În realitate, eu am reuşit.) Am scris apoi o piesă despre Cioran, pornind de la o singură frază. Liiceanu spunea undeva că, într-o bună zi, Cioran, coborînd de la Editura Gallimard, şi-a dat seama, în stradă fiind, că nu mai ştia unde e drumul spre casă. Atît de mult m-a marcat această frază, încît mi-am spus: un mare filozof care coboară de la Editura Gallimard şi-şi uită drumul spre casă este începutul unei piese.

Romanele le scriu altfel. Ele cresc în mine, uneori se consolidează un an, doi, trei, ştiu în ce direcţie vreau să merg. Ele se scriu altfel, nu au aceeaşi spontaneitate, acolo e mai multă muncă. Romanele cer o altă disciplină decît munca de dramaturg.

Domnule Matei Vişniec, romanul acesta,  Negustorul de începuturi de roman, este şi ca un nod feroviar – trimite în foarte multe direcţii, te face să reciteşti sau să citeşti marile romane ale ultimelor două secole, sau, cel puţin, să-ţi doreşti asta. În ce măsură aţi urmărit acest efect?

Sigur că am urmărit să-l trimit pe cititor spre capodopere. Să-i spun: „Dragule, în viaţa asta nu vei avea timp să citeşti capodoperele care s-au scris, nu-ţi pierde timpul cu nimicniciile pe care ni le propune industria de divertisment şi literatura de consum.“ S-au scris lucruri atît de extraordinare, că noi, oamenii, dacă am citi o viaţă întreagă numai capodoperele literaturii şi am privi o viaţă întreagă capodoperele cinematografiei, nu am avea timp să le epuizăm. Or, în acelaşi timp, noi sîntem masacraţi de o subcultură, de o subliteratură, de subimagine, de o cultură a imaginii violente, de acest cult al publicităţii, al clipului, de ideea de ecran care ne invadează.

Un prieten, critic literar, îmi spunea că ne aflăm într-o epocă de logo-solitudine, de logo-singurătate. Adică noi, în loc să ne împrietenim, să discutăm, fiecare discută în ecranul său cu altcineva. Această singurătate, de asemenea, vreau s-o sparg. Vechile metode de socializare sînt bune. În romanul meu funcţionează mult cafeneaua. Personajul acesta, negustorul, scrie din cafenele şi regretă că unele cafenele dispar. Eu am fost încîntat să văd la Paris, într-o cafenea, o tăbliţă pe care scria „No wi-fi“ – aici nu aveţi Internet. Şi, dedesubt: „Discutaţi între voi!“ E o soluţie.

Cafeneaua e, într-adevăr, personaj în această carte. În roman apar cîteva pagini memorabile în care descrieţi cafenele reale sau imaginare. Iar într-un interviu mai vechi, povestiţi că vă place să scrieţi în cafenele. Unde aţi scris această carte?

Am scris-o şi acasă, dar am scris-o şi pe drum, între Place d’Italie, unde stau la Paris, şi sediul RFI, unde lucrez, cînd mă întorc şi am timp, şi mai am puţină energie şi aleg o cafenea, fiindcă îmi place şi să schimb. Am cafenelele mele preferate în cartierul unde locuiesc. Într-o cafenea nu mă deranjează niciodată zgomotul. Dacă aş scrie la mine în cameră şi ar fi foarte mult zgomot în jur – stradă, maşini, copii… – poate că aş fi deranjat.

Niciodată într-o cafenea nu mă deranjează zgomotul străzii sau vuietul lumii sau spectacolul lumii, pentru că mă simt integrat într-un spectacol. Dimpotrivă, uitîndu-mă în jur, mă inspiră această mişcare browniană. Cafenelele pariziene sînt celebre, unele dintre ele şi-au păstrat sufletul. Europa e plină în continuare de cafenele interesante, deşi pot să vă spun că în Franţa, în ultimii 30-40 de ani, au dispărut cel puţin 100.000 de cafenele tradiţionale, pentru că vin alte forme de presiune comercială. Restaurantele chinezeşti, de pildă, au explodat, sînt vreo 500 la Paris.

Odată cu interzicerea fumatului, cafenelele au devenit şi mai puţin prietenoase…

E-adevărat, dar se adaptează, se creează terase, lumea fumează în continuare. Cafeneaua pentru mine este loc de socializare, de istorie şi de memorie colectivă. Mă gîndesc că erau perioade în istoria omenirii cînd unele cafenele erau deschise 24 de ore din 24. Şi-acum, la Paris mai sînt vreo zece deschise zi-lumină. Cafeneaua Florian de la Veneţia, de pildă, timp de un secol nu s-a închis niciodată. Avea publicul de noapte, publicul de zi, de dimineaţă. Era un loc continuu. Atîta nevoie aveau oamenii să se poată întîlni în orice moment al zilei sau al nopţii, într-un loc! Acum, Internetul a preluat funcţia asta. Poate că nu e chiar cel mai bun lucru, deşi n-aş vrea să se înţeleagă că sînt împotriva Internetului.

Nu mai e suficient să scrii o carte bună

Domnule Matei Vişniec, romanul dvs. conţine o mică antologie de începuturi de roman – Kafka, Wells, Hemingway, Mann, Proust, Camus, Kerouac… V-au marcat aceşti scriitori? Pînă la urmă, vă inhibă faptul că aţi citit atît de mult, sau vă stîrneşte creativitatea?

Am citit mult şi m-au format aceşti autori. De pildă, nu pot să uit începutul Procesului de Kafka: „Pe domnul K îl calomniase pesemne cineva pentru că într-o bună zi se trezi arestat.“ Este un început extraordinar! Şi alte cărţi m-au impresionat prin începuturile lor. Deşi, bineînţeles, un început care nu se susţine ulterior rămîne un început fragil. Eu aş vrea să le pot spune celor care mă citesc că începuturile trebuie să fie durabile. Trebuie să avem puterea de a construi apoi pînă la capăt pe fundamentul unui început. Deseori, în lumea noastră modernă şi accelerată, uităm ceea ce se numeşte iniţiere şi uităm şi ceea ce se numeşte tenacitate, muncă, să duci pînă la capăt o construcţie. Mă joc cu începuturile, dar eu am dus pînă la sfîrşit cartea, care e plină de surprize, de altfel.

„Adevărul e ceea ce continuă“, spunea Mircea Ivănescu…

În Negustorul de începuturi de roman este şi multă ironie la adresa orgoliilor scriitorului. Negustorul face parte dintr-o agenţie care le-a furnizat, mai bine de două secole, primele fraze, unor scriitori care ulterior au luat premiul Nobel. Sau, în orice caz, unora dintre cei mai importanţi scriitori ai modernităţii. E multă vanitate în lumea literară?

Sigur că există multă vanitate, multă competiţie şi, acum mai mult decît oricînd, s-a dezvoltat un fel de industrie a cărţii, fabuloasă. În Franţa, librarii se plîng că vin prea multe cărţi pe standuri. Nu apucă să le aşeze, să le prezinte, că, peste o săptămînă, vine alt val. Sînt mai multe valuri de cărţi pe durata unui an – este valul de dinainte de Crăciun, este valul de dinainte de vacanţele de vară… Foarte multă lume scrie, se autoeditează. E mai greu, în acest moment, de identificat valoarea. În Franţa, de pildă, aproape fiecare carte poţi spune că a primit un premiu. Sînt 2000 de premii literare. Sigur că numai vreo 20-30 sînt importante.

Chiar aşa: la fiecare réntree littéraire apar vreo 600 de romane noi. Cum se cerne valoarea, în cazuri extreme, cum e piaţa de carte din Franţa?

Absolut! În septembrie, apar 600 de cărţi, dintre care 20 vor avea premii importante şi deseori publicul le va cumpăra numai pe acelea. A dispărut această capacitate, dorinţă de a căuta noutatea, de a te lăsa surprins. Oamenii se duc ca o turmă şi cumpără cărţile premiate. Iar uneori, aceste premii nu recompensează cărţi cu adevărat interesante, ci cărţi populare, susceptibile să atingă marele public, să se vîndă bine. Eu citesc cărţile care au primit premii, şi nu acolo sînt autorii mei favoriţi.

Fenomenul literar e şi mai complicat.

In acest moment, prin Internet, unii se autoeditează şi pot avea succes. Cinzeci de umbre ale lui Grey este un fenomen de carte erotică, publicată mai întîi pe Internet şi care a devenit carte planetară. Mulţi editori încearcă să publice cărţi mondializabile sau globalizate, cum a fost Harry Potter, care a dat, într-un fel, tonul cărţilor globale. Acei editori care pot să mai pună mîna pe o carte susceptibilă să acopere toată planeta, o publică. E şi un joc lumea literară. Ceea ce vreau să spun e că nu mai e suficient să scrii o carte bună.

Ea se poate scufunda foarte repede în lumea de astăzi – fie că nu are reţea bună de distribuţie, fie că nu e publicată de un editor care are puterea să se bată pentru ea, fie că nu e susţinută de critică, fie că n-a avut un premiu, fie că a apărut într-un moment prost, cînd oamenii sînt la plajă. Valoarea este doar primul etaj al unei reuşite. Peste acest etaj mai trebuie multă muncă, mult marketing, chiar noroc şi lobby, ca să poţi să penetrezi. Cam asta este lumea literară globalizată. Situaţie care se vede, de altfel, şi în România. Deşi observ, în România, o mare prospeţime a publicului şi o mare dorinţă de a citi cărţi.

Oui, mă consider un autor român!
Apropo: urmăriţi de acolo, din Franţa, critica literară din România? Citiţi presa de aici?

Sigur, citesc România literară, Observator cultural – Internetul e totuşi un instrument extraordinar. Mă interesează în continuare viaţa literară. Eu am dublă cetăţenie, sînt membru al Uniunii Scriitorilor, public o parte din ce scriu în româneşte, public la edituri franceze care scriu în franceză, mi-au apărut în Franţa două romane traduse din română. Mă consider în continuare scriitor român, uneori de expresie franceză. N-am să spun că sînt scriitor francez, nu. Am devenit un scriitor francofon pentru că am recurs şi la limba franceză, care m-a ajutat foarte mult. Teatrul meu a avut mult de cîştigat pentru că l-am scris într-o limbă franceză care m-a disciplinat. Oui, mă consider un autor român!

Scrieţi piese de teatru mai ales în franceză. Dar proză şi poezie scrieţi doar în română. De ce?

Nu m-am putut separa de limba română pentru că eu am plecat tîrziu în Franţa, la 31 de ani. Era, pur şi simplu, prea tîrziu să spun, ca Cioran, că nu mai vreau să aud niciodată de România. Şi mai e ceva. Limba română este atît de frumoasă, atît de voluptuoasă, atît de încărcată de poezie.

De pildă, cînd citesc în franceză, cîteodată, Dostoievski, îmi spun: Dumnezeule, e imposibil, Dostoievski nu trece în franceză, limba franceză aproape că nu poate capta sufletul scriitorilor ruşi! În limba română, Dostoievski este atît de spumos… pentru că noi avem cuvinte de origine slavă, pe care le putem folosi cînd traducem ruşii. Apoi, limba română este încă o limbă vulcanică, o limbă care nu s-a instalat, care nu s-a fixat, în care se poate improviza la nesfîrşit.

Limba franceză este, pe de altă parte, o limbă de-o mare claritate, de-o mare precizie.

Nu poţi să minţi sau să te minţi cu uşurinţă, în care, dacă vrei să transmiţi ceva, trebuie să fii atent, să nu încarci prea mult fraza, să ştii ceea ce vrei să spui. Şi asta mi-a făcut foarte bine pentru că, într-un fel, cum spuneam, m-am disciplinat, am învăţat în franceză, de pildă, să utilizez mai des tăcerea în piesele mele şi, în aceleşi timp, să ştiu mai bine spre ce mesaj vreau să merg.

Chiar şi ambiguitatea se construieşte altfel în franceză decît în limba română. Dar mă simt foarte bine ca un navetist între cele două. Toată viaţa mea am fost un navetist. Am plecat de la Rădăuţi la Bucureşti şi am făcut naveta între Rădăuţi şi Bucureşti. De la Bucureşti am fost şapte ani navetist, eram profesor la Dorobanţu-Plătăreşti, apoi, de 25 de ani, sînt navetist între România şi Franţa, între limba română şi limba franceză, între cultura română şi cultura franceză. Am aceste două aripi – una din naştere şi una dobîndită –, cea română şi cea francofonă, deci, zbor cu ele.

Sînteţi jurnalist, poet, dramaturg şi prozator. Dvs. cum vă recomandaţi?

Scriitor e foarte bine. De fapt, mă ocup cu cuvintele. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele. Le-am folosit în toate zonele literare, dar şi în zona jurnalistică, pentru că tot cuvinte scriu şi ca jurnalist la RFI. Sigur că, de vreo 25 de ani, de cînd trăiesc în Franţa, mai scriu şi în franceză, deci folosesc cuvintele şi în româneşte, şi în franceză, le transfer din română în franceză, din franceză în română, traversez frontierele cu ele, deci sînt un profesionist al cuvintelor.

Domnule Matei Vişniec, vă ajută sau vă încurcă în literatură faptul că sînteţi şi jurnalist?

Mă ajută pentru că, fiind în contact cu lumea, cu mizeria lumii, cu ştirile, cu actualitatea, cu dezastrele pe care, din păcate, sîntem obligaţi să le anunţăm zilnic, toate acestea mă încarcă şi deseori îmi sugerează subiecte. Şi am piese care s-au hrănit din această dezlănţuire a lumii, din această punere în pagină pe care o face jurnalismul, în general în stil negativ – pentru că o informaţie, astăzi, este o informaţie negativă: cînd un tren ajunge la destinaţie la ora prevăzută nu e o informaţie, dacă a întîrziat două ore devine o informaţie fabuloasă. Cam aşa este informaţia astăzi, informaţie- spectacol, în mare măsură. Dar şi analizele mă interesează foarte mult. Jurnalistul l-a hrănit pe scriitor şi aş spune că s-au sprijinit unul pe altul, pentru că, dacă aş fi rămas doar jurnalist, aş fi fost foarte pesimist în legătură cu viitorul lumii. Noroc că scriitorul e ceva mai optimist.

Negustorul de începuturi de roman îi urează, la un moment dat, scriitorului să aibă capacitatea de a asculta pînă la sfîrşit ceea ce spun cuvintele, în timp ce le scrie. Dvs. ce vă spun cuvintele cînd scrieţi pentru radio şi ce vă spun cuvintele cînd scrieţi literatură?

Scriitura pentru radio este diferită. Un articol pentru radio e scris pentru a fi spus, ascultat, pentru a intra în urechi, nu pentru a intra în creier prin ochi. Există o specificitate a scriiturii radiofonice.

De-asta nu-mi public niciodată textele pe care le scriu pentru radio. Pentru că ele nu suportă ochiul, fiind scrise pentru oralitate, pentru urgenţa aceea a cuvîntului rostit în faţa microfonului. Pentru reviste, pentru cărţi scriu altfel. Există, aş spune, două meserii diferite – scrisul pentru radio şi scrisul pentru publicaţia tipărită. În acelaşi timp, cum vă spun, sînt hrănit tot timpul de cuvinte.

Viaţa mea se duce în Franţa. In fiecare zi, eu scriu în româneşte, citesc în româneşte, gîndesc în româneşte. In aceeaşi zi, scriu în franceză, citesc în franceză, gîndesc în franceză. S-a produs un fel de ciocnire totală, în creierul meu, între cele două limbi. Pot să trec foarte repede de la franceză la română şi de la română la franceză, să scot soft-ul de franceză şi să pun soft-ul de română în creier. Lucrul ăsta îmi dă un fel de identitate, de dualitate, de duplicitate. Sînt un om care dispune de două condeie, de două mîini, ca un spadasin care se bate cu două săbii.

Interviu realizat de Adela GRECEANU şi Matei MARTIN pe 25 noiembrie 2013, pentru emisiunea Timpul prezent de la Radio România Cultural

Sursa: dilemaveche.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here