Povestire cu tâlc: ”Viaţa este un mister frumos”

0
171
Matei-si-Bogdan Soarele zâmbea ştrengar, ascunzându-se adesea sub haina albă a norilor pufoşi care exersau parcă mişcări de dans pe aripile vântului. Razele poznaşe ale astrului ceresc se jucau de-a v-aţi ascunselea printre coroana deasă a copacilor sau printre gingaşele flori ce-şi plecau timide capul.

Doi prieteni, Matei şi Bogdan, îşi petreceau ziua într-un parc, bucurându-se de liniştea ce le conferea acesta şi discutau diverse teme, mai mult sau mai puţin esenţiale. La un moment dat, Bogdan aduce în discuţie tema vieţii, exprimându-şi propria perspectivă cu privire la aceasta.

– Matei, viaţa nu este deloc frumoasă, din contră, este grea şi neprevăzută. Vreau să cunosc tainele vieţii pentru a ştii ce decizii să iau, pentru a nu greşi!

– Bogdane, nu – ţi dori ceva ce nu îţi este de folos! Viaţa este o taină şi tocmai în această taină constă frumuseţea ei. La ce îţi foloseşte să ştii ce se va întâmpla mâine, sau peste un an? La ce îţi foloseşte să ştii când vei muri? Te-ai stresa prea mult, ai cădea sub povara grijii şi ai uita să te mai bucuri de viaţă.

– Ce ştii tu, Matei? Parcă nu mi-ai fi prieten şi nu mi-ai dori binele.

– Cu ce ţi-am greşit? Îţi dau acest sfat pentru că îmi doresc tot ce este mai bine pentru tine.

Inima lui Bogdan este cuprinsă de o adâncă mâhnire la auzul acestor cuvinte. Ridicându-se de pe bancă, foarte revoltat, îi răspunde:

– Tu nu eşti prietenul meu! Încep să cred că îmi eşti duşman. Nu îţi pasă de fericirea mea, de visele mele şi de aceea vrei să le distrugi sub masca unui sfat prietenesc.

Matei îl privea îndurerat; cuvintele pe care Bogdan i le adresase l-au rănit profund, dar a preferat să păstreze tăcerea până când prietenul său zicea tot ceea ce avea de zis.

– Iartă-mă dacă te-am rănit, nu aceasta a fost intenţia mea. Eu..

– Mai lasă-mă în pace, Matei! Îl întrerupse furios, Bogdan, înainte de a părăsi parcul şi de a-şi lăsa prietenul rănit de lama tăioasă a cuvântului.

Supărat, tânărul revoltat se retrage pe marginea unui lac.

Două raţe sălbatice se plimbau agale pe suprafaţa lucie a lacului şi conferindu-le spectatorilor un sentiment de linişte. Uneori, un om se mai oprea în apropiere şi arunca în apă câteva firmituri de pâine, iar răţuştele, fericite, primeau firmiturile, mulţumindu-i omului printr-un măcăit scurt.

“Ele nu au nici o grijă… nu îşi pun întrebări esenţiale, nu realizează lucruri magistrale… toată ziua se plimbă pe suprafaţa lacului, aruncând, din când în când, câte o privire unui trecător care s-a oprit pentru a le admira, în speranţa că vor primi ceva. ’’ Gândurile lui Bogdan sunt întrerupte de vocea unui bunic care a ieşit la plimbare cu cei doi nepoţei.

– Uite ce răţuşte frumoase. Haideţi să le dăm ceva de mâncare! Spuse, cu o voce blândă, bunicul.

Copilaşii, fericiţi, încep să sfărâme o felie de pâine, însă, când unul dintre copii şi-a terminat jumătatea sa de felie, dorind să mai arunce şi el fărâmiţele albe în apă, i-a luat, fără a-i cere voie, felia de pâine frăţiorului său. Acesta, supărat, începe să plângă.

– Andrei, nu este frumos ce ai făcut. Uite, l-ai făcut să plângă pe frăţiorul tău. Dă-i înapoi jumătatea de felie şi cere-ţi iertare!

– Dar şi eu vreau să mai arunc fărâmiţele în apă! Spuse, mâhnit, copilaşul.

– Nu este bine să fii supărat, mai ales dacă vina îţi aparţine.

Într-un final, Andrei îi înapoiază felia de pâine fratelui său, însă cu inima reţinută.

Ştergându-şi lacrimile, frăţiorul, după ce şi-a primit felia de pâine, a rupt-o în două şi, întizându-i o jumătate lui Andrei, i-a spus:

– Poftim, Andrei!

Andrei îl privea surprins, fără să facă vreun gest. Bunicul, care privise întreaga scenă cu lacrimi de duioşie în ochi şi cu un zâmbet blând ce îi lumina chipul, îşi îndeamnă nepotul să accepte jumătatea ce i se oferă, iar acesta, smerit ia felia de pâine.

“Ce gest frumos… cât de repede a uitat ce i-a făcut frăţiorul lui… şi-a împărţit felia de pâine cu el, fără să se gândească la lacrimile pe care le vărsase cu puţin timp în urmă.’’ Cugetă, în sinea sa, Bogdan.

– Copilaşi, niciodată să nu lăsaţi vrajba să vă despartă. Iertaţi-vă unul altuia greşelile şi fiţi cumpătaţi la vorbe şi gesturi! Nepoţeii mei iubiţi, dragostea este cel mai puternic şi mai frumos sentiment care există în această lume… nu îl pierdeţi, ci aveţi grijă de el ca şi cum ar fi cea mai de preţ comoară… chiar este o comoară.

Aceste cuvinte i-au mişcat inima tânărului spectator, făcându-l să îşi aducă aminte de Matei.

“Of, Matei… prieten drag, te-am rănit prin nesăbuinţa mea. Trebuie să îi cer iertare!’’

Se ridică, având în minte gândul de a-şi cere iertare şi în suflet regretul că îşi rănise prietenul, însă încă nu învăţase pe deplin lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea.

Un vânticel rece începe să sufle, crengile copacilor mişcându-se în bătaia lui iar astrul ceresc dispare de pe bolta cerească care, treptat, este acoperită de o mantie neagră… tunetele şi fulgerele câştigă bătălia cu soarele, ocupându-şi victorioase azurul ceresc; stropi mari de ploaie cad spre pământ, începând un veritabil concert.

Bogdan încearcă să îşi caute un loc unde să se adăpostească, însă în zadar. Prin perdeaua deasă a stropilor de ploaie, zăreşte silueta unui bărbat care se apropia încet de el.

– Vino! Îi spune acesta.

– Unde să vin? Cine eşti?

– Vino cu mine, îţi voi arăta ceva.

Cu o umbră de îndoială în suflet, tânărul se apropie de cel care îi vorbise şi îl priveşte în ochi. Avea o privire atât de blândă şi smerită, încât se simţea ruşinat… acel om emana o pace şi o fericire cum nu mai întâlnise vreodată. Inima începe să-i tresară în piept, bătând cu putere.

“Inimă nebună, încetează!” Îşi spuse Bogdan, ridicând privirea spre bărbatul din faţa lui. Acesta zâmbea duios şi îi şoptea “vino!”

Nu ştie cum, nu ştie de ce, dar dintr-odată a ajuns în parcul unde se certase cu Matei; acesta era pe aceeaşi bancă, ţinându-şi capul în mâini şi plângând în hohote.

– Matei, ce s-a întâmplat? Îl întreabă Bogdan.

Bărbatul misterios îi spune:

– Nu îl întreba. Matei nu ne vede şi nici nu ne aude, doar noi îl putem vedea.

– De ce?

– Pentru că ai vrut să cunoşti tainele vieţii, iar inima omului face parte din această taină.

– Ce s-a întâmplat cu el?

– Cuvintele tale l-au rănit, dar el nu încetează să te privească ca pe un prieten. Ascultă-i glasul inimii!

Bărbatul îşi pune mâna pe inima lui Matei şi îndată i se aud gândurile.

“Doamne, nu îl părăsi pe Bogdan.. ajută-l să înţeleagă ce este mai bine pentru el, pentru sufletul lui. Viaţa este un dar minunat pe care Tu ni l-ai oferit, nu o povară, viaţa este cea mai frumoasă taină de care omul se poate bucura, prin care omul Te poate cunoaşte. Doar cel care trăieşte poate să Te găsească pe Tine, Dumnezeule!”

Bărbatul ia mâna de pe inima lui Matei, iar gândurile sale nu se mai pot asculta.

Bogdan îşi priveşte prietenul cu lacrimi în ochi, căindu-se cu amar de rana pe care i-o provocase.

– Bogdan, viaţa este dovada mea de iubire, este o binecuvântare. Nu îţi irosi viaţa, nu te irosi pe tine!

– Cine eşti?

Zâmbindu-i, îi răspunde:

– Un prieten.

Totul dispare, doar ecoul acestor cuvinte auzindu-se din depărtare. Bogdan deschide ochii… nu ştia în ce moment adormise. Priveşte buimac în jurul său, dar nu era nici un nor negru, nici un tunet nu se auzea, soarele continuându-şi vesel activitatea.

“Ce vis straniu… trebuie să vorbesc cu Matei, dar.. cine a fost acel bărbat misterios din visul meu, acel prieten anonim?”

Un vânticel aduce la picioarele lui o micuţă icoana pierdută de cineva din apropiere. Aplecându-se după ea, Bogdan rămâne surprins, inima tresărindu-i din nou; în icoana era reprezentat Mântuitorul, însă nu aceasta îl surprinsese pe tânăr, ci privirea sfântă… era aceeaşi privire că cea a bărbatului ce îi apăruse în vis, aceeaşi privire încărcată de blândeţe nespusă şi smerenie dulce.

Cu lacrimi de bucurie ce valsau în priviri şi cu un surâs larg, Bogdan ia icoana în mână şi se îndreaptă rapid spre parc unde avea convingerea că îşi va găsi prietenul. Nu se înşelase.

Matei stătea pe aceeaşi bancă, cu lacrimi în ochi, exact aşa cum îl văzuse în vis.

– Bogdan, ce s-a întâmplat? Îl întrebă, încercând să-şi ascundă lacrimile.

– Iartă-mă, Matei! Ţi-am greşit, iartă-mă te rog!

Îmbrăţişându-l bucuros, Matei îl iartă şi îi spune să nu mai plângă.

– Matei, ai avut dreptate! Viaţa este un mister frumos, oferit de un Creator iubitor.

Sursa: mihaelagliglan.wordpress.com

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here