Măsurarea Pământului în Grecia antică

De la vechii greci am păstrat două idei esenţiale despre măsurarea Pământului: că este rotund și nu plat și că Soarele se învârteşte în jurul lui (sistemul geocentric) şi nu invers (sistemul heliocentric).

Prima idee îi aparţine lui Pitagora din punct de vedere teoretic, fiind concepută în secolul al Vl-lea î.Hr., şi împărtășită de Aristotel în secolul al IV-lea, baza unor verificări experimentale (Măsurarea Pământului în Grecia antică). Nu a avut contestatari semnificativi. Cea de-a doua era împărtășită de către toţi gânditorii, inclusiv de către Arhimede şi Ptolemeu, cu excepţia astronomului renegat Aristarh, care, în secolul al III-lea, a propus teoria Pământului care se rotește într-un sistem heliocentric, ce justifica existența anotimpurilor. Consensul geocentric avea să dureze 2 000 de ani, până la teoria emisă de Copernic în secolul al XVI-lea.

Hiparc studiind cerul, în Rodos ori Alexandria.

 

 

Cum a măsurat Eratostene circumferinţa Pământului (vezi textul pentru explicaţii).

 

Trei gânditori greci care le-au urmat acestora, Eratostene, Hiparc şi Ptolemeu, au adus alte contribuţii semnificative. Eratostene, care a ajuns la conducerea bibliotecii din Alexandria în 235 î.Hr., a făcut o estimare aproape perfectă a circumferinţei Pământului. Legenda spune că s-a folosit de o fântână în îndepărtata Syene (acum Aswan) şi de un obelisc aşezat lângă biblioteca din Alexandria. În ziua când soarele se oglindea direct în fântână, fără să lase vreo umbră pe pereţii acesteia – ceea ce ar corespuns solstiţiului de vară, întrucât Syene este poziţionată pe linia imaginară a Tropicului Racului -, Eratostene a măsurat unghiul format de obelisc şi de umbra lăsată de acesta. Din moment ce ambele locuri se află la aceeaşi longitudine, unghiul măsoară diferenţa de latitudine dintre Syene şi Alexandria. Puteţi vedea de ce se întâmplă acest lucru în diagrama alăturată, unde unghiul cu vârful în centrul Pământului, subîntins de fântână şi de obelisc – prin definiţie, diferenţa de latitudine – trebuie, conform geometriei cercului, să fie egal cu unghiul umbrei. (Presupunem că Soarele este suficient de îndepărtat de Pământ pentru ca razele sale să fie paralele între ele la suprafaţa Pământului.) Unghiul avea 7,2°. Având în vedere distanţa străbătută călare pe o cămilă dintre Alexandria şi Syene, de 5 000 de stadia, circumferinţa Pământului ar putea fi calculată înmulţind 5 000 cu proporţia 360 : 7,2, obţinându-se 250 000 de stadia. Lungimea unui stadium este discutabilă, dar o transformare modernă a acestei diagrame ar da 39 690 km, foarte aproape de circumferinţa Pământului la ecuator, 40 075 km.
Nu există nici o hartă a lumii din această perioadă, dar putem reconstrui una, folosind datele oferite de Eratostene. Aşa cum se observă din presupusa hartă a lumii, nu a folosit linii precum latitudinea sau longitudinea (deşi a poziţionat Syene pe aceeaşi linie cu Alexandria). Acestea sunt invenţia lui Hiparc – un sever critic al lucrărilor geografice create de Eratostene -, care a trăit în secolul al II-lea î.Hr. şi a făcut primul inventar al stelelor, finalizat în 129 î.Hr., o realizare monumentală conţinând date despre 850 de stele stabilite în funcţie de latitudinea şi longitudinea celestă şi de aparenta strălucire, folosind un sistem cu şase magnitudini ale strălucirii, similar celui din zilele noastre.
Hiparc a avut o mare influenţă asupra lui Ptolemeu, părintele cartografiei, în secolul I d.Hr. Ptolemeu a adoptat sistemul de longitudine al lui Hiparc, măsurată către est, pornind de la un meridian zero, poziţionat convenţional în Insulele Canare, precum şi sistemul de latitudine, măsurată spre nord şi spre sud, dinspre ecuator.

Reconstrucţia ipotetică a hărţii lumii cunoscute din timpul lui Eratostene.

Harta lumii din timpul lui Ptolemeu, 1482. Nici una dintre hărţile realizate de acesta nu s-a păstrat, dar dicţionarul său de denumiri geografice cu aproximativ 8 000 de nume şi cu coordonatele spaţiale ale acestora a fost folosit pentru a recrea harta lui Ptolemeu, în secolul al XV-lea, în Italia şi Germania, aşa cum este şi aceasta care datează din 1482. în ciuda multor greşeli şi a descoperirilor geografice ale Renaşterii, vechile hărţi ale lui Ptolemeu au exercitat o influenţă majoră.

 

Măsura lucrurilor, de Andrew Robinson, Cap. I