Măsura lucrurilor – Sateliţii

0
162
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

asteroid-could-pass-near-communications-satellites_53438_600x450

Sputnik I, primul satelit artificial care a dat startul cursei spaţiale atunci când a fost lansat de Uniunea Sovietică, în octombrie 1957, a gravitat în jurul Pământului la o altitudine de aproximativ 250 km (150 mile), emiţând un semnal radio îngrozitor, care i-a înnebunit pe ascultătorii americani, scrie Andrew Robinson, în cartea sa, “Măsura lucrurilor”.

Pe durata semnalului erau codificate şi temperatura şi presiunea satelitului. Singurele date suplimentare transmise spre Pământ se refereau la densitatea straturilor superioare ale atmosferei şi la propagarea semnalelor radio în ionosferă.

O jumătate de secol mai târziu, cei 24 de sateliţi ai Sistemului de Poziţionare Globală (GPS) din partea Ministerului American al Apărării indică în mod frecvent poziţia unui receptor GPS pe Pământ, cu o precizie de un centimetru sau chiar mai mare. Între timp, unul dintre sateliţii Agenţiei Spaţiale Europene, Envisat, creează hărţi topografice tridimensionale, cu o precizie de câţiva milimetri, de la altitudinea orbitală de 800 km (500 mile).

Astfel de analize precise de la mare distanţă le permit vulcanologilor să detecteze deformarea unui vulcan înainte de erupţie; meteorologilor să monitorizeze mişcarea calotelor glaciare şi a gheţarilor; iar arhitecţilor urbanişti să stabilească cursul apei, pentru a localiza zonele cu risc de inundaţii.

În acelaşi timp, sateliţii de comunicaţii — imaginaţi pentru prima oară de către scriitorul science-fiction Arthur C. Clarke, într-o lucrare tehnică publicată în Wireless World în 1945 – ocupă orbitele geostaţionare, sincronizate cu mişcarea de rotaţie a Pământului, planând deasupra unor poziţii geografice preselectate. Acest lucru le permite să capteze transmisiuni telefonice şi televizate, după „urmele” acestora pe Pământ, pentru ca în prezent să ni se pară un lucru firesc faptul că putem vorbi la telefon cu o persoană aflată la celălalt capăt al planetei, la fel de uşor ca şi când ar fi fost în acelaşi oraş.

Sistemul de Poziţionare Globală şi echivalentul său rusesc au fost concepute în anii ’70 pentru spionaj, devenind ulterior accesibile în .scopuri ştiinţifice şi publice; sunt în continuare sub controlul armatei, fără obligaţia de a asigura un serviciu neîntrerupt.

Primul sistem de navigare din Europa, Galileo, conceput în primul deceniu al secolului XXI, este absolut independent faţă de armată şi a fost conceput să fie suficient de sigur pentru activităţile în care siguranţa este un factor esenţial, precum aterizarea avioanelor, pilotarea autoturismelor sau manevrarea trenurilor.

Conform descrierii Agenţiei Spaţiale Europene, Galileo este alcătuit din 30 de sateliţi operaţionali (dintre care 27 sunt activi, iar 3 sunt de rezervă), poziţionaţi pe trei planuri ale orbitei medii a Pământului, la o altitudine de 23.616 km de acesta şi la o înclinaţie de 56 de grade faţă de ecuator.”

Sistemul trebuie să asigure acoperire la o latitudine maximă de 75 de grade nord şi sud şi să nu fie afectat de eventuala pierdere a unuia dintre sateliţi”. De asemenea, Galileo cuprinde şi o funcţie globală de căutare şi salvare, ce poate detecta şi transfera semnalele de pericol şi trimite confirmarea acestora persoanelor aflate în pericol.

Satelit GPS pe orbită

Cum găseşte Sistemul de Poziţionare Globală anumite locuri? Locul unui receptor GPS pe Pământ este stabilit printre sfere care se intersectează şi care sunt centrate pe trei sateliţi diferiţi – metodă cunoscută sub numele de trilateraţie.

După calcularea distanţei dintre receptor şi primul satelit, receptorul se află pe suprafaţa sferei, cu satelitul în centrul unei raze egale cu distanţa calculată. Cel de al doilea satelit creează a doua sferă, care se intersectează cu prima sferă sub formă de cerc.

Dacă se adaugă a treia sferă fixata pe cel de-al treilea satelit, vor exista două puncte de intersectare cu cercul. Cu alte cuvinte, două poziţii de recepţionară posibile. În fine un al patrulea satelit şi sfera acestuia, spre deosebire de cele două intersecţii, stabileşte singur poziţia de recepţie, permiţând şi măsurarea sau anularea oricăror erori ale semnalelor de timp.

Aurora în jurul polului magnetic

aurora

Activitatea aurorei în jurul polului magnetic nordic al Pământului, captată de satelitul Polar al NASA. Asemenea piliturii de fier de la polii unei bare magnetice, liniile câmpului magnetic al Pământului coboară spre polii magnetici ai planetei. Acestea atrag în atmosferă electronii din spaţiu, energizaţi în urma exploziilor solare, care, la altitudini cuprinse între 400 şi 100 de km, induc moleculelor de oxigen şi nitrogen mai multă energie.

Atunci când moleculele revin la starea normală, încep să emită fotoni, explozii de lumină, producând aurore: oxigenul se colorează în verde, alb sau roşu, iar nitrogenul în albastru sau violet. Cauza formelor variate şi încântătoare a aurorelor rămâne un mister.

Carmen Vîntu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here