Măsura lucrurilor – Magia măsurătorii

0
182
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

47471_117449355079186_623297889_nSistemul de navigare prin folosirea sateliţilor Sistemului de Poziţionare Globală (GPS) şi scanarea creierului folosind imagine cu rezonanţă magnetică (RMN) sunt unele dintre cele mai uluitoare şi mai răspândite aplicaţii ale măsurătorilor moderne.

Acestea rezumă cea de-a treia lege a scriitorului de science-fiction Arthur C. Clarke: „Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”, subliniază Andrew Robinson, în cartea sa, “Măsura lucrurilor”.

Apariţia uniformizării şi a preciziei

În ciuda aparentelor avantaje ale unităţilor obişnuite, în Franţa, în 1789, măsurătorile deveniseră o frână pentru economie, atât din punctul de vedere al regelui şi al oamenilor, cât şi al savanţilor. Sistemul metric a fost gândit pentru a înlocui acest haos cu un sistem unic de greutăţi şi măsuri, în totalitate decimal (cu excepţia timpului), bazat pe convenţia că un metru ar reprezenta a zece milioana parte din circumferinţa Pământului, după cum fusese măsurată de către oamenii de ştiinţă în 1790.

Dar acutele dificultăţi economice ridicate de noul sistem l-au convins pe Napoleon să rectifice legislaţia iniţială în 1812 şi să permită folosirea multor unităţi vechi alături de cele noi din sistemul metric, împotriva sfaturilor oamenilor de ştiinţă, care priveau acest compromis drept „un decret retrograd şi un sistem hibrid”. În 1814, imediat după căderea lui Napoleon, revenirea monarhiei Bourbonilor prin Ludovic al XVIII-lea a perpetuat compromisul lui Napoleon. Abia în 1837, odată cu noua monarhie, sistemul metric complet a fost introdus de către guvernul francez, fiind impus prin lege abia în 1840.

Cutuma bate știința

În timpul perioadei de compromis, un om de ştiinţă britanic care făcea parte din Comisia Regală pentru evaluarea sistemului de greutăţi şi măsuri a făcut câteva observaţii notabile. În 1820, Thomas Young, autorul teoriei luminii ca undă sau corpuscul, era secretarul pentru relaţii externe al Societăţii Regale şi directorul publicaţiei Nauticul Almanac a guvernului britanic, pe lângă faptul că era unul dintre savanţii iluminişti, cu relaţii multe în rândul oamenilor de ştiinţă francezi, care l-au ales printre cei doar opt asociaţi străini ai academiei lor de ştiinţă.

Dar, în ciuda devotamentului său pentru ştiinţă şi pentru oamenii de ştiinţă francezi, Young nu s-a simţit în stare să susţină introducerea sistemului unic de greutăţi şi măsuri în Anglia.

Statistici și realitate

Nu te poţi încrede în statistici când vine vorba de iarnă. Conform statisticianului Edward Tufte, acest grafic realizat de Charles Joseph Minard în 1869 „ar putea fi cel mai bun grafic statistic făcut vreodată”. Arată pierderile armatei napoleoniene în timpul invaziei dezastruoase din Rusia în 1812, măsurate în comparaţie cu temperatura în continuă scădere din timpul retragerii, măsurată în grade cu termometrul Reaumur (punctul de îngheţ al apei este de 0°R).

foto 10

Legenda iniţială franceză sună astfel în traducerea lui Tufte: „Hartă figurativă a pierderilor succesive de oameni ale armatei franceze în timpul campaniei în Rusia din 1812-1813. Făcută de M. Minard, Inspector General al Direcţiei Drumuri şi Poduri în retragere. Paris, 20 noiembrie 1869. Numărul oamenilor prezenţi este reprezentat prin grosimea zonelor colorate la o scară de un milimetru pentru zece mii de oameni. Sunt trecuţi şi de-a lungul zonelor în care s-au aflat. Culoarea maro reprezintă pe cei care intră în Rusia, iar negrul pe cei care o părăsesc. Informaţiile care au stat la baza întocmirii prezentei hărţi provin din scrierile lui M. M. Thiers, Segur, Fezensac, Chambray şi din jurnalul nepublicat al lui lacob, farmacistul armatei începând din 28 octombrie”.

„Gândită cu detaşare”

Într-un articol lung de sinteză despre acest subiect în Encyclopaedia Britannica din 1823, Young scria că, în Franţa, „a devenit ceva obişnuit să umbli cu un mic echer în buzunar, de forma unei prisme triunghiulare, care avea pe o latură inscripţionate vechile subunităţi şi incii ale piciorului regal, pe cea de-a doua milimetrii, centimetrii şi decimetrii şcolii revoluţionare, iar pe cea de-a treia noua combinaţie ultraregală a măsurilor iacobine cu subdiviziunile regale”.

Concluzia lui Young, „gândită cu detaşare”, a fost că, decât să încerce să impună cu forţa un sistem într-o ţară întreagă, aşa cum a făcut guvernul francez, guvernul britanic ar trebui să „se străduiască să faciliteze atât dobândirea unor standarde corecte şi uniforme a măsurătorilor legale de toate tipurile deja existente şi să înţeleagă diferenţele locale în folosirea măsurilor, fie acestea regulate sau nu, prin multiplicarea unor glosare şi a unor tabele pentru definirea şi compararea corectă a acestora”.

De dragul principiilor ştiinţifice

Cu alte cuvinte, Young considera că, deşi din punct de vedere teoretic se impunea existenţa unui standard comun de acurateţe ştiinţifică pentru toate măsurătorile şi greutăţile, din punct de vedere practic nu era de dorit ca scara de valori neştiinţifică să fie dată peste cap numai de dragul principiilor ştiinţifice.

E mai bine ca guvernul să se conformeze obiceiurilor poporului decât să rişte provocarea unei revolte a maselor împotriva ideologiei revoluţionare. Young ar fi fost cu siguranţă de acord cu Witold Kula că unităţile de măsură sunt mai mult decât o simplă convenţie.

Peste Ocean, aceeași problemă

Aceeaşi viziune exista şi în Statele Unite ale Americii. Thomas Jefferson, un cuantificator fanatic, a fost în favoarea introducerii sistemului metric, atât în timpul Revoluţiei Franceze, cât şi mai târziu, din poziţia de preşedinte al SUA, dar renunţase la gândul de a-i putea convinge pe compatrioţii săi.

În 1821, i-a spus lui John Quincy Adams, un viitor preşedinte care fusese însărcinat de către guvernul SUA să se ocupe de această problemă: „în ceea ce priveşte greutăţile şi măsurătorile, va trebui să vă confruntaţi, la limită, cu problema în care Solon şi Licurgus au acţionat diferit. Să îi aducem pe cetăţeni mai aproape de lege sau să aducem legea mai aproape de ei?”.

Unităţi de măsură vechi

Nici în Marea Britanie şi nici în SUA sistemul metric nu a fost adoptat din punct de vedere legal în secolul al XIX-lea, aşa cum se întâmplase în Franţa şi în majoritatea ţărilor europene. De fapt, atât Marea Britanie, cât şi SUA încă păstrează anumite unităţi de măsură vechi, deşi majoritatea sectoarelor vieţii britanice sunt obligate să folosească unităţi metrice.

Dar în secolul al XIX-lea, tendinţa către introducerea sistemului metric era deja evidentă la nivel mondial. în 1875, în Paris, reprezentanţii a 17 naţiuni şi imperii — Argentina, Imperiul Austro-Ungar, Belgia, Brazilia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Imperiul Otoman, Peru, Portugalia, Rusia, Spania, Suedia şi Norvegia, Elveţia, SUA şi Venezuela (nu şi Marea Britanie) — au semnat Convenţia Metrului, „dorind uniformizarea internaţională şi precizia în standardele greutăţilor şi ale măsurilor”.

Sistemul Internaţional

Convenţia din 1875 (semnată în 1884 şi de Marea Britanie) a stabilit înfiinţarea Biroului International de Greutăţi si Măsuri la Sèvres, lângă Paris, fiind supervizat de Comitetul Internaţional al Greutăţilor şi Măsurilor, la rândul său controlat de Conferinţa Generală a Greutăţilor şi a Măsurilor. În decadele ce au urmat, aceste organizaţii au rafinat progresiv standardele pentru numeroasele unităţi de măsură şi au dezbătut problema celui mai cuprinzător şi convenabil sistem de măsuri pentru a lucra într-un mod ştiinţific.

În scurt timp, s-a ajuns la un consens privind unităţile de măsură. La cea de-a unsprezecea Conferinţă Generală din 1960, Système Internationale d’Unités, Sistemul Internaţional al Unităţilor, cunoscut ca sistemul SI, a fost acceptat pentru ştiinţă şi a devenit în curând un exemplu de cooperare internaţională. SI constă în şapte unităţi de bază: metrul (pentru lungime), kilogramul (pentru greutate), amperul (pentru curentul electric), kelvinul (pentru temperatura termodinamică), molul (pentru cantitatea de substanţă) şi candela (pentru intensitatea luminoasă). Din acestea, au derivat multe alte unităţi SI secundare, precum hertz-ul (pentru frecvenţă), wattul (pentru putere) şi gradul Celsius (pentru temperatură).

Angelina Petra

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here