Măsura lucrurilor – Furtunile, uraganele şi tornadele

0
3271
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

tornadaPrima încercare de a clasifica norii din punct de vedere ştiinţific i-a aparţinut lui Luke Howard în 1802, care a avut la bază sistemul linean de clasificare a plantelor şi a animalelor. El a dat numele de cumulus, stratus, cirrus şi nimbus, dintre acestea nu se mai foloseşte, precizează Andrew Robinson, în lucrarea sa științifică “Măsura lucrurilor” .

În 1896, a avut loc o revizuire majoră, în urma apariţiei lucrării The International Cloud Atlas. Cumulonimbus, adică norii de furtună, aflaţi la cea mai mare altitudine, au fost clasaţi pe locul 9, de unde şi expresia „a fi în al nouălea cer”, cu sensul de a fi foarte fericit – care a avut succes, deşi în cea de-a doua ediţie a atlasului, cumulonimbus au coborât pe locul 10.

poza 4

În orice moment, pe Pământ au loc aproximativ 2.000 de furtuni cu descărcări electrice, împreună, acestea produc un milion (1012) waţi de electricitate – mai mult decât capacitatea totală a generatoarelor de curent electric din Statele Unite. O singură furtună poate descărca o cantitate de peste 500 milioane litri de apă.

Puterea naturii

Un uragan la intensitate maximă, pe o distanţă de 1.500 km sau chiar mai mare şi cu o viteză a vântului de până la 320 km/h, poate asigura încălzirea Statelor Unite timp de jumătate de an.

Uraganul New England din 1938 a modificat forma coastei de est a Statelor Unite. Ciclonii tropicali din Bangladesh remodelează periodic delta Gangelui (şi au provocat moartea a mii de oameni în secolul XX).

Furtunile pot afecta chiar şi soarta naţiunilor

armada

În 1588, armada spaniolă a fost spulberată de furtunile de pe ţărmurile Insulelor Britanice; în 1281, un taifun a lăsat în Japonia forţele invadatoare ale lui Kublai-Han, împăratul mongol, la mila samurailor, care au adus mulţumiri lui Kamikaze — Vântul Sfânt – pentru salvarea insulelor lor. În sfârşit, la un nivel mai puţin tragic, în 2005, uraganul Katrina, care a devastat New Orleans-ul, a dăunat considerabil imaginii preşedintelui George W. Bush.

Ce e un uragan?

Un uragan este definit ca o furtună cu vânturi ce ating viteze pornind de la 118 km/h, până la 320 km/h. Numele, care provine din termenul caraib urican, „marele vânt”, se referă doar la furtunile din Oceanul Atlantic.

În Oceanul Pacific, acelaşi fenomen poartă numele de taifun (din termenul chinez taifeng); în Oceanul Indian si în zona Australiei, se numeşte ciclon tropical. Există cinci trepte de intensitate a uraganelor, definite pe scara Saffir-Simpson.

Tornada, un termen folosit în toată lumea, se referă la o furtună de mai mici proporţii, cu o durată mai scurtă şi cu o intensitate mai mare; vânturile acesteia pot depăşi 500 km/h.

poza 5

(Monitorizările uraganelor între 1992 şi 2001)

Categorii de furtună Viteza maximă, confirmată, a vântului (km/h)
Furtună tropicală 50-117
Uragan:
I Nivelul 1 (slab) 118-153
Nivelul 2 (mediu) 154-177
Nivelul 3 (puternic) 178-210
Nivelul 4 (foarte puternic) 211-250
Nivelul 5 (devastator) 251-

Tip, cel mal puternic taifun din istorie

poza 6

Imagine din sateliţi a taifunului Tip, măsurat în Oceanul Pacific, care este observat aici la  2.000 km de Japonia şi 1450 km est de Filipine. S-a calculat că presiunea la nivelul mării în centrul taifunului, măsurată din avion, a fost de 870 milibari la 12 octombrie 1979 – cea mai mică valoare înregistrată. Pe lângă centrul bine reprezentat, în imagine mai apare un grad ridicat de concentricitate a taifunului care se roteşte în sensul invers al acelor de ceas (asemenea tuturor furtunilor din emisfera nordică), precum şi răspândirea sistemului de  convecţie.

Nici un comportament tipic

La o privire rapidă asupra majorităţii hărţilor anuale ale uraganelor, se pare că nu există nici un comportament tipic. Dar dacă ne uităm la înregistrările de câteva decenii din întreaga lume, vor apărea şi comportamentele tipice. Uraganele, taifunurile şi ciclonii tropicali iau naştere numai în anumite regiuni din Atlanticul de Vest, Pacificul de Est, Pacificul de Sud, Pacificul de Nord-Vest şi în Oceanul Indian de Nord şi de Sud.

În mod surprinzător, în Oceanul Adantic de sus nu se produce nici un uragan – cel puţin până în 2004, când s-a înregistrat primul uragan din zonă. Rareori uraganele se deplasează către ecuator dincolo de latitudinea de 4—5° N sau S şi nu trec niciodată de acesta. Sunt mai mari şansele ca acestea să se producă în anumite perioade din an, care variază de la un ocean la altul. Pentru Oceanul Adantic, perioadele favorabile sunt lunile august şi septembrie.

Condiţia de latitudine se explică uşor. Din cauza mişcării de rotaţie a Pământului, aerul (şi, astfel, furtuna) tinde să se rotească în jurul depresiunilor: efectul aşa-numitei forţe Coriolis.

Secţiune transversală a unui uragan

poza 7

 

Această secţiune verticală a uraganului Floyd din Oceanul Atlantic în 1999 a fost luată dintr-un avion aflat în centrul uraganului, prin măsurarea reflecţiei radar de la precipitaţiile atmosferice. Diagrama are o înălţime de 20 km şi o rază de 120 km; semnul + indică poziţia centrului. Ploaia cea mai densă este indicată cu galben şi portocaliu. Uraganul Floyd a avut o structură bicentrică, cu centre interioare şi exterioare şi cu precipitaţii scăzute între acestea – „o caracteristică destul de comună a uraganelor puternice” (Kerry Emanuel în Divine Wind).

Marile întrebări rămân fără răspuns

Secolul XX i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine uraganele (folosind acest termen pentru a se referi atât la taifunuri, cât şi la ciclonii tropicali) prin măsurători exacte, realizate mai ale; din avion sau sateliţi – însă cu referire doar la anumite aspecte. Multe dintre marile întrebări rămân în mare parte fără răspuns.

Cunoaştem încă destul de puţine lucruri despre cauza pentru care unele furtuni se transformă în uragane, iar altele nu; despre motivul pentru care anumite uragane ajung pe litoral, pe când altele rămân în largul mării; despre ce anume duce la producerea unui uragan şi chiar la încetarea lui; despre măsura în care uraganul îşi alege direcţia; şi despre modul în care încălzirea globală influenţează frecvenţa şi intensitatea uraganelor.

Rotaţia Pământului și influența sa

poza 8Influenţa mişcării de rotaţie a Pământului asupra vânturilor creşte odată cu distanţa faţă de ecuator; la ecuator, influenţa este zero. Pentru a începe să se rotească – şi apoi să-şi continue rotirea – uraganele trebuie ajutate de mişcarea de rotaţie a Pământului; cu cât rămân mai  departe de ecuator, cu atât se vor roti mai tare.

Totodată, uraganele au nevoie de căldura din ocean. Şi astfel, se explică regiunile în care se produc uraganele: masa oceanului trebuie să fie destul de aproape de ecuator pentru a fi caldă şi la o distanţă suficient de mare pentru a se putea roti.

S-a descoperit că temperatura minimă pentru formarea uraganelor trebuie să fie de 26°C. Dacă se întocmeşte o hartă a izotermei de 26°C pentru fiecare anotimp al anului, se observă că uraganele se produc în izoterma respectivă.

La o temperatură egală sau mai mare decât aceasta, vânturile care suflă deasupra masei oceanului pot aduna suficientă căldură prin contact direct cu suprafaţa oceanului şi cu briza oceanică, precum şi prin evaporarea apei din ocean. Căldura necesară pentru evaporarea apei este absorbită din rezervorul oceanic, a cărei temperatură scade ulterior.

Imaginile din satelit ale temperaturii oceanice înainte şi după trecerea unui uragan pe lângă coasta de est a Statelor Unite au indicat o scădere a temperaturii cu peste 3°C în largul oceanului, care a durat peste două săptămâni, observându-se o scădere şi mai pronunţată în oceanele mai reci, aflate la o latitudine mai mare sau în apropierea unui litoral.

Uraganele pot fi anticipate, tornadele nu

Spre deosebire de tornade, uraganele pot fi anticipate. Tornadele pot lovi oriunde, mai ales în partea central-estică a Statelor Unite şi mai rar in Africa şi India. Tornadele presupun vânturi extrem de puternice şi durate de viaţă foarte scurte, între 10 minute şi 2 ore — precum şi traiectorii absurde, cu o lăţime de cel puţin 50 m şi o lungime mai mică de 10 km: doar 0,5% dintre tornade parcurg o distanţă mai mare de 160 km.

Forma lor seamănă cu o frânghie lungă şi subţire, cu trompa unui elefant sau cu un clopot uriaş răsturnat. La fel de uşor dărâmă o casă rezistentă sau o iau cu totul pe sus, ridică un autobuz şcolar aruncându-l într-o sală de clasă, poartă un borcan de murături intact pe o distanţă de 40 km, jumulesc o găină sau destramă textura unui stâlp de telegraf. De asemenea, provoacă moartea oamenilor – 689 de morţi în 1925, în cel mai tragic caz înregistrat, în trei state din partea central-vestică a Americii.

tornada (1)

Urmărirea tornadelor este o activitate binecunoscută, practicată atât de oamenii de ştiinţă, cât şi de amatori. Dar ştiinţa e încă la început, date fiind greutăţile şi riscurile de măsurare a tornadelor; nici măcar viteza vânturilor nu a fost clarificată. S-a încercat aruncarea unor instrumente ştiinţifice în mijlocul tornadelor, dar majoritatea informaţiilor au fost obţinute cu ajutorul radarului Doppler şi al fotografiilor.

După mărturiile fotografilor, structura tornadelor este deosebit de complexă. Adeseori, tornadele au mai multe vârtejuri; uneori, unul dintre acestea se roteşte în sensul acelor de ceasornic, în direcţia opusă vârtejului principal. În emisfera nordică, sunt momente când vârtejul principal se roteşte în sensul acelor de ceas, împotriva legilor naturii, „încă nu putem explica de ce apar furtunile, fie sub formă de tornadă, fie sub altă formă”, recunoaşte meteorologul Howard Bluestein în Tornado Alley.

Carmen Vântu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here