Măştile omului şi măştile lui Dumnezeu

0
132

Măştile omului şi măştile lui Dumnezeu

  1. Întâmplări adevărate

Întâmplare japoneză.

(Am aflat-o de la Kobo Abe şi am prelucrat-o parţial.) O femeie tânără nu mai suportă atingerea soţului, după ce faţa acestuia a fost urâţită de o explozie de laborator. Femeia nu-l mai poate iubi. Soţul pleacă de acasă într-o deplasare lungă ca o dispariţie. După câteva luni, femeia singură este sedusă de un bărbat cu chip frumos. Face dragoste cu el de câteva ori, îi declară că îl iubeşte. Atunci bărbatul cel frumos îşi dezvăluie identitatea: este chiar soţul ei, cu faţa proaspăt reparată printr-o operaţie de înfrumuseţare… Femeia se cutremură; ea conştientizează deodată că nu iubeşte o fiinţă umană, ci o mască umană.

Întâmplare românească.

Am aflat-o de la Cezar Petrescu, în romanul Întunecare. Un tânăr deosebit de înzestrat, Radu Comşa, victorios prin inteligenţă şi prin chip atrăgător. Cariera sa e întreruptă de primul război mondial. El se întoarce din război cu faţa sluţită de o explozie. Se desparte de logodnica lui. Fireşte, ea îi îndrăgise masca: formele feţei şi pielea netedă acoperind un întreg strălucitor… Dar Radu Comşa a pierdut nu în faţa lumii, ci în faţa lui însuşi. Căci masca, ecran ce primeşte rezonanţe lăuntrice, odată constituită, exercită ea însăşi presiuni asupra corpului mental.

De aceea, Radu Comşa simte respingerea lumii: el este respins de el însuşi. Dovadă că el însuşi se evalua în funcţie de masca lui. Sfârşit tragic, prin autosuprimare.

Poveste scandinavă.

Am aflat-o de la Andersen. O copilă avea două existenţe, complet diferite. Noaptea, ea lua chip de broască, şi inspira o imensă duioşie, gingăşie şi milă. Ziua, ea avea chip de fată şi era de o răutate infernală. Citiţi basmul acesta, este foarte instructiv. Să ne oprim la un adevăr obiectiv al său:

În somn, omul dezvăluie o existenţă complexă, dincolo de masca socială sau individuală: straturile animaliere care zac în noi, măştile istoriei cosmice şi geologice a omului: straturile etapelor progresive, pleistocene sau mezozoice. Stadiul acvatic al omului stadiul batracian: ecouri din viața embrionară… Măştile zilei cad în timpul nopţii. în somn apar amprente minerale, animale, sau răni afective din copilărie. Fiecare din noi, în funcţie de har sau ispăşire, suntem marcaţi de unul din aceste stadii diferite. Masca minerală poate fi de rodonit, de jad. Cheia omului se află dincolo de ultima lui mască; cea de energie subtilă.

Întâmplare monahală.

Părintele Daniil de la Prislop nu voia să se lase fotografiat. El spunea că ceea ce fotografiezi este stratul vizibil, stratul la care se mai lucrează, stratul neisprăvit încă. Zicea: „Noi, monahii, nu avem chip autentic, nu avem chip isprăvit; noi suntem în lucru, în atelierul Creatorului”.

*

Întâmplare anticomunistă.

Ne aflăm în trenul Chişinău-Bucureşti. Exod şi refugiu. Se lasă noaptea. In vagon s-a stins lumina, refugiaţii dorm. Domnul Policarp a stat la pândă apoi s-a repezit la gâtul unui cetăţean vârstnic şi începe să strângă. Victima se zbate, horcăie. Varvara strigă: „Aprindeţi lumina că se produce o crimă! Săriţi! Soţul meu omoară un om!” Au aprins lumina. Policarp continua să strângă gâtul victimei. Cu greu, i-au despărţit.

Policarp striga: „Lăsaţi-mă să-l omor, nu vedeţi că are față comunistă! Uitați-vă la fața lui, este un comunist!”

Victima stătea pe banchetă, palidă; un doctor, aflat şi el printre pribegi, încerca o reanimare victimei. Varvara plângea. Era evacuare, bejenie, era 1940.

  1. Patologia şi terapia formelor

Fișă de lumini. Acest eseu va fi înţeles uşor de europeni şi americani, adică de cei care au în limbaj cuvântul „persoană”.

Pentru chinezi, japonezi, arabi, va trebui să explicăm relaţia verbală dintre persoană şi mască.

Mai ştiu că şi noi, europenii, uităm legătura dintre persoană şi mască. Uităm că persoana este un înveliş vizibil aplicat peste o esenţă invizibilă.

*

Originea.

Latinescul persona se traduce prin „mască”. Este masca purtată de un actor de teatru, pe scenă. În antichitate, rolul acelei „persona” era dublu:

– Era un amplificator al vocii actorului, un rezonator (per+sonare, adică personare, înseamnă „pentru a răsuna”).

– Era o faţă falsă, aplicată peste cea adevărată, ca s-o facă mai adevărată; să sublinieze trăsătura comică sau tragică a rolului jucat de actor.

*

Persona este deci o față artificială, din metal sau ghips, mai târziu din carton, pânză, piele…, aplicată pe faţa naturală pentru a sublinia un sentiment sau o identitate dorită.

Chipul este un sentiment solidificat spre a fi văzut.

O stare de suflet solidificată.

Personalitatea este un sistem coerent de măşti: straturi peste esenţă, ascunzând-o sau revelând-o.

*

Orice mască conţine umbra sufletului. Sufletul are tendinţa să ţâşnească prin mască, să îi imprime nişte reflexe speciale, nişte răsunete. Transparenţa este maximumul de acord între suflet si mască.

*

Acest eseu nu s-a lăsat scris uşor.

L-am început de câteva ori, nu se lăsa. Adunasem însemnări, cazuistică, fişe. Dar ele tot sporeau, erau prea multe, dosare întregi.

A scrie despre mască e tot atât de greu ca şi a scrie despre viaţă/om. Viaţa cunoscută prin om este o legătură de măşti. Luneci la tot pasul: de la om la mască. De la esenţă la chipul sub care ea se ascunde. Te iei la rost, deschizi ochii.

Orice progresie spirituală ajută să deschidem ochiul şi să cojim măştile de pe oameni. Lucruri, fenomene; spre duhul ce ne ține.

  1. Măştile omului. Smulgerea lor.

Chipul văzut. Chipul de sub chipul văzut.

Decojirea primei măşti, ca mod de terapie individuală şi socială, ca evitare a alienării. Decojirea a doua, ca mod de a-l accepta pe semen. Decojirea a treia, ca atingere a inconştientului colectiv. Şi mai departe, spre nucleul uman şi spre cel cosmic. Aşa arată un rezumat al problemei „terapia măştilor”.

Firul roşu: masca şi terapia destinului. Cunoaşterea „măştilor” ca avertizare a modului în care formele ne înrobesc, ne domină, ne pervertesc simţurile.

Avertisment: Ochiul vede o mască, nu un om.

A fi avertizat despre aceasta înseamnă a şti că omul din faţa ta este mai mult decât se vede. Omul nu se reduce la ce se vede.

„Decojirea” măştilor este o imagine ajutătoare. In realitate, nu decojim măşti de pe semenul nostru. Ci clintim în noi mecanica receptării. Nu semenul este mascat. Ci simţurile noastre sunt incapabile de esenţă. Simţurile percep cărămizile din care-i făcut semenul, şi nu energia pură din care-s făcute şi asamblate cărămizile.

Formele ne ajută la trăit dar ne măsluiesc cunoaşterea, trăim subjugaţi/înjugaţi de forme.

Cum ne vindecăm de forme?

Cele cinci straturi. Didactic vorbind, între omul văzut şi duhul său sunt cinci straturi. Cinci măşti. Ele nu sunt concentrice, ele se interferează. Ele sunt făcute din materie diferită: de la grosier la subtil, de la subtil la inefabil.

Conştientizaţi aceste straturi, cu ajutorul unui cunoscător, şi astfel veţi smulge cele cinci măşti. Sau le veţi străpunge, le veţi face transparente.

Exerciţiul smulgerii celor cinci măşti l-am experimentat pe un grup de circa 50 de persoane. II schiţez aici, într-o sinteză elaborată după un patterndin „terapia configuraţională” (Gestaltterapia). Voi mai spune că procedeul l-am întâlnit şi la dr. Rossi din Roma.

*

Stratul unu al personalităţii: „clişeul”.

La prima vedere, un om ţi se arată nu cum este în realitate, ci cum îl construieşte spontan fantezia ta. Iar fantezia ta îl introduce în clişee formale. Să iei cunoştinţă de aceasta. Să iei cunoştinţă că tu nu receptezi, ci fantazezi. Luând cunoştinţă, te trezeşti.

Ai în faţa ta un necunoscut. Observă cum imaginaţia l-a şi înscris într-o categorie.

Imaginaţia nu are responsabilitate. Prima întâmpinare a unui om este vicioasă, viciată şi iresponsabilă. Fantezia îi aplică un şablon ludic sau angoasant, în funcţie de starea ta: relaxată sau stresată. Relaxarea va recurge la analogii cu forme animaliere, botanice. Imaginaţia lucrează fără politeţuri.

Terapeutul creează o situaţie în care aceste reflexe de schematizare şi de asociaţii libere să fie demontate.

Argument terapeutic: un moment încurajez fantezia între doi subiecţi, exact pentru a le evidenţia cum în viaţa curentă ei se lasă conduşi de fantezie.

Relaţia umană, la prima vedere, se reduce la un montaj de clişee. Pacientul, subiectul află despre eroarea sa: cum el reduce omul la mască.

Conştientizezi eroarea simţurilor. Astfel începi să te eliberezi de robia fenomenelor.

Profesorul Rossi ne spunea: „Construim o fantomă care anticipează o situaţie, pregăteşte actul muscular şi psihologic al împlinirii unei decizii”.

Oamenii stabilesc legături fragile, ca de la fantezie la fantezie.

Iei cunoştinţă de lucrul fanteziei şi scapi de masca numărul unu. Este nu atât masca sub care se ascunde partenerul, cât masca sub care îl îngropi tu: masca propriei tale neputinţe de a vedea altceva decât forme. Chipurile stimulează închipuirea.

*

Stratul doi al personalităţii: rolul social şi moral.

În a doua etapă a apropierii tale de un străin, eşti invitat să formulezi o părere, nu o închipuire. Îţi iei responsabilitatea de a emite o judecată. Ca în viaţă. întâi eşti furat de aparenţă şi eşti condus de comoditate şi de indiferenţa de a şti. Apoi, dacă eşti nevoit să convieţuieşti cu semenul, ţi se impune o părere responsabilă: să îl înscrii într-un rol. Ce rol are, ce profesie, ce funcţie, ce autoritate. Când ştii „rolul” cuiva, deja ştii mult despre el, ai făcut un pas spre viul exprimat. Dar şi acum eşti în înşelăciune:

Funcţia, rolul sunt o nouă mască, şi exercită presiune subiectivă asupra omului.

Întâmplare universitară. Se deschide ușa, e oră de curs, în sală intră un domn tânăr. Studenţii sunt rugaţi:„Apreciaţi, din vedere, în scris, ce înălţime are acest asistent universitar care a intrat acum în sală”. Majoritatea au scris că are circa 1,70 m.

La altă grupă acelaşi om a fost prezentat ca „tânăr doctor conferenţiar. Studenţii au apreciat că înălţimea lui este de 1,75 sau 1,80 metri…

*

Stratul trei al personalităţii, stratul imploziv-exploziv. Sfera afectelor. Dacă reuşeşti să surprinzi dinamica afectivă a persoanei, te-ai apropiat mult de suflet.

Sufletul transpare prea puţin prin clişeu, ceva-ceva prin rol, ceva mai mult prin afecte.

Sufletul răzbeşte când întâlneşte structuri mobile. Cu cât o structură este mai mobilă, cu atât sufletul o străbate mai liber, transmiţându-şi puterea. Or afectele sunt structuri mai fine şi mai mobile, în comparaţie cu clişeul şi rolul, care-s structuri ţepene.

Priveşte-ţi semenul în ochi, cu nevoia de a descoperi. Priveşte cu căldura care te duce la descoperire. Suspendă o clipă mecanica fantazării şi a proiecţiei psihice şi spune:

„Descopăr că tu eşti astfel!” Continuă să-l priveşti cu nevoia de a descoperi:

Intuiţia va intra în lucru. Empatia te va transpune hi pielea celuilalt, vei trăi o clipă viaţa altuia. Caută intens, această clipă, mobilizează-te, lasă-te. Se petrece atunci, zice un psiholog, „expulzarea eului prin non-eu”.

*

În faza întâi, încă persistă aţipirea cotidiană, sau autohipnoza cotidiană; atunci lucrează gândirea mecanică şi statistică.

În faza a doua, a luării de cunoştinţă, se întrerupe starea de aţipire; intră în lucru raţiunea, inteligenţa.

În faza a treia se activează empatia, intuiţia.

În faza a patra se deschide ochiul lăuntric.

În faza a cincea – trezia, eliberarea.

Stratul patru al personalităţii: zona VID.

Închide ochii un moment, ca să ajuţi mintea ca să se fixeze într-un punct de inexistenţă.

Vidul nu se produce prin vreo metodă: el survine când s-au creat condiţii care-l favorizează.

Nu vei spune: videz ego-ul, iluziile, cuvintele. Ci: creez condiţia mentală ca tripla iluzie să dispară. Liniştea psihică se extinde prin stabilitate. Să simţi o clipă că tu nu eşti tu. Să-ţi spui: „Eu nu sunt eu”. * Adică: eşti mult mai mult.

Vei trăi senzaţia că între tine şi altul (semenul tău) nu mai este obstacolul schemei corporale. Pe ecranul inimă- gât-frunte primeşti o infragramă: o veste în încrustări afective, o zbatere, o pâlpâire, o modificare de ritm emoţional, de intensitate. Este semenul tău. Când eu nu sunt eu, în mine se rosteşte semenul. În mine se rostesc inconştientul colectiv, speţa.

Eliberat de ego, dai de rădăcina comună din care rodește speţa umană. Dar rădăcina speţei, şi inconştientul colectiv, sunt şi ele o mască: sunt solidificarea unei energii aplicate peste esenţă.

*

Ultima încercare spre miezul personalităţi. Este starea primitoare de duh. Niciun element „achiziţionat” nu mai subzistă aici. Toate măştile au căzut. Sufletul tău este puterea individualizată din sufletul lumii. Nu mai există mască, ci cale spre Supremul ( Pasul spre stratul cinci (centrul, nucleul genuin al fiinţei). Cele nouă „fericiri” (macharismos, în Matei, 5) sunt conştientizarea frapantă a realului dincolo de deformări sociale, afective; identificare cu corpul fericire: cel prin care comunici cu esenţa universală şi divină).

*

Sufletul sălăşluieşte în vid. El este protejat de vid. Numai după cunoaşterea vidului major poţi întrezări sufletul.

Sufletul sălăşluieşte în piele! spune un personaj din Kobo Abe. Este o ironie la adresa ataşamentului pe care-l arată oamenii faţă de calitatea epidermei. Dar este şi un indidu ştiinţific: ştim că şi pielea, şi sistemul nervos s-au dezvoltat din aceeaşi parte a celulei embrionare, din ectoderm. Oricum, pielea poate conţine cel puţin tot atâta suflet cât şi sistemul nervos, creierul. Sufletul străbate toate ţesuturile, căutând structurile cele mai mobile prin care să se exprime. (Cea mai mobilă structură este vidul).

4. Presiunea formelor

Chirurgie estetică. Dr. Maltz a observat că ar putea modela caracterul schimbând faţa unui om.
După unele operaţii, el vedea că, schimbând obrazul, acţionează asupra unor trăsături de caracter. Asta pentru că formele exercită presiune asupra psihicului. Psihicul este impresionat şi sugestionat de anumite clişee: formele feţei.
Dar, în adânc, există o presiune şi mai mare decât forma feţei: cea exercitată de imaginea de sine. Când imaginea de sine este negativă, va rezulta un comportament de eşec, şi invers. Imaginea de sine este şi ea o mască. Chipul, masca vizibilă, îi poate înşela pe alţii. Imaginea de sine, masca lăuntrică, te poate înşela pe tine însuţi.

 

*
Masca şi fiinţa se intercondiţionează.
*

Formele nu sunt întâmplătoare. Ele ascultă de un tipar unic de formalizare.
Formele (măştile) se nasc din ritmurile cu care se emite o informaţie universală.
Ritmul este un aspect al Timpului.
Ritmurile aranjează forme. Formele sunt Timp îngheţat.
*
Pentru că măştile/formele rezultă din tendinţa Timpului de a deveni materie.
Eliberarea de sentimentul polarităţii Timpului aduce şi dezintegrarea măştilor.
*
Gândul omului influenţează formele.
*
Ştiinţa citirii personalităţii prin chip este Fiziognomia. Studiul nuanţelor şi semnelor feţei. Faţa este „cartea de vizită a omului”, zicea Kretschmer.
Masca nu este un obstacol, ci un cod. Pe chipul nostru se înscriu semne din caracter, dar codificat.

*
Gândirea pozitivă.

Meditaţi pe expresia senină a feţei voastre. Meditaţi pe o mască proprie senină. Asta îţi va îmbunătăţi starea de suflet şi relaţia cu oamenii. Asta îi va programa pe cei din jur cu seninătate. Faci ofranda seninătăţii.
Controlaţi mental „compoziţia” afectivă a măştii, impregnarea măştii cu duh, urmărind acest procentaj: 55% gândire pozitivă; 20% impulsuri primare; 25% sentimente pliabile, în funcţie de conjunctură.
*
Copilul şi părinţii se iubesc, oricare ar fi forma chipului. Dragostea umană necondiţionată, în relaţia de sânge, desfiinţează măştile unu şi doi. Dragostea religioasă desființează măştile trei şi patru. Dragostea, muzica şi tăcerea.

Alt caz de chirurgie.

Doctorul M. îmi spune: „Am făcut o operaţie estetică de îndreptare a unui nas care prezenta o mare deviere laterală. După operaţie, omul s-a privit în oglindă şi s-a mâhnit. O vreme s-a frământat; apoi a venit şi mi-a cerut o nouă operaţie, să-i strâmb nasul la loc, cum a fost”.
Este un caz de ataşare de chipul exterior. Oamenii sunt atât de ataşaţi de chipul lor, încât dacă le iei suceala, ei suferă. Dificultatea de a renaşte.
Noi ştim: formele armonioase programează cu armonie pe cei din jur şi pe noi înşine. Dar cel mai mult programează cu armonie libertatea lăuntrică.

Spaima de unghiuri ascuțite.

Mona a oprit un taxi. Când a văzut figura taximetristului, s-a speriat, a dat brusc îndărăt, a murmurat: „Vă rog să mă scuzaţi, m-am răzgândit, n-am nevoie de taxi.”
Când maşina a dispărut, mi-a zis: „Ai văzut ce gură avea? Parcă era o pasăre de pradă.” I-am răspuns: „Ai dreptate, dar tu te-ai speriat de tine, nu de dânsul”.
Cu cât unghiul feţei umane se abate de la verticală, cu atât produce o nelinişte, o teamă, o nesiguranţă. Înclinările, curbările nu sunt doar conotaţii morale: ele ţin de un arhetip al abaterii de la verticală care aminteşte trepte şi paliere ale istoriei viului, rezumate în noi: regnul animal mai ales.
O minte echilibrată nu se teme de aliniatura elementelor feţei. Nu se teme de linii şi forme. Dovadă că unele coduri şi şabloane formale ale chipului funcţionează pe fondul nevrozelor noastre. Omul echilibrat e liber forme, deci și de ameninţarea lor.
*

De la perspectiva fizică să trecem la cea energetică.

Mona zice: „Când văd faţa lui Ygrec fac alergie!” îi spun că nu faţa e de vină, ci toată fiinţa lui Ygrec.
Chipuri simpatice, chipuri antipatice. „Le-ai întâlnit în altă existenţă, iar acum parcă le-ai recunoaşte, ai o reacţie de respingere sau de acceptare bruscă”, zice prof. Hassija.
E posibil să avem un reflex ereditar, genetic, al unor şabloane faciale. Dar reacţia spontană față de o persoană ţine nu doar de mască ci şi de rezonanţa bioelectrică. Emisiile cerebrale conclucrează cu chipul, străbat și modelează chipul. Lângă persoanele cu dominantă alpha simţim efecte bune. Lângă persoanele theta, simţim un disconfort, o neplăcere. Oricum: Răspunsul nostru automat la nişte forme faciale este condiţionat adânc, de o serie de arhetipuri, forme primordiale; dar şi de acest prezent a minţii noastre, al lucrului creierului, care răzbate spre cei din jur.

5. Măştile lui Dumnezeu

Întâmplare iniţiatică. Practicile iniţiatice produc sfâşierea măştilor. Se povesteşte următoarea întâmplare. Un tânăr aspiră la iniţierea în misterele Zeiţei. El se pregăteşte. El cunoaşte jertfa şi răsplata: dacă se vădește merituos, i se promite că va petrece o noapte cu Zeița, în braţele Zeiţei, iar în zori va fi Sacrificat pe altarul ei. El vrea, el luptă pentru această noapte. El se dovedeşte merituos. Învinge. Este introdus în templu, pentru momentul suprem, al răsplatei. În mijlocul templului se găseşte Zeiţa, acoperită cu un voal. Tânărul se apropie de ea, smulge voalul de pe chipul Zeiţei. În faţa ochilor îi apare o femeie bătrână, ştirbă, hâdă.
Oare el a fost păcălit? Va petrece o noapte cu o zeiță hâdă şi în zori va fi sacrificat degeaba? A învins ca să moară păcălit?
E totuşi ultima probă a iniţierii. Nu este doar o răsplată, ci o probă. Ţi se oferă şansa supremei cunoaşteri: Să afli că te aşteaptă o Zeiţă, nu o femeie. Zeiţele nu au formă umană urâtă sau frumoasă decât în mintea şi-n simțurile nepurificate.
Zeiţa nu are chip marcat de vârstă decât pentru instinctele noastre sexuale.

*
Să privim acum la Dumnezeu din Biblie.

M-a întrebat cineva de la cercul „oratio mentis”: cum să înțelegem noțiunea „Dumnezeu este persoană?”
Persona înseamnă mască și rezonator, amplificator. Dumnezeu capătă o mască, fără de care mintea noastră nu l-ar putea recepta. În mintea finită, Dumnezeu este finit. Ca să poată fi „închipuit”, Dumnezeu ia în mintea noastră o reprezentare: o mască.
Pe Dumnezeu, noi ni-l închipuim. Ştim că închipuirea produce un chip. Adică un clişeu.
Dumnezeu devine Persoană, ca să se apropie de om, să-l locuiască.
*
Teza Dumnezeu-persoană a apărut în creştinism. Este esenţială în ortodoxie. Teologii o explică mai sofisticat, că de aia sunt ei teologi. Noi explicăm simplu, de la etimologie la apofază.
Pentru că omul nu-l poate privi pe Dumnezeu „în faţă”, l-a perceput prin o anumită reprezentare.
S-a spus: Dacă am vedea faţa lui Dumnezeu, am muri. „Nimeni nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu şi să mai trăiască după aceea.”
De ce? Poate că aceasta e experienţa ultimă a fiinţei. Expresia finală a contopirii cu divinitatea, a identificării, ar fi părăsirea condiţiei umane, sau a existenţei umane.
*

Măştile lui Dumnezeu se schimbă în funcţie de gradul de a ne apropia de El.

Pentru omul primitiv, pentru copil, Dumnezeu este un moş cu barbă. El poartă masca unui Pater arhetipal. Tatăl arhetipal are barbă, este puternic, este drept, înţelept, bun.
„Bunul” Dumnezeu: Fiinţa Supremă, Puterea Supremă ia masca unui părinte, cu atributele sale. Dumnezeu primeşte, în mintea omului, o mască concretă, o faţă, o fire de Om-tată.
ÎIntr-o fază avansată a civilizaţiei, Dumnezeu a fost perceput ca Logos, ca puterea Duhului, conştiinţă supremă: măşti succesive, tot mai fine. Dar încă materiale: sufletul (Logos) este material, „Conştiinţa supremă” este masca-de-gând atribuită lui Dumnezeu.
În zilele noastre s-a spus: Dumnezeu este energie supremă. Tot o mască: mască de protoni în stare pură, de prana pură…
S-a mai spus: Dumnezeu este dragoste, beatitudinea, iubirea fără margini faţă de toată creaţiunea: iată masca cea mai fină, dematerializată, sub care Dumnezeu devine chiar perceptibil.

*
Orice mască am aplica pe faţa lui Dumnezeu, El rămâne imposibil de înţeles prin mască.

Mintea îi dă totuşi măşti ingenioase, pentru că mintea lucrează prin forme, prin şabloane, prin arhetipuri, şi nu poate altfel să şi-L apropie.
Numai experienţa mistică atinge esenţa, dincolo de mască.
Pentru cel care trăieşte uniunea mistică, Dumnezeu este rugăciunea.
*
Revelaţie hindusă. Arjuna îl întreabă pe Domnul Binecuvântat (Sri Bhagavan):
„Vreau să văd forma ta”. Adică Persoana ta.
Domnul îi răspunde lui Arjuna:
„Eu pot lua sute de mii de forme şi aspecte divine. Nu mă poţi contempla însă cu ochii omeneşti; de aceea ţi-am dat vederea divină”.

*
Cele cinci straturi cosmice.

Aşa cum esenţa umană (sufletul) este învelit în cinci măşti, aşa şi esenţa divină (sufletul absolut) este învelit în cinci măşti sau straturi: această reprezentare o găsim în învăţătura Vedanta.
Există cinci învelişuri (panchakosha) sub care vom afla Sufletul absolut (Atman). Straturile au o consistenţă diferită, dinspre grosier spre subtil.
Primul înveliş: stratul Hrană, desemnează materia solidă, structura rigidă, pipăibilă, prin care sufletul se manifestă cel mai greu. Ultimul înveliş: stratul Beatitudine – prin el suntem cel mai aproape de esenţa divină a lumii.
*
Numele lui Dumnezeu este o mască, o distanţare, de aceea negăm numele cu alt nume, pe care îl negăm, la rândul lui, prin al treilea.
Partea din Dumnezeu pe care o poţi reprezenta cu mintea nu este Dumnezeu.
„Tao care poate fi numit sau imaginat nu este adevăratul Tao.”
De aceea, Brahman, Dumnezeu este desemnat numai prin atributele sale: Fiinţă-Cunoaştere-Beatitudine (Sat-Chit-Ananda). Dacă cineva vrea să-l închipuie drept o divinitate perceptibilă pentru simţuri, atunci EL nu este Brahman, ci Işvara (adică Domnul).

* *
*
Chiar şi numai pronunţând numele lui Dumnezeu, înseamnă că-i aplici o mască de concepte.

Dumnezeu nu are nume. În Biblie, Dumnezeu are o sută de denumiri, vizând trăsături şi calităţi. Dar, între toate, s-au decantat două codificări:
1. Dumnezeu, stăpânul lumilor, sau Legea. (Desemnat prin tetragrama sacră YHWH. în ebraică: Iahve, adică „Eu sunt”. în greceşte: Theos. în latină: Deus.) E imposibil de reprezentat mental, decât prin atributele sale divine.
2. Domnul, stăpânul omului; Sau Dumnezeu Persoană. El este posibil de reprezentat mental, întrezărit.
(Desemnat prin termenii Elohim şi Adonai în ebraică; Kyrios în greacă; Dominus în latină.)
*

Am notat aceste nume şi concepte din Scripturi pe care să le folosim numai ca o scară spre real. După ce urcăm, aruncăm scara şi rămânem în real. Esenţa sacră este dincolo de concepte şi nume.

*
Cinci măşti ale omului. Cinci măşti ale lui Dumnezeu. Oare veştile dinspre miezul lumii ne vin din miezul omului?
Cugetăm la „chip” şi „asemănare” între acestea.
*
Câţi fii are Dumnezeu? Hristos are o vârstă văzută, şi alte vârste nevăzute de noi. El are o existenţă istorică, apărând acum două mii de ani. Dar şi o existenţă în afara istoriei, fiinţând de la începutul lumii. S-a născut întrebarea: „Dumnezeu şi-a trimis Fiul o singură dată pe Pământ? Ca parte a dumnezeirii care se întrupează şi face legătura între Ceruri şi Om, Hristosul a mai putut apărea pe pământ, în diverse etape ale istoriei sub alte nume, să ne înveţe?
Zămislirea sau apariţia uimitoare pe lume a unor mari civilizatori, sunt doar excepţii umane, culmi ale omului în diferite etape? Sau aceştia sunt „întruparea” unor informaţii divine, a unor „vestitori divini” (anghelos = vestitor), şi nu au anvergura Fiului, adică nu sunt atât de aproape de modelul suprem Tatăl…

Ar fi cazul triplei divinităţi „Trimurti”, sau cazul Ganeşa, Hanuman, sau alţii de aceeaşi anvergură, co-participanţi la divinitate, transmiţători ai poruncii divine pe pământ?

Oare sunt aceştia chipuri istorice ale unor emisii divine, arătate nouă? Sau Sarasvati, apărută pe pământ să-i înveţe pe oameni să-şi deturneze instinctul primitiv spre bunătate, nu este o străveche manifestare divină care putea scoate pământul din impas, atunci? Putem vorbi de încarnări divine? Nu însă Fii ai lui Dumnezeu, ci Fii ai unor niveluri de dumnezeire.
*
Hristos a spus: Şi voi puteţi fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, dacă îndepliniţi nişte condiţii. A zis: „Beati pacifici, quoniam filii Dei vocabuntur”. (Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.) Calitatea de fiu este conţinută în om, şi rezultă dintr-o lucrare de restaurare a chipului divin din om. Dumnezeu este sfinţenie! zicea un isihast.
*
Venirea Duhului (Pneuma) este un eveniment al trupului şi al minţii purificate.
*

Poveste celtică.

Am aflat-o de la Claire Lauer, care o ştie din tradiţia religioasă bretonă. Se spune că Lucifer, îngerul răzvrătit, în prăbuşirea sa, a pierdut ochiul de smarald pe care-l avea în frunte. Smaraldul este o piatră oraculară şi simbolizează aici „al treilea ochi”. Prin acest ochi întrezăreşti divinul. Lucifer nu mai are organul prin care se reflectă Dumnezeu. Satanismul sau adversitatea înseamnă opacizarea celui de-al treilea ochi. Restaurarea sufletului, salvarea, presupun recuperarea ochiului de smarald, a ochiului prin care îl vedem pe Dumnezeu şi prin care el ne vede pe noi. Se numeşte şi „ochiul inimii”.
O melodie populară din Banat se numeşte „ochiul inimii mele”. Experienţa muzicii este foarte importantă, este ultima dinaintea experienţei tăcerii.

Carnaţia duhului.

Ne întoarcem întăriţi în secolul nostru, la Bucureşti, la ziua de azi. Este 22 iunie, solstiţiul de vară. Este ziua cea mai yang a anului: azi cerul este aproape de pământ. Mintea şi inima simt azi că cerul este mai aproape de pământ. Ne întoarcem la secolul nostru, la semenul nostru, aşa cum este el: văzut şi viu.
Calea spre lumea nevăzută este isihia, exerciţiul secret al liniştii. A învăţa să te trezeşti, a decide asta. Perceperea chipului este o experienţă spirituală.
Râul şi muntele mă răscolesc nu pentru ceea ce văd acum, ci pentru că ele suspendă brusc văzul. Când bucuria produsă de forme topeşte formele, am parte de adevăr.

Măştile omului sunt cronica sorţii sale, dinspre carbon spre duh.

El iubeşte o mască tânără, căci duhul, nefiind nici tânăr, nici bătrân, ar fi greu de iubit. Chip tânăr, trup folositor. Iubirea înflăcărată a simţurilor ţine un an, raiul orbitor ține puţin. Nu-l epuiza cu lăcomie înainte de a pregăti reînnoirea lui, căci vei regreta amarnic. După anul frenetic, la unii începe saturaţia, la alţii depăşirea pragului hipnotic. Ca să nu te apuce saturaţia şi depresia amoroasă, tu înlătură a doua mască a fiinţei iubite, şi va începe o dragoste nouă, se va relansa dragostea ta. Dar şi relansarea aceasta este limitată, căci mai sunt trei măşti peste esenţă. Topeşte-le pe rând, sau deodată. Căderea măştilor este sau tragică, sau iniţiatică. Dar mai ales iniţiatică: te apropie de miezul fără vârstă al fiinţei.
Când duhul se aprinde, omul nu desconsideră trupul, carnaţia duhului, ci numai și-l înnoieşte.
Dragostea face trecerea de la biologic la religios. Să suporţi această trecere, pentru totdeauna.

Vasile Andru – Terapia destinului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here