Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament

0
605

pacatÎn Vechiul Testament conştiinţa păcătoşeniei este exprimată limpede, sunt multe cazuri de persoane care în urma păcatului lor se căiesc sincer. Începând cu Adam, care simţindu-se dezbrăcat de frumuseţea cea dintâi îi răspunde lui Dumnezeu „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10), şi până la Sfântul Ioan Proorocul, care-şi rezuma predica pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, toată Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca de un fir roşu, de duhul pocăinţei. Păcatul în chip firesc îmboldeşte, împinge pe om spre anumite acţiuni ispăşitoare.

Practic aceste acţiuni au îmbrăcat forme felurite, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea capului şi culcarea în cenuşă, smulgerea părului şi a bărbii, postul, rugăciunea, plângerea, precum şi anumite înfrânări şi curăţiri rituale.

Forma cea mai desăvârşită a practicilor penitenţiale din Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu cu corolarul ei mărturisirea păcatelor. Convertirea este începutul pocăinţei, uşa ei. Cine se întoarce la Dumnezeu împlineşte cel dintâi act din drama Pocăinţei.

Cei mai mari predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost profeţii. Predica lor are un caracter exhortativ, pedagogic, îndemnând poporul la pocăinţă. După cuprins, predica proorocilor este icoana temperamentului fiecăruia dintre ei. Astfel Moise priveşte pocăinţa mai mult din punct de vedere legal, David – psihologic şi ceilalţi profeţi moral. Moise dă dispoziţii pentru mărturisirea şi curăţirea păcatelor, David arată starea sufletească ce decurge din păcat şi din părăsirea lui, iar ceilalţi prooroci arată urmările sociale si morale ale păcatului şi ale convertirii.

Prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliţilor Legea, lege în care printre alte multe îndemnuri la pocăinţă, este şi următorul: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul aceluia să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea partea şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit”(Num. 5, 6-7.). Ni se prezintă în acest text atât mărturisirea, cât şi canonul de pocăinţă.

Cuvântul pocăinţă este redat de limba ebraică biblică prin şuv. El exprimă întoarcerea omului din calea păcatului la calea ce duce spre Dumnezeu.

Expresiile privitoare la iertarea de păcate folosite de prooroci sunt numeroase: naşa avan „El a ridicat păcatele”, salah „el a iertat”, chissah „a acoperit = a iertat”, chiper „a şters = iertat”, malah „el a spălat = l-a iertat”, chibes „el a spălat = iertat”, mus „el a ridicat, scos = iertat”, avar lifesa „el i-a trecut păcatele = l-a iertat”, io hasiv „el nu i-a socotit = a iertat”.

Ideea ce se leagă de aceste expresii este că dacă omul vrea să fie iertat atunci să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea iertare de păcatele pe care omul şi le recunoaşte: „Doamne Dumnezeule, fie-Ţi milă”(Am. 7, 2.); „De am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, Stăpâne, să meargă Stăpânul în mijlocul nostru, căci poporul acesta e îndărătnic; dar, iartă nelegiuirile noastre şi păcatele şi ne fă moştenirea Ta!”(Ieşire 34, 9.); „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros şi glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul”(Ier. 3, 13.); „Ţi-am mărturisit păcatul şi Tu mi-ai iertat vina”(Ps. 32, 6; cf. Ps. 31, 19; Ps.  51, 3; Ps. 51, 11.).

Dacă omul regretă nedreptăţile sale, Dumnezeu acordă iertarea Lui, care se întemeiază numai pe îndurarea Sa.

Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să se căiască din inimă şi să făgăduiască îndreptarea pentru viitor, mergând numai pe calea Domnului: „După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele”(Ier. 31, 19.). De altfel, în gura proorocilor rugăciunea îndreptată către Dumnezeu de către penitenţi este un  fel de mărturisire a păcatelor, ca un fel de moliftă citită la spovedanie.

Dacă rugăciunea de pocăinţă nu este sinceră, nu este din inimă, atunci ea nu este ascultată de Dumnezeu: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!”(Is. 1, 15.); „Iuda necredincioasa soră a fiicei lui Israel, nu s-a întors la Mine din toată inima sa, ci numai din prefăcătorie, zice Domnul”(Ier. 3, 10).

În gura proorocilor, pocăinţa trebuia să fie nu numai formală, adică aducerea unor jertfe, ci trebuia „să fie din toată inima, adică să pornească din interiorul omului, din hotărârea sa.

Pocăinţa formală, după prooroci, nu aduce iertarea păcatelor. Bineînţeles că nici pocăinţa nu este un privilegiu sau un merit mare cu care omul să se poată mândri în faţa lui Dumnezeu sau prin care omul ar putea să-L silească pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Refacerea legăturii cu Dumnezeu, ce fusese distrusă prin păcat, nu se află în puterea omului niciodată, ci este o prerogativă, un drept exclusiv al lui Dumnezeu”.

Dar, cu toate acestea, este sigur că nu există mântuire acolo unde nu este pocăinţă. De aceea, încă din timpurile vechi se accentuează necesitatea întoarcerii către Iahve: „V-am lipsit de ploaie (…) s-au pornit două-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.” (Am. 4, 6-9.)

Cel care stăruie cel mai mult asupra pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu a omului a fost profetul Ieremia, care vede milostivirea lui Dumnezeu asupra omului şi poporului numai printr-o convertire de la păcat la calea Domnului.

De altfel, el este dat ca autorul din Vechiul Testament cu care începe individualismul. Până la el individul nu conta. Poporul era cel cu care lucra Dumnezeu direct: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine şi, de vei depărta urâciunile de la faţa Mea, nu vei mai rătăci”(Ier. 4, 1.); „Îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi lăsa să trăiţi în locul acesta”(Ier. 7, 3); „Că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea, pentru care Eu să le iert nedreptăţile lor şi păcatele lor”(Ier. 36, 3; cf. Ier. 3, 12; Ier. 18, 8.).

Ieremia creează şi expresii noi pentru noţiunea de „convertire”. Aşa de pildă, „a se tăia împrejur la inimă” sau „a desţeleni un ogor nou”: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca foc şi să ardă nestinsă, din pricina răutăţii faptelor voastre”(Ier. 4, 4; cf. Ier. 4, 3).

Cel al cărui cuvânt a rămas peste veacuri ca un dicton, prin care se arată că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci convertire lui, revenirea lui la calea Domnului, a fost profetul Iezechiel:

„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?”(Iez. 18, 23); „este adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11.).

O viguroasă chemare la pocăinţă găsim şi în Isaia, căci numai prin ea se poate evita pedeapsa divină: „Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător”(Is. 55, 7).

Numai printr-o reîntoarcere la Dumnezeu, atunci şi Iahve se va întoarce iarăşi cu faţa spre cel păcătos: „Şi zice Domnul Savaot: Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi, zice Domnul Savaot”(Zah. 1, 3).

Nu se poate nega faptul că aceste concepţii au dat prilej celor de mai târziu, ca de-a-dreptul, să socotească viaţa cinstită, curată şi ordonată, ca un mijloc de împăcare cu Dumnezeu şi deci de scăpare de moarte, adică de pedepse şi suferinţe.„Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile (…) iar în urma ta slava lui Dumnezeu”(Is. 58, 6-7).

Chiar în psalmi se află afirmarea că prin curăţia şi neprihănirea vieţii se poate căpăta mila şi îndurarea lui Dumnezeu:

„Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele, căci am păzit căile Domnului şi n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am depărtat de la legile Lui. Am fost fără de vină faţă de El şi m-am păzit de nelegiuire. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea”(Ps. 19, 20).

Prin această accentuare a vieţii proprii, care este identificată cu milostenia, uneori (Prov. 10, 2) s-a ajuns foarte repede la credinţa unei mântuiri prin fapte bune, lucru care s-a putut vedea mai târziu şi la farisei.

Credem că nu este corect şi spunem că profeţii nu apreciau curăţenia, viaţa îmbunătăţită, ca un mijloc de îmbunare a Domnului şi că ei susţineau că numai Dumnezeu, fără nici o contribuţie a omului, dăruieşte un duh nou şi o inimă nouă, de care depinde iertarea păcatelor.

Dar cel mai bogat material cu privire la pocăinţă îl găsim în Psaltirea proorocului David. Cuprinsul lor este variat. Şapte dintre ei sunt cunoscuţi sub numele de psalmi de pocăinţă (45, 46, 50, 70, 72, 142). Pocăinţa este un fapt universal înainte de venirea lui Hristos.

Mărturisirea păcatelor după cum am amintit, este urmarea convertirii, întâlnim în Vechiul Testament o mărturisire publică şi una particulară.

Mărturisirea publică şi comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua expierii. Mărturisirea personală a păcatelor o făcea fiecare păcătos pentru sine, aşa cum au făcut-o David şi Mânase. Dar nu numai persoanele particulare fac penitenţă. Când practica păcatului devine comună şi publică, se cheamă la pocăinţă cetăţi întregi, cum a fost cetatea Ninive, sau popoare cum au fost israeliţii. Când îndemnul la pocăinţă nu era ascultat, urmau sancţiuni după gradul de vinovăţie a inculpaţilor, cum au fost: distrugerea Sodomei şi Gomorei, robia babilonică, moartea fiului nelegiuit al lui David şi altele.

Prin urmare, pocăinţa este un fapt universal înainte de Hristos, confirmat nu numai de Vechiul Testament, ci şi de religiile antichităţii precreştine.

Universalitatea ei decurge din universalitatea urmărilor păcatului strămoşesc. Păcatul, oriunde şi oricând se săvârşeşte, cheamă spovedirea şi ispăşirea lui. Evident, nu poate fi aici vorba de pocăinţă ca Taină, deoarece lipsea elementul primordial şi esenţial în eficacitatea oricărei lucrări sfinţitoare: harul. Sentimentul şi virtutea Pocăinţei au existat, dar a lipsit harul. Pocăinţa în Vechiul Testament şi în religiile antichităţii era un rit practic şi un simbol religios care vestea, ca şi razele de lumină în zorii zilei, apariţia soarelui. Aşa încât şi în privinţa pocăinţei se confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că Legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre Hristos.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here