Sfinți și sfințenie

0
186
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Mărturie despre Dumnezeu

Duminica I-a după Rusalii a Tuturor sfinţilor.( Cuvânt rostit în catedrala de la Sibiu, la 17 aprilie 1984)

Duminica aceasta e rânduită să amintească pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, câţi au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei, care vorbeşte despre datoria de a ne mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii, mai ales martirii şi mărturisitorii, au murit pentru această mărturisire, iar ceilalţi s-au sfinţit trăind adevărurile de credinţă din tot sufletul, din tot cugetul, în smerenie, în dragoste, în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Textul, care s-a citit şi pe care toţi cei prezenţi l-aţi auzit, lasă loc câtorva întrebări, în aparenţă nu uşor de răspuns. O să încercăm să ni le punem împreună şi să căutăm tâlcul cel adevărat al celor spuse de Mântuitorul.

Să recapitulăm textul Evangheliei:

„Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înainea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea să-Mi urmeze Mie, acela nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 32-38).

Apostolii care au auzit aceste sentinţe, după cum vedeţi categorice şi severe şi, să recunoaştem, greu de înţeles şi de pus în practică, nedumeriţi l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Mântuitorul: „Doamne, iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?“ Mântuitorul i-a consolat:

„Adevărat vă grăiesc vouă că, la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

După ce i-a răspuns aceasta lui Petru, a mai adăugat însă ceva şi pentru toţi ceilalţi, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai apostolilor: „Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19, 29). După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam ciudată şi neaşteptata, faţă de speranţele pe care li le dăduse: „însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, si din cei de pe urmă, întâi (19,30).

Acum, după ce am auzit întregul text al Evangheliei de astăzi, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia lui Matei, dar rânduite anume aşa, ca să se potrivească amintirii şi înţelegerii de către noi a sacrificiilor şi recompenselor sfinţilor, ne dăm seama că, într-adevăr, textul cere explicaţii cu privire la câteva din sentinţele rostite de Mântuitorul în convingerea Sa cu ucenicii. Cum adică: să nu iubeşti pe tată şi pe mamă? Cum adică: cei dintâi să fie pe urmă. şi cei de pe urmă să fie întâi? Printre multele cuvinte enigmatice ale Mântuitorului, şi acestea par anume adunate la un loc, să ne pună la încercare capacitatea de cuprindere şi de tâlcuire.

Pentru a reuşi acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte şi să revenim la semnificaţia Sărbătorii Tuturor Sfinţilor.

Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în faţă, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în faţa oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaraţie formală de credinţă.

Ce înseamnă mărturisirea credinţei?

Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru.

A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină.

înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.

Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere?

De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.

La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm ca Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.

Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? În trei feluri.

În primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin Simbolul credinţei, în taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, când îl recităm în comun: „ Cred într-unul Dumnezeu… Şi intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul“.

Prin Simbolul credinţei facem o declaraţie de credinţă, şi nu numai o declaraţie, ci şi o mărturisire de credinţă.

Dăm mărturie despre Dumnezeu „în Treime” despre credinţa noastră în Dumnezeu-Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul, adică Cel care are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, şi de Dumnezeu- Judecătorul. Îi recunoaştem acest drept de a ne judeca, după criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mântuitorul, şi ni le-au co¬dificat Evangheliştii, ceilalţi autori ai Sfintei Scripturi şi Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice.

Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră.

Toţi avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe noi pe lume, şi fraţilor noştri, şi celor pe care îi aducem noi în lume, şi pe care îi aducem numai pentru că Dumnezeu le dă viaţă, nu pentru că noi le dăm viaţă, căci viaţa vine numai de la Dumnezeu. în familie, aşadar, dăm a doua mărturie despre Dumnezeu-Tatăl, despre Iisus Hristos şi despre Sfântul Duh.

A treia mărturie o dăm, cum spune chiar textul Evangheliei, în faţa oamenilor, adică unul faţă- de altul, în public, nu numai privat nu numai în ascuns, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţă personală, făcută în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică, făcută în faţa celorlalţi. Aşadar, acest lucru trebuie cu neapărată necesitate să-l reţinem: Iisus cere în chip expres o mărturisire publică de credinţă.

Nu numai una ascunsă. Una deschisă şi, după cum aţi auzit din text, este atât de categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulţumeşte să spună numai afirmativ: pe cel ce Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui, ci revine, ca întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea şi la modul negativ, spre a o întări, cum face şi atunci când vorbeşte despre Judecata de Apoi (Matei 25). Spune:

„Dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri“ (Matei 10, 33).

Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca mar¬tor al apărării în faţa Judecăţii celei din urmă. Mulţi sunt adesea tentaţi să creadă că, dacă fac numai o mărturisire de conştiinţă, e de ajuns. Stau de vorbă cu cineva şi, fie de ruşine, fie din indiferenţă, fie din cine ştie ce alte considerente, arată adesea faţă de El, dacă nu chiar necredinţa, în orice caz o superioară indiferenţă, deşi în acelaşi timp îşi face cruce cu limba!

Dacă îi situăm pe unii ca aceştia faţă în faţă cu acest text din Sfânta Evanghelie, nu prea îi avantajează o asemenea atitudine. Oare n-ar fi mai cinstit să fie oneşti şi, dacă sunt credincioşi, să spună că sunt? Dacă nu cred, să fie de asemenea oneşti şi să spună că nu cred?

Să nu ne închipuim, aşadar, că, de credem numai în conştiinţa noastră, dar Îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptăţim în faţa lui Dumnezeu. Cred că acest lucru e în măsură să ne dea mul¬tora de gândit. Mulţi, la un examen personal, serios, ar constata de câte ori nu s-au aflat cu totul în rânduială, atunci când a fost vorba să facă o declaraţie de credinţă!

În istorie, mărturisitori au fost în primul rând Apostolii, cei care au trăit zi de zi, timp de trei ani şi jumătate, cu Mântuitorul.

După aceea au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învăţătura Lui, în învierea Lui, şi care L-au mărturisit în faţa oamenilor.

Cei dintâi care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. Se ştie că până la Sfântul Constantin cel Mare, când s-a dat Edictul de la Milano, la anul’313, prin care s-a dat libertate religiei creştine, deci trei secole înainte, creştinismul a fost interzis, iar cei care mărturiseau credinţa în Iisus Hristos erau condamnaţi la moarte. De ce?

Pentru că de religia vremii aceleia, când practic lumea civilizată era sub stăpânirea romană, ţinea şi cultul împăratului.

Trebuia să-L recunoşti ca zeu şi să-i tămâiezi statuia. Cine nu făcea acest lucru era socotit criminal, răzvrătit împotriva statului roman, a împăratului-zeu şi a religiei. În această epocă au fost martirizaţi nenumăraţi creştini care, potrivnici poruncii, n-au ezitat a-L mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor, în ciuda pericolului şi a tuturor ameninţărilor. Era de ajuns ca la un asemenea proces, cel inculpat, la întrebarea: Crezi în Iisus Hristos?, să răspundă „Nu“, pentru ca să scape cu viaţă.

Mulţi dintre ei îşi vor fi zis: spun un „Nu“ de formă, ca să scap cu viaţă, şi vor fi făcut aşa. Aceştia erau consideraţi de către comunitate „lapsi“, adică lepădaţi de Hristos, tăgăduitori, trădători, chiar dacă o făcuseră de formă şi din teamă. Sunt cunoscute multe asemenea cazuri şi reprimirea lor în Biserică era foarte dificilă. În orice caz, în cler nu mai puteau intra, iar dacă fuseseră clerici, îşi pierdeau calitatea sau dreptul de a mai sluji.

Cei mai mulţi n-au făcut însă aşa ci, cu o credinţă neîndoielnică, au mărturisit pe Hristos în faţa judecătorilor, în public.

Drept urmare, unii au fost omorâţi cu pietre, alţii au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost înecaţi, au fost aruncaţi în groapa cu lei. Era o distracţie pentru lumea păgână de atunci să se ducă la circ, şi acolo să privească lupta, inegală şi lipsită de orice omenie, dintre creştini şi lei. Şi aceasta numai pentru că erau creştini! Pentru că mărturiseau credinţa în Iisus Hristos.

Dacă chiar înaintea supliciului ar fi spus că nu mai cred, ar fi fost lăsaţi liberi şi în viaţă. Rămânând credincioşi, li se oferea unora o şansă cinică, anume aceea de a încerca să-şi salveze viaţa luptând fără nici o armă, fără măcar un toiag, cu o ceată de lei flămânziţi anume! Dar chiar şi în condiţiile acestea, sute şi mii au mărturisit totuşi pe Hristos, veacuri de-a rândul. Trei secole creştinismul a dat un număr imens de martiri.

Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi sfinţi, îi sărbătorim noi astăzi.

Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: „Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor“. De ce? Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut şi pe păgâni, uneori chiar pe cei care rosteau sentinţele, să treacă la creştinism şi să devină la rândul lor martiri, sfinţi mărturisitori, văzând credinţa şi neînfricarea celor pe care îi judecau.

Şi poporul nostru a dat mulţi martiri pentru credinţă, unii canonizaţi, alţii necanonizaţi încă, dar de popor canonizaţi de mult. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu. care a fost omorât de turci, după ce i-au fost omorâţi cei patru fii, la Constantinopol în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credinţa lor creştină şi ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viaţă. Dar n-au făcut-o, ci au dat mărturie publică despre Iisus Hristos. Nu mult după moarte, Calinic de Heracleea, viitor patriarh de Constantinopol, i-a alcătuit lui Constantin Brâncoveanu un canon, intitulat „Imn de biruinţă”, ceea ce echivalează cu o canonizare!

Transilvania a dat şi ea mulţi martiri pentru credinţă.

Unii din ei sunt canonizaţi, mulţi sunt neştiuţi şi necanonizaţi. Sunt bine cunoscuţi Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai, Oprea Nicolae, în luptă cu catolicismul agresiv, Mitropolitul Ilie Iorest şi Mitropolitul Sava Brancovici în luptă cu calvinismul. Iată martiri ai credinţei pe pământul nostru românesc. Dar încă din secolul al IV-lea, în Valea Buzăului a fost martirizat Sava de la Buzău, ale cărui moaşte au fost cerute de Sfântul Vasile cel Mare. Sunt cunoscuţi şi cei patru martiri ale căror moaşte au fost descoperite nu de mult la Niculiţel, în Dobrogea, şi se află acum la Mănăstirea Cocoşu.

În această Duminică a Tuturor Sfinţilor poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi, sau suntem chemaţi toţi?

Răspunsul este categoric: Toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Porunca se află în Sfânta Scriptură: „Fiţi Sfinţi“ (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), tot aşa cum altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este“ (Matei 5, 48).

A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt.

Dar ce mai înseamnă a fi sfânt? Fiindcă sfânt nu înseamnă numai a fi martir. A însemnat aceasta numai în vremea aceea, sau în alte împrejurări de persecuţie, mai de mult, când creştinismul era confruntat cu interdicţii care veneau de la stăpâniri care îşi apărau religia lor. Dar ce înseamnă a fi sfânt în viaţa obişnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat. A te păzi şi a nu face sub nici o formă rău nimănui, nici ţie.

Există multe forme de sfinţenie.

Unii caută s-o dobândească retrăgându-se în mănăstiri, în pustii, ca să se consacre rugăciunii şi să se ferească de ispite, cum au făcut marii sfinţi: Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Isac Sirul, Teodor Studitul şi mulţi alţii, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Alţii o caută în viaţa obişnuită, de toate zilele.

Sfinţenia se poate dobândi în toate felurile de viaţă care sunt la îndemâna omului.

Nu numai cei care se duc la mănăstiri, nu numai cei care intră în cler şi devin episcopi, preoţi sau diaconi. Toţi credincioşii au deschisă calea spre sfinţenie.

Se zice despre Sf. Antonie cel Mare că, spre sfârşitul vieţii, când ajunsese la o sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită şi cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie. L-ar fi întrebat: „Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?” Putem însă să înţelegem întrebarea şi ca izvorâtă din smerenie, dorind să ştie dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite, să-i slujească de model, să încerce să devină şi el pe măsura lui.

Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povăţuit aşa: „Du-te în oraşul Alexandria şi primul om pe care-l vei întâlni, să ştii că e mai bun decât tine”. S-a dus. Şi a întâlnit pe un om oarecare, curelar, şi l-a urmat până la locuinţa lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălţăminte, hamuri de cai, şi atât. N-a văzut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea şi o familie grea. A crezut că s-a înşelat.

L-a întrebat pe om: „Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?”

Omul i-a spus: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţa şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru, în atelier, la amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât”.

Dacă la început sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, de data aceasta şi-a dat seama că dăduse tocmai peste cel pe care îl căuta. Omul acesta, aşa făcând, era drept în faţa lui Dumnezeu, şi era chiar mai drept decât dânsul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi, acolo în pustie. Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea, şi îl chinuiau diferite gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur.

Din când în când se mai compara cu alţii. Din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu din sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judeca pe nimeni, îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obişnuit, om cumsecade.

Şi omul era, fără s-o ştie, un sfânt!

Ne aflăm în faţa unui exemplu uimitor, a unui model dintre cele mai simple, dar şi dintre cele mai grăitoare, despre felul cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia, în oricare stare socială şi intelectuală s-ar afla.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie.

Cineva a întrebat pe un mare sfânt: „Ce este desăvârşirea?“ Cum adică s-ar putea defini desăvârşirea? Şi răspunsul a fost: „Un adânc de smerenie”. Fără smerenie nu poate nimeni ajunge nici măcar la o viaţă creştină cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în cuminţenie, în modestie. Nu cea care se etalează şi se prezintă pe ea însăşi: iată-mă! Sunt aici. Eu sunt smerenia.

Deşi vă va părea paradoxal, dar cuvintele ce vi le voi spune sunt cât se poate de adevărate: Sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Adică acela care se crede virtuos, care se pune în comparaţie cu alţii şi se găseşte mai bun, care îşi arogă sfinţenia, acela nu e sfânt. Mai are încă mult de urcat. E doar pe cale, şi încă pe una periculoasă care poate duce mai degrabă în jos, decât în sus. Deci sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se laudă că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se lasă lăudat că e sfânt, nu e sfânt. Căci sfinţenia, cum s-a spus, este un adânc de smerenie.

Citim în Pateric:

„Zis-a un bătrân: „Fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără nici o osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul risipitor, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu, şi s-au mântuit; osteneala şi faptele cele bune pe mulţi i-au tras la mândrie şi au pierit precum fariseul acela care se lăuda cu faptele lui cele bune şi se mândrea“ (ed. veche, p. 270). Şi alta tot de acolo:

„Smerenia este acoperământul faptelor bune. Şi de vei face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenie, ca să nu se răsufle, căci fapta bună, neacoperită cu smerenie, se răsuflă şi se strică şi este urâtă lui Dumnezeu“ (p. 334). Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

„ Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu”.

Sfântul trebuie să facă fapta bună, precum spune Scriptura, în aşa fel încât să nu ştie stânga ce face dreapta, ca să nu se mândrească cu ea. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Mândrie e când te lauzi tu, slavă deşartă e când te laşi lăudat, cu abia disimulată plăcere şi consimţământ, de către alţii.

Dar şi smerenia are gradele ei. Căci noi suntem adesea gata, în principiu, să ne smerim. Nu spun, mai ales cei cu viaţă mai duhovnicească: „Vai, păcătosul de mine!”? Ne smerim. Suntem gata să ne smerim. Dar va fi fiind aceasta adevărata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca să fim lăudaţi?

Smerenia poate fi uşor încercată însă.

Se zice că la o mănăstire un călugăr îi tot mărturisea stareţului cu toată smerenia: „Părinte stareţ, sunt păcătos, nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât toţi ceilalţi.

Era un smerit cu semnele desăvârşirii. Stareţul îl ţinea de foarte bun călugăr, şi la arătare chiar era. Până într-o zi, când stareţului i-a venit în gând să-l pună la o mică încercare. Venind din nou tânărul călugăr la el, i-a spus: „Am auzit că nu prea îţi faci datoria, şi fraţii vorbesc că dormi prea mult, mănânci pe ascuns, lipseşti de la pravilă”. Şi odată i-a sărit călugărului ţandăra. „Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum adică? Sunt eu mai păcătos decât dânşii?”

Stareţul l-a înţeles pe loc, — „Parcă aşa spuneai înainţe: că eşti păcătos! Voiai să-ţi arăţi un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca să ţi-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Du-te. Nu eşti smerit, ci pur şi simplu păcătos. Smerit e cel care îşi recunoaşte slăbiciunile. Şi să mai ştii că smerenia, devine virtute când îndreaptă slăbiciunile, nu când doar le afirmă, şi. le cocoloşeşte! Şi. smerit nu e cel care zice despre sine că e smerit, ci acela care rabdă cu smerenie şi adevărul şi neadevărul spus de alţii despre sine”.

Lecţia e simplă: e uşor să ne smerim noi înşine.

Dar examenul îl trecem în faţa altora, a celor care ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Suntem în stare să-l răbdăm pe cel care ne smereşte? Pe cel care ne jigneşte? Suntem în stare să primim aceasta şi să spunem: „Da, e adevărat!” Abia atunci ne verificăm smerenia.

Şi încă ceva. Şi smerenia merge până la un anumit loc. Ea nu trebuie să depăşească o anumită limită.

La un mare Avvă a venit cineva şi i-a spus: „Eşti un păcătos”. Şi el a răspuns: „Sunt un păcătos”. — „Eşti un netrebnic”. Şi el a răspuns: „Sunt un netrebnic— „Eşti un mincinos”. — „Sunt un mincinos”. Avea smerenie. Chiar dacă nu era chiar aşa, el se considera aşa, cu sinceritate. Dar la urmă i-a spus: „Eşti un eretic”. Şi atunci a răspuns: „Nu, asta nu sunt”.

Smerenia trebuie să meargă deci numai până la mărturisirea adevăratei credinţe.

Aici nu ne mai putem amesteca pe noi înşine. Cu privire la mărturisirea adevăratei credinţe, pe aceasta trebuie s-o mărturisim ferm, rămânând la ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul şi ne este transmis prin Biserică.

Un alt aspect al sfinţeniei priveşte activitatea, sau lipsa de activitate. Mulţi sunt tentaţi să spună în viaţa de toate zilele: „Nu fac rău nimănui, nu mă amestec în certuri. Despre tot ce se petrece în jurul său zice: „Nu mă priveşte”. Dar trebuie să ştim şi aceasta, că sfânt nu e cel care nu face! Nu face rău, dar aceasta nu e de ajuns.

Să reţinem şi acest lucru: Sfânt e cel care face. Nu e totdeauna de ajuns să nu faci rău, când poţi îndrepta un rău.

Cu absenţa şi cu retragerea nu te mântuieşti. Trebuie să faci binele, când de intervenţia ta atârnă o schimbare în bine. Sfântul e un om pozitiv. Sfântul e un om activ. Sfântul e un om care se implică în viaţa alto-ra, se implică în societate, când poate fi de folos. Combătând furtul, lenea, beţia, şi încurajând munca, solidaritatea familiei, într-ajutorarea, compătimirea cu cel în boală şi în lipsuri — toate acestea sunt semnele care îl fac pe sfânt.

Sfântul se implică în societate, dar se implică bineînţeles făcând numai binele.

Cineva spunea odată: „Eu sunt drept. Nu fac nici un rău. Eu nu mă amestec în nimic”. Şi atunci altul i-a răspuns: „Să luăm un mic exemplu: şi să vedem cum vine asta cu neamestecul Să zicem că ai o grădină. Nu-i faci nici un rău. Pur şi simplu nu te amesteci. Şi ce va creşte în ea? Spini şi pălămidă. Bine să fie? înseamnă că foloseşti zarzavaturile produse de păcătoşii care se amestecă! Tu nu «păcătuieşti», dar te bucuri de roadele «păcatelor» altora. Frumoasă teologie!”

Nu aceasta este ortodoxia. Ortodoxia e bun-simţ şi raţionalitate, şi căutarea sfinţeniei prin muncă şi comuniune, prin a fi de folos altora.

Numai aşa poţi fi plăcut şi lui Dumnezeu. A fi sfânt nu e atât de greu, nu e un lucru de speriat, încât să credem că sfinţenia e rezervată numai unor aleşi. E pentru toţi. De aceea, porunca lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi” nu e o poruncă absurdă, nu e o poruncă utopică. E o poruncă dreaptă, adresată tuturor, pentru că toţi o putem realiza.

N-aş vrea să închei totuşi înainte de a răspunde la câteva dileme posibile, pe care le poate naşte în mintea unora Sfânta Evanghelie de astăzi. E puţin cam enigmatic cuvântul acesta: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine“.

Ce va să zică acest cuvânt? Sunt mulţi care îl interpretează în sensul că trebuie să te lepezi de tată şi de mamă, şi trebuie să te ocupi numai de Dumnezeu, adică să trăieşti numai în rugăciuni şi pe lângă biserică. Să fie Dumnezeu împotriva familiei? A iubirii de părinţi şi de fraţi? Dar atunci cum mai rămâne cu porunca rămasă valabilă în vecii vecilor: „Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta?“

E aici o contradicţie între două învăţături ale Sfintei Scripturi?

Nu e nici o contradicţie. Textul trebuie citit atent. Pentru că textul spune: cine iubeşte „mai mult“, adică cine e în stare să se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu e vrednic de atenţia lui Dumnezeu. Acela îşi va pierde mântuirea. Acest lucru nu-l permite Dumnezeu. Dar nu înseamnă să nu iubeşti pe tată şi pe mamă, pe copii şi familia ta.

Trebuie să observaţi nuanţa: „Mai mult decât pe Mine“, adică acela e vinovat, care îşi face Dumnezeu din lucruri pământeşti. Asta vrea să zică textul acesta. Se rătăcesc cei care, folosindu-se de acest text, abandonează copiii bolilor şi nu-i duc la tratament, sub pretextul că ei iubesc pe Dumnezeu şi că lasă totul în seama lui Dumnezeu. Unde scrie să faci aşa ceva? Unde scrie că iubirea lui Dumnezeu împiedică iubirea familiei şi grija de ea? Cei care fac astfel de lucruri cad sub nivelul regnului animal, al păsărilor şi al tuturor celorlalte vieţuitoare, care din fire îşi îngrijesc puii şi-i cresc cu iubire şi cu atenţie.

Mai este şi textul celălalt care spune: „Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică“ (Matei 19, 20).

Mântuitorul răspunde prin aceste cuvinte apostolilor, la o întrebare directă: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?“ Aşadar, răspunsul e mai întâi un răspuns limitat la întrebări, la soarta lor în împărăţia cerurilor. Le spune că vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Dar îndată generalizează: „Şi oricine a lăsat case…“, cu sens de viitor: oricine va lăsa…, aceasta fiind o proorocie despre soarta celor care-şi vor alege o cale mai grea de realizare a sfinţeniei, care se vor retrage în pustie pentru a se dedica rugăciunii. Se ştie însă că nici aceştia nu sunt chemaţi să se retragă acolo ca să-şi satisfacă egoismul, ci ca să se roage pentru cei din mijlocul cărora au plecat. Dacă nu fac aceasta, degeaba s-au dus acolo. Dacă s-au dus din motive egoiste, ca să-şi aranjeze o viaţă mai comodă — crezând-o ei astfel — atunci degeaba s-au dus.

Dovada e chiar cuvântul de încheiere din Evanghelia de astăzi. „Cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă, întâi“ (Matei 19,30). De ce?

Pentru că s-au dus acolo, dar n-au respectat regulile locului în care s-au dus. Pentru că au fost — cum spune la Apocalipsă — dintre cei care „au avut nume ca şi când ar fi trăit, dar au fost morţi“ (Apoc. 3, 1), n-au fost „nici reci, nici fierbinţi” (Apoc. 3, 15). Despre unii ca aceştia spune Domnul că „îi va arunca din gura Sa“ (Apoc. 3, 16).

Acesta este înţelesul tainic al cuvântului de la sfârşitul Evangheliei de azi. Dacă te-ai dus să-te dedici Domnului, dedică-te Domnului, dar nu uita de aproapele tău. Nu e de ajuns să porţi numele de monah, nu e de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu aşa ceva, trebuie să şi fii.

Pentru că dacă pe cineva îl cheamă Ioan Fericitul şi trăieşte numai în necazuri şi boli, degeaba îl cheamă Fericitul! Poartă nume de fericit, dar nu e. Ştiu pe cineva pe care îl cheamă „Creştinu“, dar e de altă religie! Este unul ca acesta creştin? Tot aşa e şi cu creştinii care poartă numele de creştini, dar nu sunt cu adevărat creştini, după faptele lor.

Şi mai este ceva ce trece neobservat în textul cu „cei de pe urmă”.

Unii se socotesc cei de pe urmă deoarece sunt păcătoşi. Deci păcătoşii se vor mântui! Nu e chiar atât de simplu! Se vor mântui păcătoşii care se pocăiesc, fie şi în ultima clipă. Aceştia pot trece întâi. Nu toţi. Precum nu toţi cei dintâi îşi vor pierde locurile. Şi le vor pierde cei care s-au crezut întâi, dar erau în fapt printre cei din urmă. în împărăţia lui Dumnezeu vor trece toţi la locurile adevărate. Acolo se vor restaura valorile fără eroare.

Ziua Tuturor Sfinţilor este o chemare pentru a-i venera pe sfinţi.

Ei sunt mijlocitori între noi şi Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare. De la sfântul din pustie, de la Sfântul Părinte alcătuitor de dogme şi de cântări bisericeşti, până la curelarul despre care am vorbit, pe toată această gamă de viaţă duhovnicească, sunt sfinţi modele pentru fiecare din noi, sfinţi care pot fi urmaţi.

Ba încă, deşi sunt numai mijlocitori, unora, apostolilor, Mântuitorul le-a dat chiar un privilegiu deosebit, lor în mod deosebit, acela de a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Aceasta e încă o treabă cu totul specială, care îi priveşte pe cei din cele douăsprezece triburi, şi care se va rândui între dânşii!

Cei care se opun cultului sfinţilor greşesc profund. Ies din tradiţia Bisericii care i-a consacrat pe sfinţi din primul moment al vieţii ei, încă începând cu Sfântul Ştefan.

Sfinţii sunt creştinii care au biruit păcatul şi au trecut dincolo în lumina împărăţiei cerurilor.

Ei sunt în societatea lui Dumnezeu. Sunt casnicii Domnului. Au trecere la Dumnezeu. De aceea îi invocăm ea mijlocitori. îi ştim cu inimă bună. Credem că se preocupă de destinele noastre şi că, rugaţi, pot interveni pentru noi. Aşa cum a fost rugată Maica Domnului la nunta din Cana Galileeî şi a intervenit pe lângă Iisus să le rezolve problema vinului, parcă anume provocând săvârşirea primei Sâle minuni. La rugăciunea sfinţilor, Dumnezeu poate răspunde cu o minune.

Mi se pare extraordinar faptul că noi toţi, fără dificultate, credem că Sfântul Nicolae din secolul al IV-lea, sau Sfântul Petru, ucenicul Domnului, sau Sfântul Ioan Damaschin din secolul al VII- lea, sau Sfântul Calinic de la Cernica din secolul al XlX-lea — am luat aceste nume desigur la întâmplare — sunt gata să se intereseze de noi şi să ne ajute, deşi nu ne cunosc, deşi sunt atât de departe de noi şi de problemele noastre personale, deşi au trăit în altă lume, şi nimic nu-i leagă de noi care să motiveze rugăciunile noastre către dânşii.

Explicaţia e totuşi simplă.

Intraţi în categoria sfinţilor, proslăviţi de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor şi contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. Şi mai mult decât atâta, au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunoştinţele lor apropiate, rudele apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire şi iubirea apropie, înfrăţeşte. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă.

Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană în odaia noastră, devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie. Şi avem neîndoielnica încredinţare că şi el se simte prezent, că este acolo, că e gata să ne ajute, că îi place să stăm de vorbă cu el, fără nici o dificultate.

Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică.

Deşi e din secolul al IV-lea, e contemporan cu noi, aşa cum e contemporan cu noi şi Dumnezeu „Cel vechi de zile“, Cel din eternitate.

Iată cum în viaţa creştină se trăiesc în chip simplu şi direct cele mai complicate dogme teologice cu privire la Dumnezeu şi la sfinţi, pe care oamenii simpli abia de le-ar putea înţelege din cărţile de doctrină. În viaţă sunt mai pe înţeles, şi pentru toţi. De fapt, din viaţă au trecut în formule doctrinare şi în cărţi. De aceea creştinii de rând nici nu au nevoie să-i caute în formule şi în cărţi. Ei au convingerea că acolo, ei se află potrivit cu felul cum se află în viaţa creştină.

Rugăciunile către sfinţi pentru mijlocirea în faţa lui Dumnezeu sunt expresia ştiinţei pe care o au creştinii despre îndumnezeirea omului prin sfinţenie, doctrină care, teoretic, ar fi foarte greu de exprimat de către credincioşii simpli. Dar practic toţi o cunosc şi o trăiesc. O trăiesc prin înseşi rugăciunile pe care le adresează sfinţilor.

Aşa se explică cultul sfinţilor în viaţa Bisericii.

El dovedeşte comuniunea strânsă dintre credincioşii de aici, cu cei trecuţi dincolo, în slavă. El mărturiseşte despre cinstea pe care o dau creştinii acestor modele realizate şi despre dorinţa lor de a le urma.

Cultul sfinţilor e afirmarea speranţei în mântuire.

E recunoaşterea ordinii spirituale în care ne plasăm. Şi chiar dacă nu reuşim totdeauna să ne ridicăm la înălţimea modelelor, a sfinţilor, rugăciunile noastre către dânşii arată dorinţa noastră de a fi ca ei, de a-i avea în viaţa noastră, pentru care le facem loc cu braţele şi uşile deschise pentru că ştim că sfinţii nu ne pot face decât bine.

Aceia sunt sfinţi încă de pe pământ, care nu pot face decât bine. De aceea când auzim de un sfânt, dorim cu orice sacrificii să-l vedem, să ne vorbească, să ne privească. El nu ne poate face cât bine. Frumos ar fi să ajungem noi înşine pe treapta de pe care nu putem face decât bine. Atunci comuniunea dintre noi şi sfinţi ar fi desăvârşită şi am avea în avans, încă de pe pământ, bucuria vieţii cereşti.

Iată lucrurile către care e bine să ne îndreptăm atenţia şi să edităm, astăzi când sărbătorim amintirea, viaţa şi nevoinţa, lupta biruinţa Tuturor Sfinţilor!