Marii voievozi și luptele lor

0
25

Marii voievozi și luptele lor.

Discursul tradiţional despre marii voievozi români şi victorioasele lor bătălii cu otomanii a fost purtat, în general, pe un ton triumfalist, emfatic, adus până aproape de ridicol de propaganda naţionalist- comunistă din perioada ceauşistă.

Conform acesteia, aproape că s-ar putea spune că noi, românii, i-am bătut în mod constant (cu unele mici şi scuzabile excepţii, desigur) pe turci, deşi ne-am aflat timp de patru sute de ani sub suzeranitatea Imperiului Otoman (cu unele mici, dar mult subliniate excepţii, desigur).

Unele perspective istoriografice scot în evidenţă, din raţiuni patriotarde, doar izbânzile militare repurtate de români în bătăliile antiotomane, punându-se în umbră faptul că deznodământul războaielor a fost tranşat în favoarea Imperiului Otoman, puterea suzerană căreia ţările române i-au plătit un tribut din ce în ce mai mare (Bogdan Murgescu).

O nouă perspectivă istorică aduce în discuţie tacticile războiului asimetric practicat de unii voievozi români (ex. Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş) care au permis ca în pofida unei înfrângeri (ex. Războieni) sau superiorităţii militare covârşitoare a Imperiului Otoman, aceştia să obţină victoria politică prin păstrarea domniei şi evitarea transformării ţării în paşalâc (Florin Constantiniu).

De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie.
Alexandru Lăpuşneanu către boierii care-i cereau să renunţe la pretenţiile sale la tron, în Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

O altă teză, poate mai realistă, este aceea că ţările române nu au fost transformate în paşalâcuri nu atât datorită unor victorii parţiale şi eroice, sau rezistenţei lor militare şi diplomatice româneşti, ci pentru că Poarta Otomană nu a avut acest obiectiv, considerând mai avantajoase încasarea haraciului şi exploatarea politică şi economică a suzeranităţii (P.P. Panaitescu/ Mihai Maxim).

Adevărată va fi fost însă şi temerea unor sultani asupra pericolului militar pe care l-ar fi reprezentat o solidarizare antiotomană a ţărilor române, aflat în flancul drept al direcţiei principale de atac asupra Europei.

În acest context, mai trebuie adăugat că figurile luminoase şi autentic glorioase ale câtorva mari personalităţi voievodale, invocate în mod constant în cărţile şi manualele de istorie, au pus constant în umbră pe mult mai numeroşii domnitori munteni sau moldoveni cu merite antiotomane îndoielnice sau care au pactizat, chiar până la turcire, cu inamicul otoman.

Rămân indiscutabile o serie de mari victorii militare obţinute de domnitorii români împotriva Imperiului Otoman, oricât ar fi acestea ignorate sau minimalizate de istoriografia turcă.

Unele dintre aceste victorii militare au fost doar parţiale, fiind urmate de imediate înfrângeri politice. De exemplu, Mircea cel Bătrân, care a pierdut timp de doi ani domnia după bătălia de la Rovine din 1385, sau Vlad Ţepeş, care a trebuit să se refugieze în Transilvania după atacul de noapte din 1462. Totodată, rămân notabile strategiile practicate în mod constant de voievozii români în confruntarea cu un inamic mult superior ca forţă militară: evitarea bătăliei de nimicire decisive în câmp deschis, hărţuirea şi practicarea mult lăudatului, dar şi păgubosul gol demoeconomic – pustiirea terenului în calea înaintării oştilor duşmane pe teritoriul ţării, potrivit regulilor sus-menţionatului război asimetric.

Grandomană este şi ideea că ţările române, românii în general, s-au sacrificat secole de-a rândul stăvilind sau întârziind înaintarea Imperiului Otoman spre vest, dând astfel posibilitatea Occidentului să-şi pregătească apărarea şi să-şi construiască prospera civilizaţie cu care se mândreşte astăzi (faimoasele catedrale şi cetăţi fiind, de fapt, ridicate înainte de apariţia ameninţării otomane).

Calea cea mai scurtă şi accesibilă expansiunii otomane spre vest, aşa cum o arată harta Balcanilor, trece pe „drumul imperial Constantinopol-Sofia-Belgrad şi de acolo spre şesul Europei centrale. (…) Nicio mare oştire turcească n-a trecut pe la noi împotriva Europei centrale. Acesta este în parte motivul pentru care ţările române au fost lăsate de turci sub stăpânire românească, căci România era alături de drumul cuceririi otomane” (teorie susţinută de P.P. Panaitescu).

Stau dovadă şi cuceririle otomane ale Belgradului (1521), Budapestei (1541), asediile Vienei (1529, 1683).

Au dovedit recent acest lucru şi sutele de mii de refugiaţi din Orientul Mijlociu care s-au năpustit disperaţi spre bogatul Occident, forţând nu frontierele Bulgariei şi României, ci pe cele ale Turciei, Macedoniei, Serbiei şi Ungariei.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here