Marea Unire şi oamenii ce au făcut-o posibilă. Generalul Traian Moşoiu- un ardelean pentru România Mare

0
190

Marea Unire şi oamenii ce au făcut-o posibilă. Generalul Traian Moşoiu- un ardelean pentru România Mare

Stimaţi cititori, ştim cu toţii că anul trecut am aniversat un secol de la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, act ce a pecetluit Unirea tuturor provinciilor româneşti într-un întreg numit România Mare. Anul 2018 a fost „plin” de proiecte care au adus în spaţiul public sintagmele „România 100”, „100 de ani de România”, „Centenarul României” etc., unele dintre acestea total nefericite ca exprimare având în vedere faptul că România, ca stat modern se înfiinţase un pic mai devreme, cu câteva decenii înainte. Iar unele dintre aceste proiecte s-au arătat total nefericite ca impact public şi ca scop mai mult sau mai puţin ascuns…

Şi mă refer aici, punctual, la cheltuirea „voioasă” a banului public pe unele proiecte cu impact mai mult decât îndoielnic în respectarea adevărului istoric şi în educarea istorică adecvată şi adevărată a marelui public… În fine, istoria va judeca, probabil, dacă a fost bine sau rău cum s-a aniversat „aşa cum se cuvine” sau altfel, Centenarul Marii Uniri!

Nu cred că sunt singurul care observ că „efervescenţa patriotică” generată de „centenar” în vectorii media, în spaţiul public, politic, administrativ şi educaţional etc. s-a stins ca un foc de paie, lăsând locul frământărilor publice gen „panem et circenses” demne de piesele lui nenea Iancu Caragiale…

Personal, mă simt deranjat că nu se continuă la nivel instituţional-guvernamental cu demersul aducerii-n amintire a celor ce au făcut posibilă România Mare şi că nu se-nţelege acolo unde-ar trebui să se-nţeleagă că, până la definitivarea proiectului politic numit România Mare au trecut nişte ani şi s-au depus eforturi uriaşe, am mai avut un război de purtat în 1919, au murit mulţi oameni pe câmpul de luptă, s-au dus bătălii diplomatice şi juridice „la baionetă” pe tărâmul tratatelor internaţionale cu puternicii lumii…Finalizarea acestui demers a fost, în opinia mea, anul 1923, atunci când Parlamentul a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie acelaşi an.

Cred cu tărie că ar trebui ca activitatea de aducere-n amintire a oamenilor şi faptelor ce au făcut posibil demersul românesc de-ntregire să continue încă ani buni iar activitatea principală ar trebui focalizată la „rădăcina” societăţii, la generaţia tânără, prin demers educaţional continuu în şcoli, acolo unde istoria a ajuns, de câţiva ani buni, o materie-balast, bună doar de bifat în orarul săptămânal…

Alţii, un pic mai nostalgici după glorii apuse şi vetuste, de pe coordonate geografice foarte apropiate şi mai către vest ( ca să nu mai zic implicit pe plaiuri mioritice transilvane…) vehiculează, în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi-n întreg spaţiul european, într-o campanie mediatică bine susţinută financiar pe căi guvernamentale, o cifră mai „babană”, adicătelea 1000… Mileniul venirii dumnealor dinspre răsărit spre apus şi stabilirea-n spaţiul panonico – carpatic… De-asta spuneam anterior că ar fi trebuit mai bine gestionate imagologic sintagmele cu „100” ale anului precedent!… Lucru bine făcut?… Aiurea!… O dăm cu oiştea-n gardul eficienţei exact când e nevoie mai multă de aceasta, pe lângă educaţie, sănătate, autostrăzi, înţelegere şi coagulare socială, politică centrată pe nevoile ţării etc.!…

Anul trecut, în cadrul unui proiect educaţional, am avut plăcerea să prezint şi să discut ulterior, cu câţiva adolescenţi, despre oameni şi-ntâmplări de-acum un secol şi am constatat că interesul lor pentru „oameni cari au fost” şi faptele lor poate fi trezit dacă se-ncearcă „acordarea frecvenţelor” în comunicare cu generaţia foarte tânără… Fireşte, sunt mai mulţi factori în ecuaţia aceasta, care implică curicula şcolară, programele adiacente, sprijinul şi implicarea familiei în educaţia formală şi multe, multe altele… În cadrul acestui proiect am prezentat câte ceva despre câţiva comandanţi militari români din războiul de reîntregire şi am avut plăcerea unui feedback pozitiv atunci când le-am vorbit şi am discutat împreună despre viaţa şi faptele unui general roman de mare anvergură.

În istoria popoarelor există momente de răscruce, când acestea îşi încredinţează soarta în puterea braţelor ostaşilor. Unul dintre marii comandanţi ai armatei române pe timpul războiului de reîntregire naţională a fost generalulTraian Moşoiu, născut pe meleaguri braşovene. Mă refer la o personalitate militară de excepţie, al cărei trecut a fost jalonat de credinţă şi călăuzit de datoria faţă de ţară.

Generalul Traian Moşoiu s-a născut la data de 2 iulie 1868 în localitatea Tohanu Nou, în judeţul Braşov. După absolvirea liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, a urmat cursurile Şcolii Militare din Wiener Neustadt, pe care a absolvit-o la 1 ianuarie 1889, când a primit gradul de sublocotenent şi a fost repartizat la un regiment din garnizoana Sibiu. După aproape doi ani de stagiu în armata austro-ungară, la 15 iulie 1891 a trecut munţii în România. La 1 aprilie 1893, prin Înaltul Decret Regal nr. 1112, a fost încadrat în armata română cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 9 „Râmnicu Sărat”.

Gradele militare deţinute în timp de Trian Moşoiu au fost: locotenent (10 mai 1894), căpitan (28 noiembrie 1900), maior (1 iulie 1909), locotenent-colonel (1 octombrie 1913), colonel (1 aprilie 1916), general de brigadă (1 aprilie 1917), general de divizie (1 aprilie 1919).

La 28 noiembrie 1900 este transferat la Regimentul 19 Infanterie, fiind detaşat la Şcoala copiilor de trupă. La 1 aprilie 1903, este mutat la Secţia 2 Informaţii din cadrul Marelui Stat Major, unde se face util prin cunoştinţele sale de limba germană şi maghiară pentru traducerea unor studii privind organizarea armatelor străine şi prin întocmirea unor studii informative bine structurate.

Peste un an de zile, la 1 aprilie 1904 a fost transferat la Batalionul 9 Vânători. Comandantul batalionului, locotenent-colonelul Dimitrie Cocorăscu, îl caracteriza astfel, în aprecierea scrisă pe care i-a întocmit-o în acel an: „De o constituţie foarte robustă şi o sănătate perfectă. […] Caracter cavaleresc; are foarte dezvoltat simţul moral în viaţa socială. […] Deşi în afară de soldă nu posedă decât foarte puţine mijloace de existenţă, totuşi D-sa ştie să trăiască cu cumpătare, fără a recurge la datorii. Nu are absolut niciun viciu şi nu are obiceiul jocurilor de noroc. Posedă cele mai frumoase sentimente asupra familiei, religiei, dinastiei şi neamului românesc.[…] Supus şi foarte respectuos faţă de şefii şi superiorii săi, este de o severitate bine chibzuită faţă de inferiori, pe care ştie să-i pună pe calea muncii şi progresului”. O caracterizare ce a scos în evidenţă însuşirile ce l-au însoţit toată viaţa!

La 1 iulie 1909 a fost mutat la Regimentul 30 „Muscel” dislocate în Câmpulung-Muscel. Cu această unitate a luat parte la Campania din Bulgaria din 1913, îndeplinind funcţiile de comandant de batalion şi de ajutor (locţiitor) al comandantului regimentului. La 1 octombrie 1913 a fost transferat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, pentru ca peste câteva luni, la 1 aprilie 1914, să fie numit comandant al Batalionului 7 Vânători. Peste doi ani, la 1 aprilie 1916, este numit în funcţia de comandant al  Regimentului 2 „Vâlcea”.

În perioada 14-24 august 1916 în calitate de comandant al Regimentului 2 „Vâlcea” şi al Grupului „Lotru” (format din Regimentele 2 „Vâlcea” şi 5 Vânători) a participat la luptele din Valea Oltului. Între 24 august şi 26 septembrie 1916, în fruntea Brigăzii 3 Infanterie, a luat parte la luptele de la Sibiu. În zona Sibiului, câştigă bătălia de la Orlat. De la 26 septembrie la 8 octombrie 1916 a comandat Brigada 26 Infanterie în luptele pentru apărarea Văii Oltului.

În defensivă, se află la comanda Diviziei 23 Infanterie, cu care duce grele lupte de apărare în zona înălţimilor Pietrosu şi Veveriţa, divizia sa fiind supranumită „Divizia de Fier“. A comandat Divizia 23 Infanterie de la 8 octombrie la 9 noiembrie 1916, cu care a participat la acţiunile de luptă din munţii Argeşului şi, ulterior, în retragerea armatei române spre Siret. Pentru vitejia, priceperea şi energia cu care şi-a condus trupele în timpul campaniei din anul 1916 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a prin Înalt Decret nr. 16 din 2 ianuarie 1918.

În perioada 21 ianuarie 1917-22 mai 1918 a comandat Divizia 12 Infanterie, cu care a luat parte la luptele din vara şi toamna anului 1917 din zona Soveja, Răchitaşul, Valea Dumicuşului. Ostașii români care-l aveau în frunte pe Traian Moșoiu au apărat cu succes pozițiile ocupate în sectorul de front Vârful Cocoşilă-Răchitaşu, lupte în urma cărora vrednicul general a fost distins cu „Legiunea de Onoare”, de către generalul Berthelot.

După reintrarea României în război, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, a comandat Divizia 7 Infanterie.În fruntea acestei divizii a traversat munţii în Transilvania în zona Bistriţa-Năsăud, militarii fiind primiţi cu entuziasm de populaţia românească. La 12/25 noiembrie Divizia 7 Infanterie a intrat în oraşul Reghin. În ovaţiile mulţimii, generalul Traian Moşoiu declara: „Nu vin ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul şi celelalte părţi locuite de români, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit şi să dau viaţă visului mare, „de jalea căruia ne-au răposat şi moşii şi părinţii”.

La 11 decembrie 1918 a fost înfiinţat Comandamentul Trupelor din Transilvania, generalului Traian Moşoiu încredinţându-i-se conducerea acestuia. În această calitate, a condus acţiunile militare care au dus la eliberarea unei mari părţi a teritoriului Transilvaniei, până la linia Munţilor Apuseni.

În perioada 12 aprilie – 24 iunie 1919 a fost însărcinat cu comanda Grupului de Nord din cadrul Comandamentului Trupelor din Transilvania, îndeplinind concomitent şi funcţia de ajutor al generalului Gheorghe Mărdărescu. Unităţile militare din cadrul Grupului de Nord de sub comanda sa au reprezentat în Campania din 1919 elementele efortului principal al campaniei, au eliberat Crişana şi Maramureşul de sub ocupaţia trupelor maghiare bolşevizate, la 15 iulie 1919 trupele române atingând râul Tisa.

După respingerea ofensivei declanşate de armata maghiară în noaptea de 19/20 iulie 1919, Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu, compus din Diviziile 1 şi 6 Infanterie şi Divizia 6 Cavalerie, a decis, la 24-26 iulie 1919, soarta bătăliei de pe Tisa, atacând fulgerător din flanc şi din spate trupele maghiare. Lecţiile identificate şi bine învăţate ale campaniilor din 1916-1918 îşi spuneau acum cuvântul în eficienţa trupelor române, atât la nivelul comenzilor de unităţi şi mari unităţi cât şi la nivelul ostaşilor, „hârşiţi” de experienţa atâtor lupte purtate anterior!

Mărturiile vremii arată că, la eliberarea orașului Oradea, generalul Traian Moșoiu n-a mai avut răbdare să intre în localitate odată cu armata sa. Cutezătorul general s-a deplasat cu un automobil și a pătruns în oraș înainte de a fi fost ocupat și securizat de către trupele române.

A fost cel dintâi ofițer român care a intrat, chiar în ziua de Paști, în orașul în care în urmă cu doar câteva ore bolșevicii făceau legea, tăind și spânzurând.Cetățenii din Oradea l-au primit triumfal.Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori“.

După ofensiva română la vest de Tisa şi intrarea armatei române în Budapesta, care au dus la înlăturarea regimului bolşevic al lui Bela Kun, generalul Traian Moşoiu a fost numit comandant al Garnizoanei Militare Budapesta (pentru o scurtă perioadă) şi guvernator militar al teritoriului de la vest de Tisa, până la retragerea trupelor române din Ungaria.

După trecerea sa în rezervă, în decembrie 1919, generalul Traian Moşoiu s-a implicat în viaţa politică. Pentru o scurtă perioadă, între 2 şi 12 martie 1920 a fost ministru de Război în guvernul Blocului Naţional, condus de Alexandru Vaida-Voevod.

Ulterior, la 24 ianuarie 1922 generalul Traian Moşoiu a fost numit ministru al Comunicaţiilor în guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, funcţie îndeplinită până la 29 octombrie 1923, ulterior fiind numit ministrul Industriilor şi Comerţului (în perioada 30 octombrie 1923-29 martie 1926). În timpul mandatului său ministerial, generalul Traian Moşoiu a condus şi comisia însărcinată cu organizarea festivităţilor Încoronării de la Alba Iulia şi Bucureşti din 15-16 octombrie 1922.
A fost autorul a mai multor studii de specialitate precum „Spiritul ofensiv al infanteriei” sau „Instructorii recruţilor de infanterie”. De-a lungul carierei militare a fost decorat cu multe ordine şi medalii dintre care amintesc doar: Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Coroana României”, Medalia jubiliară „Carol I”, „Legiunea de onoare” ş.a. După retragerea din armată în anul 1922, a fost şi senator. A fost preşedinte de onoare al Asociaţiei Plugarilor, pe care tot el a înfiinţat-o. A încetat din viaţă la 15 august 1932, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Bellu.

În ciuda înfățișării sale războinice, severe a chipului său, generalul Moșoiu a fost descris ca un caracter pașnic și modest în relațiile de zi cu zi, însă aprig și deloc îngăduitor cu ofițerii care-și neglijau îndatoririle, mai ales în condiții de război, când orice greșeală a unui superior putea fi plătită cu prețul suprem de către soldații din linia întâi.

Era prietenos şi blând în relaţiile cotidiene, cu o privire plină de demnitate, delicată şi distinsă, dârz şi cu judecată cumpătată, manierat şi de o rară modestie şi sensibilitate sufletească, caracter ales şi dăltuitor de caractere, călăuzitor de oameni şi cârmuitor de suflete, cu o inimă plină de iubire şi iertare, dar exigent şi niciodată tolerant cu cei care nu-şi îndeplineau, fără reproş, misiunile sau îndatoririle funcţiei ce o ocupau.

Era, prin urmare, omul cu vocaţia şi calităţile carierei militare, apt pentru performanţe deosebite, atât în timp de război cât şi în timp de pace. Generalul Moşoiu a suportat cu uşurinţă privaţiunile vieţii de campanie. A dus o viaţă soldăţească aspră, aşa cum era ea în linia întâi. A fost, totodată, personalitatea – comandant care a avut tăria să învingă sentimentul fricii şi grija morţii. Şi nu e puţin lucru!…

La începutul anilor 90 ai secolului trecut, la Oradea, au fost dezvelite, pe rând, nu mai puţin de trei busturi ale generalului Moşoiu, considerat eliberatorul Oradei. Ulterior, la 12 august 2007, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la moarte, în Parcul Central din Bran, judeţul Braşov, a fost dezvelită o statuie a generalului Traian Moşoiu iar peste numai câţiva ani, la 22 mai 2012, a avut loc la Tohanu Nou dezvelirea bustului ce-l reprezintă pe generalul Traian Moşoiu, bust aşezat pe un piedestal, unde numele eroilor din Tohanu Nou sunt înscrise spre cinstire veşnică. Am avut onoarea de a fi prezent şi implicat direct în ambele evenimente ceremoniale de la Bran şi Tohanu Nou… Şi nutresc speranţa să mai fiu implicat şi în Municipiul Braşov. Chit că în Braşov e niţeluş mai greu cu statuile, monumentele şi busturile înaintaşilor… Chestie de educaţie edilitară sau… a edililor…

Despre cele privitoare la viaţa şi faptele generalului Moşoiu puteţi citi în multe surse şi există câteva date şi informaţii destul de bunicele şi pe „vasta nemărginire a internetului” dar cele enumerate mai jos sunt, în opinia mea explicite şi pertinente:

– Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Generali, lit.M, dosar nr. 50.
– Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Saeculum, Editura Vestale, Bucureşti, 1999.
– Alexandru Dragomirescu, Cantemir Moşoiu, Generalul Traian Moşoiu. Ostaşul şi politicianul în slujba Ţării, Editura Printeuro, Ploieşti, 2002.
-*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012
– Bihoreanu, Tudor Gheorghe; Moşincat, Constantin; Tulvan, Ioan – Generalul Traian Moşoiu – Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002

Surse foto: Muzeul Național de Istorie a României

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Alte articole găsiţi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here