,,Mântuirea stă în buna sfătuire, cei care nu se sfătuiesc cad ca frunzele’’

0
342

mantuireaNici un om din lumea aceasta nu le poate şti pe toate, nu poate găsi soluţiile la toate problemele atât de vaste şi de variate cu care se confruntă societatea actuală, nu poate da toate răspunsurile corecte la testele la care viaţa îl supune, nu poate învăţa de unul singur lecţia iubirii, lecţia iertării, lecţia smereniei, lecţia dăruirii, lecţia slujirii, lecţia sacrificiului, lecţia credinţei şi nădejdii şi multe alte lecţii.

Nimeni nu este atotcunăscător şi atotştiutor, numai Bunul Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie pe toate. Aşadar trebuie să conştientizăm, că mândria nu trebuie să-şi găsească loc în relaţiile dintre semeni, fiindcă nu e o ruşine să afli răspunsul la o întrebare de la cineva mai înţelept ca tine, nu e o ruşine să te simţi uneori neajutorat, copleşit de probleme şi să strigi după ajutor, nu e o ruşine să ceri Bunului Dumnezeu să-ţi arate calea pe care trebuie să o urmezi, ca să nu faci greşeli în viaţa ta, ca să nu rătăceşti drumul spre ACASĂ, nu e o ruşine să fii smerit şi să nu te încrezi doar în forţele tale, nu e o ruşine să faci ascultare de un duhovnic, următor al Lui Hristos.

Să conştientizăm aşadar, că nimic bun nu putem face dacă nu avem sprijin şi ajutor pe Bunul Dumnezeu, dacă nu trăim în ascultare de un duhovnic iscusit, învăţător al Lui Hristos, doctor al sufletelor bolnave din cauza păcatului, neştiinţei şi necredinţei, cârmaci iscusit pe talazurile vieţii noastre, ghid înţelept în orice călătorie ce are ca scop întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

Să conştientizăm că, mândria este un obstacol pe drumul mântuirii, că ea ne face prieteni cu vrăşmaşul diavol. Să conştientizăm că, trebuie să luptăm cu toate armele duhovniceşti împotriva ei, rugându-ne mereu aşa: ,,Stăpâne Doamne şi Dumnezeul meu, duhul măririi deşarte şi al mândriei, depărtează-l de la mine. Iar duhul smereniei dăruieşte-l mie păcătosului/ păcătoasei.’’

Ce iubim noi oare? Mândria, smerenia, ascultarea, povăţuirea duhovnicească? Preferăm să cădem ca nişte frunze îngălbenite şi uscate sub puterea vântului patimilor noastre, sub puterea vântului stârnit de urâciosul diavol ce se bucură că i-am ascultat ca nişte naivi toate sfaturile lui viclene, toate minciunile lui, toate făgăduielile lui, ce se bucură că am crezut că vom fi mereu un copac cu frunze verzi, de îi vom sluji lui? Ori preferăm să fim povăţuiţi de duhovnicul prin care ne vorbeşte Dumnezeu şi  alergăm la el ori de câte ori avem de făcut ceva important în viaţă, ori de câte ori nu găsim singuri răspuns la problemele noastre, ce sunt de multe ori efectele greşelilor noastre? Sfântul Simeon ne-a învăţat că, sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios: ,,În fiecare zi trebuie să vădeşti părintelui tău duhovnicesc tot gândul tău, şi ceea ce îţi va spune el, să primeşti ca din gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea.’’ Şi părintele Ilie Cleopa ne-a sfătuit să întrebăm întotdeauna când vrem să facem ceva, să cerem sfat când suntem nedumeriţi. Aşadar, cu atât mai mult trebuie să facem acest lucru când mergem pe un drum pe care nu-l cunoastem şi nu ştim încotro să apucăm, la stânga sau la dreapta, ca să nu ne rătăcim. Şi ce drum este oare mai necunoscut pentru noi, decât drumul mântuirii, care nu e un drum uşor, care e un drum cu multe hăţişuri, ocolişuri şi obstacole de tot felul? 

Sfânta Scriptură spune că, acei ce nu au cârmuire cad ca frunzele şi mântuirea stă întru mult sfat. Să alegem să călătorim mereu cu întrebarea şi ascultarea pe calea cea strâmtă, care duce la mântuire, să alegem să fim însoţiţi de Bunul Dumnezeu, ,,Tovarăşul’’ iubitor şi milostiv şi îndrumaţi de preotul duhovnic pe drumul spre veşnicie, să ne dorim să fim mereu frunze verzi, ce vor împodobi pomii Raiului!

Să căutăm aşadar cu toată silinţa şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor, medicul cel mai potrivit pentru a vindeca boala noastră sufletească, să căutăm un purtător de Duh Sfânt, un învăţător asemenea Lui Hristos! Să nu ne încredem niciodată doar în noi înşine, în înţelepciunea noastră, să fim mereu însetaţi după cuvânt şi sfat de folos! Să ne facem timp şi să alergăm mereu la Scaunul Spovedaniei, să ne mărturisim fără ruşine, cu curaj, cu pocăinţă şi străpungerea sufletului, toate păcatele noastre, ca să ne curăţim tot noroiul adâncului, ca să ştergem toate zapisurile vrăşmaşului diavol, ca să ne curăţim hrisoavele propriei conştiinţe – judecătorul nostru, ca să ne albim Haina Sfântului Botez de toate petele patimilor noastre. Spovedania este prilejul cel mai bun de a vorbi cu duhovnicul, de a cere sfat bun, de a primi povăţuire, de a te preda necontenit călăuzirii harului său, de a creşte duhovniceşte, de a păstra mereu verde şi frumos frunzişul sufletului nostru, de a ţine la distanţă de noi şi de a-i ruşina pe toţi diavolii ce încearcă să ne usuce sufletele şi să ne îngenuncheze în mocirla răutăţilor lor. Având drept scut de întărire şi de apărare împotriva diavolului, povăţuirea duhovnicului, punem început bun în vieţile noastre, şi astfel Bunul Dumnezeu se va milostivi asupra noastră, cercetându-ne cu iubirea şi Harul Său, iertându-ne şi dezlegându-ne din robia păcatelor noastre.

Să ne rugăm aşadar şi să cerem de la Bunul Dumnezeu cu lacrimi şi smerenie, păstori cu credinţă roditoare, păstori cu râvnă fierbinte către Domnul, păstori care să ne ofere nădejdea mântuirii, păstori care să ne ajute să împodobim mereu copacul sufletului nostru, cu frunze de iubire necondiţionată, cu frunze de dăruire şi milostivire, cu frunze de credinţă, cu frunze de bunătate, blândeţe, smerenie, cu frunze cu miros de mir şi smirnă, cu miros de Duh Sfânt! Amin!

Cristina Toma

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here