Înlocuiește îngâmfarea cu smerenia autentică

0
280
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

mândrie si smerenieÎn Geneza, tentaţia originală de a păcătui a fost prezentată de diavolul, care căzuse el însuşi din înalta sa poziţie. Era vorba despre mandrie.

Două pasaje din Vechiul testament aruncă o lumină asupra naturii păcatului său (Ezechiel 28:11-19; Isaia 14:12-15), pasaje care se referă mai întâi la împăratul Tirului şi la împăratul Babilonului. Dar înţelesul acestor Scripturi nu poate fi bineînţeles epuizat numai de oameni. Pasajul din Ezechiel spune aşa:  Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.

Ţi s-a îngâmfat inima [ inima ta a suferit de mandrie ]…

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe … Erai un heruvim ocrotitor … Ai fost fără prihană în căile tale din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. … şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu … Ţi s-a îngâmfat inima [ţi s-a mândrit inima] din pricina frumuseţii tale … te arunc la pământ. (Ezechiel 28:12-17, italicele de la mine).

Cum ne aminteşte acest pasaj de cuvintele Domnului nostru: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:18). Sau din nou pasajul din Isaia:

Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor …

Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării … mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt“. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor. (Isaia 14:12-15, italicele de la mine).

Personajele istorice la care s-au referit iniţial aceste pasaje nu puteau epuiza întreaga semnificaţie a acestor afirmaţii extraordinare, care fără îndoială au un înţeles mai profund. Această metodă de a revela adevărul este folosită şi în alte locuri din Scriptură, de exemplu, în psalmii mesianici, unde psalmistul, deşi aparent se referă la sine însuşi, face afirmaţii care în deplinătatea lor se pot referi numai la Mesia (Psalmii 2, 22 şi 110). Lucrul acesta este confirmat şi de alte locuri din Scriptură. Deci avem motive să deducem că aceste pasaje au o aplicaţie secundară pentru Satan, care ocupa înalta funcţie de păzitor şi protector al tronului lui Dumnezeu. El era luceafărul de dimineaţă, deţinând o poziţie de neîntrecută glorie alături de Soarele Dreptăţii.

Care a fost cauza căderii lui?

Păcatul fundamental al celui ce sufera de mândrie, păcatul de  a  căuta  să-şi stabilească un tron al său. În loc să păzească tronul lui Dumnezeu, pe care era pus să-l protejeze, el l-a atacat şi a încercat să-L detroneze pe Cel Atotputernic. Mândria l-a condus la auto-înălţare, care s-a exprimat prin voinţă proprie. Esenţa păcatului său era că el vroia să fie independent de Dumnezeu. Mândria este auto-suficienţa unui duh egoist care doreşte doar independenţă fără restricţii. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu … voi fi ca Cel Preaînalt“. Acesta este păcatul fundamental care încearcă să întroneze sinele cu preţul lui Dumnezeu.

Deşi Satan a fost aruncat jos, în căderea lui el a smuls sceptrul suveranităţii acestei lumi de la om, şi acum el domneşte ca dumnezeu al acestei lumi. În Eden el a semănat seminţele aceluiaşi tragic păcat. „În ziua când veţi mânca din el … veţi fi ca Dumnezeu“, a promis el în Geneza 3:5. Compară aceasta cu afirmaţia lui: „voi fi ca Cel Preaînalt“. Satan a căzut prin mândrie. Adam şi Eva au căzut prin mândrie şi au implicat întreaga rasă umană în ruina lor. Tu şi eu cădem prin mândrie, păcatul fundamental care stă la rădăcina oricărui alt păcat, dorinţa de a fi stăpânii vieţii noastre şi de a fi independenţi faţă de Dumnezeu. Întrucât aşa stau lucrurile, e puţin de mirare că mândria este prima pe listă în orice ”catalog de păcate” alcătuit de biserică.

Cuvântul „mândrie“ din Iacov 4:6…

Literal înseamnă „un om care se consideră mai presus de alţi oameni“. Aceasta este o insultă atât la adresa lui Dumnezeu cât şi a omului. Grecii urau aceasta. Teofilact numea mândria „adăpostul şi culmea tuturor relelor“.

Mândria este o divinizare a sinelui. Are gânduri mai înalte despre sine decât ar trebui să aibă. Îşi arogă sieşi onoarea care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Ea l-a făcut pe rabinul Simeon Ben Iohai să spună cu smerenia cuvenită: „Dacă ar fi doar doi oameni neprihăniţi în lumea aceasta, eu şi fiul meu suntem aceia. Dacă ar fi doar unul singur, eu sunt acela“. Acesta a fost păcatul lui Nebucadneţar care l-a coborât la nivelul fiarelor. Valetul ultimului kaiser german a spus: „Nu pot să neg că stăpânul meu era vanitos. El trebuia să fie figura centrală în toate. Dacă mergea la un botez, el vroia să fie bebeluşul. Dacă mergea la o nuntă, el vroia să fie mireasa. Dacă mergea la o înmormântare, el vroia să fie cadavrul“.

Mândria se caracterizează prin independenţă faţă de Dumnezeu.

Ea a fost în centrul păcatului lui Adam. În loc să fie dependent de Dumnezeu, el a dorit să fie ca Dumnezeu şi a adus ruina asupra întregii rase umane. Mândria nu doreşte să fie îndatorată nici lui Dumnezeu nici omului. Ea este pe deplin auto-suficientă, într-un contrast izbitor cu Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi“ (Ioan 5:30). El Se mândrea cu dependenţa Sa de Tatăl Său. Mândria se făleşte că s-a ridicat singură prin propriile ei mijloace.

Mandria implică şi un anumit dispreţ faţă de alţii.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni … sau chiar ca vameşul acesta“ (Luca 18:11). Ea surghiuneşte pe orice alt muritor la un rol minor în viaţă. Ea se foloseşte de alţi oameni ca fundal ca să-şi etaleze strălucirea. Omul mândru îi consideră pe ceilalţi mai prejos de el, prostimea, turma. În loc să-şi reverse dispreţul asupra întregii sale mândrii, el îşi revarsă dispreţul asupra altora pe care îi consideră mai puţin vrednici ca el.

Mândria este esenţialmente competitivă prin natura sa. C. S. Lewis subliniază că nimeni nu este mândru pentru că este bogat, sau deştept, sau frumos. El este mândru pentru că este mai bogat, sau mai deştept, sau mai frumos decât altcineva. Aceasta implică o comparaţie care întotdeauna este în favoarea celui care a făcut-o.

Mândria pângăreşte tot ce atinge. Există germeni care transformă mâncarea hrănitoare în otravă virulentă. Mândria transformă virtuţile în vicii şi binecuvântările în blesteme. Frumuseţea plus mândria are ca rezultat vanitatea. Zelul plus mândria duce la tiranie şi cruzime. Înţelepciunea omenească în combinaţie cu mândria produce infidelitate. În vorbire, mândria se manifestă prin critică, deoarece critica se face întotdeauna din poziţia avantajoasă a unei superiorităţi conştiente. Mândria va găsi motiv de critică la oricine şi în orice. Ea se proslăveşte pe sine şi-i umileşte pe cei din jurul ei.

Tratamentul pentru mandrie

Mândria trebuie tratată radical. William Law a scris: „Mândria din tine trebuie să moară, altfel nimic ceresc nu poate trăi în tine … Nu te uita la mândrie doar ca la un temperament nepotrivit, nici la smerenie doar ca la o virtute decentă … Una este numai iad şi cealaltă numai cer“.

Smerenia, antiteza mândriei, a fost definită de Bernard ca fiind virtutea prin care omul devine conştient de propria nevrednicie. Nu vom învinge niciodată un păcat de care nu suntem conştienţi sau de care nu ne mâhnim. Trebuie să urâm ceea ce Dumnezeu urăşte. Cunoaşterea de sine nu este uşor de realizat, întrucât noi toţi suntem atât de predispuşi la a ne favoriza. Noi vedem paiul din ochiul fratelui nostru cu multă claritate, dar cu ce ciudată inconsecvenţă nu reuşim să detectăm bârna din ochiul nostru. Avem nevoie să-L rugăm pe Dumnezeu cu sinceritate să ne descopere cum suntem. Când ne vom vedea pe noi înşine aşa cum suntem în realitate, ne vom scufunda în auto-umilire.

Ce ştiu este infinitezimal în comparaţie cu ce mai rămâne de cunoscut?!

Nu este adevărat că nu ne-am simţi foarte bine dacă alţii ar şti toate gândurile noastre secrete, sau dacă ar vedea toate imaginile care atârnă pe pereţii imaginaţiei noastre, sau dacă ar înţelege toate motivele noastre ascunse, sau dacă ar observa toate faptele noastre acoperite, sau dacă ar auzi toate cuvintele noastre şoptite? Suntem noi umiliţi că Dumnezeu ştie ce fel de oameni suntem de fapt? Dacă am vedea limpede lucrurile despre noi înşine aşa cum sunt ele în realitate, toate pricinile de mândrie ar fi demolate. Ştiu mult? Ce ştiu este infinitezimal în comparaţie cu ce mai rămâne de cunoscut. Sunt deştept? Deşteptăciunea mea este un dar pentru care nu-mi pot atribui nici un merit. Sunt bogat? Dumnezeu este Acela care mi-a dat puterea să mă-mbogăţesc.

”30  de zile pentru trăirea biruințelor spirituale”, Culese de Bruce Wilkinson

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here