Mândria orbeşte ochii minţii

Din pricina semeţei cugetări vor fi izgoniţi acei fii ai Împărăţiei care, deşi nu fac binele ca să îi vadă oamenii, deşi îşi săvârşesc virtutea în tai­nă şi numai Dumnezeu ştie de ea, în mintea lor se mândresc, se socotesc sfinţi, desăvârşiţi, îm­bunătăţiţi şi drepţi.

Pe cei neputincioşi, adică pe păcătoşi, îi osândesc, iar pe sineşi, socotindu-se buni, se cred deja fii ai Împărăţiei. Aşadar, de ce vor fi izgoniţi aceştia? Numai din pricina înaltei păreri despre sineşi.

Mai degrabă va fi Dumnezeu cu păcătosul, ca Cela ce pe drepţi iubeşte şi pe păcătoşi miluieşte, aşteptând întoarcerea păcătosului; mai de­grabă va fi cu păcătosul mila lui Dumnezeu de­cât cu cel deşert, trufaş şi semeţ.

Bine zice Sfântul Ioan Scărarul: „Înaintea lui Dumnezeu păcătosul smerit este mai bun decât cel care face binele, dar se mândreşte. Dumnezeu rămâne întotdeauna cu păcătosul, aşteptând prilejul de a-l mântui.’’

Trufia şi semeaţa cugetare nu se pricep să ta­că, ci până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul (Ps. 72, 9).

Urâciune este înaintea Domnului toată inima se­meaţă (Pilde 16, 5). Unul ca acesta odrăsleşte nu roada veseliei, ci spinii necazului, fiindcă trufa­şul, pe de o parte, pe alţii îi aduce la lacrimi sau la sânge, întristându-i, prigonindu-i şi chinuindu-i, iar pe de alta însuşi cade grabnic în spinii necazurilor şi nenorocirilor. Dumnezeu celor mân­dri le stă împotrivă (Iac. 4, 6), iar unde este Dom­nul ce poate să stea împotrivă?

Trufia orbeşte ochii minţii, precum s-a în­tâmplat în cer cu stăpânitorul întunericul aces­tei lumi, cu Adam în Rai şi cu Nabucodonosor în Babilon.

Pe Hristos Îl împiedică să vină la noi dealu­rile şi munţii gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre trufaşe, fiindcă Hristos Cel smerit nu vi­ne acolo unde s-a înălţat trufia, după cuvântul Scripturii: Urâciune e înaintea Domnului toata ini­ma semeaţă (Pilde 16, 5) – căci potrivit Apostolu­lui, ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire es­te între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6,14-15).

Mândria este întuneric şi veliar. „Veliar” în­seamnă „luminător orb”, arătând astfel că el priveşte, însă nu vede. Omul mândru nu se cunoaş­te pe sineşi: se socoate lumina, pe când de fapt e întunecat; se socoate mai bun decât mulţi, pe când de fapt e mai rău decât toţi; crede că mer­ge la cer, pe când de fapt merge către prăpastie.

Şi atunci, cum poate Hristos, Lumina noastră, să trăiască cu asemenea întuneric orb, care se socoa­te pe sineşi lumină fără să fie? Hristos nici în cer nu a putut trăi cu Veliar: l-a doborât pe cel mân­dru. Şi atunci, cum va veni pe pământ să trăiască cu el, adică cu omul mândru? Ce învoire poate fi între Hristos Cel smerit şi Veliar cel mândru?

Veliar, adică mândria drăcească aflătoare în om, e ca Muntele Ghelvoa, cel pomenit în Dumnezeiasca Scriptură, pe care nu se pogoară din cer nici ploaie, nici rouă, şi pe care l-a blestemat Sfântul David fiindcă acolo i-au omorât cei de alt neam pe Saul şi pe cei trei fii ai lui (v. II Împ. 1,21; I Împ. 31, 2). Nici asupra celui mândru nu se po­goară ploaia şi rouă harului dumnezeiesc, fiindcă mândria ÎI răstigneşte si ÎI omoară pe Hristos.

Cine L-a urât pe Hristos când umbla în trup pe pământ? Mândrii mai-mari şi învăţători de le­ge din Ierusalim: Care dintre căpetenii a crezut în El? (In 7, 48). Tocmai aceştia au început să se în­verşuneze împotriva Lui. Cine L-a dat la moar­te? Mândra sinagogă a iudeilor, care se credea sfântă, iar pe Hristos ÎI socotea păcătos: Noi ştim că Omul Acesta e păcătos (In 9, 24).

Cine L-a răstig­nit pe Hristos? Mândrul Pilat. Aşadar, blestema­tă de Dumnezeu este mândria, aşa cum a bleste­mat David Muntele Ghilvoa, ca să nu se pogoa­re asupra lui rouă harului dumnezeiesc şi ploaia milostivirii dumnezeieşti. Nu va veni Hristos unde va vedea muntele mândriei lui Veliar.

Aşadar, să se smerească muntele mândriei cel înălţat în noi, să se coboare la valea smereniei! Ea nu poate fi smerită altminteri decât prin săpare, şi trebuie săpată cu lopata cu care se sapă mor­mântul, adică cu pomenirea morţii: Adu-ti amin­te de cele mai de pe urmă ale tale (Sir. 7, 39). Ni­mic nu-l smereşte pe om atât de mult ca pomeni­rea morţii.

Înţelegând bine lucrul acesta, Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a pus să i se facă sicriu, însă neterminat, şi le-a spus meşterilor ca în toate praznicele mari să vină la el şi să spună cu glas mare înaintea tuturor: „Si­criul tău, stăpâne, nu a fost terminat până acum; porunceşte, deci, să fie terminat, căci moartea vi­ne ca un fur şi nu ştii ceasul în care va veni!”

Iată cum îşi amintea singur de moarte Sfântul Ioan şi cum se pregătea totdeauna pentru sfârşitul aces­tei vieţi. Dacă, în chip asemănător, dealurile şi munţii mândriei noastre vor fi săpaţi cu lopata pomenirii morţii până când vor ajunge la adân­cul smereniei, atunci va fi lesnicioasă calea Dom­nului nostru către noi.

Nu trebuie să ne abatem şi să ne rătăcim de la calea adevărată. La bărbaţii cei insuflaţi de Dum­nezeu găsim un sfat folositor: „Mergeţi pe calea împărătească fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga, fiindcă abaterile acestea nu-s fără de primejdie.”

A te abate la stânga, în partea caprelor, care vor sta de-a stânga la judecată, este o nenoroci­re vădită, iar a te abate la dreapta, adică a crede că eşti îmbunătăţit, este o nenorocire ascunsă, fiindcă vrăjmaşul se războieşte împotriva noastră şi de-a dreapta, şi de-a stânga. Nu este de mirare că se războieşte de-a stânga, întrucât el însuşi es­te de-a stânga, ci este de mirare că se războieşte şi de-a dreapta, deşi el însuşi este străin de cele de-a dreapta.

Nu este de mirare, zic, că diavo­lul îl ispiteşte pe om cu păcatul, ci este de mirare că îl înşală şi în virtute, căci unde nu poate birui cu cele de-a stânga, biruieşte cu cele de-a dreap­ta; unde nu ne poate birui cu păcatele, ne biruie cu faptele cele bune. Pe cine nu-l poate birui cu necurăţia, îl biruie cu curăţia, băgându-i în cap mândria pentru curăţie.

Nu te înălţa cu inima întru mândria ta şi nu te semeţi cu cinstirea primită de la oameni, crezându-te mare, ci toate acestea să le socoţi ca pe nişte vise, fiindcă cinstirea de la oameni e nestatornică.

Nu fi mândru şi semeţ, ca să nu te asemeni dracilor; nu te îngâmfa cu inima, ca să nu fii ca ei, ci fii blând şi smerit, ca Domnul însuşi să te înalţe şi să te unească cu îngerii. Către cine voi că­uta, fără numai către cel smerit, cu duh umilit, care tremură de cuvântul Meu, zice Domnul (Is. 66, 2).

Căci dracii se deosebesc de îngeri şi au căzut de la Dumnezeu numai prin faptul că n-au rămas smeriţi şi supuşi. Nu numai înaintea lui Dumne­zeu, ci nici înaintea oamenilor nu este lucru mai urâcios decât îngâmfarea şi mândria, nici lucru mai plăcut decât blândeţea şi smerenia.

Din lipsa de minte şi din orbirea sufletească ia naştere trufia, pe când din cunoaştere şi înţelege­re ia naştere smerenia. Dacă te-ai fi cunoscut pe tine însuţi cu adevărat nu ai fi mândru, şi dacă te vei cunoaşte cu adevărat nu te vei mândri – dar întrucât nu te cunoşti încă bine şi nu te înţelegi aşa cum trebuie, te mândreşti prosteşte chiar şi cu lucruri mărunte sau chiar fără nici o însemnă­tate.

Să se cunoască însă pe sineşi cel mândru şi îngâmfat! Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har, spune Solomon (Pilde 3, 34; Iac. 4, 6; I Pt. 5, 5). Domnul înalţă pe cei blânzi, iar pe păcătoşi şi pe trufaşi îi smereşte până la pământ (Ps. 146, 6).

Îi înalţă pe cei smeriţi, îi coboa­ră pe cei trufaşi. îl primeşte pe cel smerit şi mic, îl leapădă pe cel trufaş şi mare. A primit singurul suspin al vameşului smerit şi a lepădat multele virtuţi ale mândrului fariseu. Mai bun este înain­tea Domnului un păcătos smerit decât un drept mândru: Urâciune e înaintea Domnului toată inima trufaşă, grăieşte Solomon (Pilde 16, 5).

De ce te mândreşti în deşert, omule, în trupul tău stricăcios? Căci nu vei dobândi în sineţi vreun lucru vrednic de mândrie şi semeţie: din ţărâ­nă ai fost luat şi în ţărână te vei întoarce (v. Fac. 3, 19). Din nimic ai fost făcut, şi nu ştii unde te vei întoarce iarăşi şi ce soartă vei avea.

Drept ace­ea, nu te mândri nici cu slava, fiindcă trece, nici cu bogăţia, fiindcă piere, nici cu bunul neam tru­pesc, fiindcă toţi suntem pământ și cenuşă, nici cu puterea şi înţelepciunea, nici cu frumuseţea trupului, fiindcă acestea toate nu-s de la tine; nici cu altceva să nu te mândreşti, fiindcă nu ai nimic al tău, ci toate sunt ale lui Dumnezeu.

Vrei să te mândreşti cu mintea şi cu înţelepciunea? Dum­nezeu este Cel care ţi le-a dat.

Vrei să te mân­dreşti cu puterea şi frumuseţea trupului? Dum­nezeu toate le-a rânduit.

Vrei să te mândreşti cu averea şi bogăţia? Dumnezeu le-a dăruit pe toa­te.

Vrei să te mândreşti cu bunul neam? Dar toți suntem pământ şi cenuşă.

Vrei să te mândreşti cu mărirea rangului? Dumnezeu este Cel care ţi­ne toate.

Vrei să te mândreşti cu vreo faptă bu­nă? Dumnezeu este Cel ce ţi-a ajutat, şi a rându­it, şi te-a întărit.

Toate sunt ale lui Dumnezeu, nu ale noastre, şi n-ai cu se te mândreşti şi să te semeţeşti asupra celorlalţi, ci trebuie să te socoti mai rău decât toţi. Pe seama lui Dumnezeu să pui orice lucru bun pe care-l ai, ca să fii unit cu El în toate, căci cu Dumnezeu toate vor fi ale tale, iar fără Dumnezeu vei fi străin de toate.

Cel mândru nu umblă pe calea dreaptă şi simplă, ci pe cale strâmbă, stricată, plină de spini şi de ciulini. Cei mândri au nelegiuit foarte şi s-au abătut de la legea Ta, zice Prorocul (Ps. 118, 51).

Cea mai mare fărădelege şi abatere dobitocească de la legea lui Dumnezeu, care se cuprinde în necunoaşterea propriei neputinţe, este mândria, fiindcă prin nimic altceva nu se săvârşeşte atât de uşor fărădelegea şi căderea ca prin trufie, şi prin nimic altceva nu are loc atât de uşor îndrep­tarea ca prin smerenie şi simplitate.

Unde s-a să­vârşit căderea, a fost mai întâi trufia. Pentru tru­fie a fost doborât din cer Luceafărul, din pricina trufiei şi-a irosit fariseul toate virtuţile. Din pri­cina trufiei a rămas Nabucodonosor lipsit de îm­părăţie şi împreună cu dobitoacele a mâncat iar­bă, ca un dobitoc, vreme de şapte ani. Drept aceea rămâi smerit, ca. fiind acoperit si ocrotit de harul lui Dumnezeu, să te afli întotdeauna fără de prihană şi fără de poticnire.

Omul ce se înalţă cu mândrie, ce caută cinsti­rile acestei lumi, nu va naşte strugure dulce spre mâncare, ci spin ascuţit, cu care mai întâi Îl îm­punge pe Dumnezeu, fiindcă Acesta nu îl iubeş­te pe cel mândru, nu îl iubeşte pe cel semeţ, aşa cum ochiul nu iubeşte spinul, drept care şi spu­ne Scriptura: Urâciune este înaintea Domnului toa­tă inima semeaţă (Pilde 16, 5).

Acest spin îl împunge pe aproapele, fiindcă cel mândru îşi dispreţuieşte aproapele, îl înjoseşte şi-l necăjeşte, iar câteodată îl bate şi îl omoară. De unde se nasc războaiele şi multe vărsări de sânge?

Nu din trufia lumească a celor ce caută pentru sineşi slavă şi doresc să stăpânească asupra celor­lalţi? De ce se scoală noroadele şi împărăţiile une­le împotriva altora? Nu din pricină că vor să fie mai presus şi mai proslăvite una decât cealaltă? Nu se găsesc, oare, certurile în casele oamenilor sus-puşi, ce se sfădesc şi zic: „Sunt mai de seamă decât el, sunt mai de vază decât el!”? Iar din sfadă iau naştere mânia şi învrăjbirea. Iată cum via cea gândită ajunge să nască nu struguri, ci spini.

Aceşti spini se împung şi pe sineşi, fiindcă mândria degrabă cade şi este doborâtă de pe tronuri, întrucât Domnul celor mândri le stă împotrivă (Iac. 4, 6). Nu a fost doborât de pe tronul său Nabucodonosor cel mândru?

Când s-a mândrit cu mărirea slavei şi puterii sale, nici n-a apucat să termine de vorbit, că îndată s-a prefăcut într-un dobitoc, a fost izgonit din mijlocul oamenilor şi se hrănea cu iarbă (v. Dan. 4, 30). Iată cât de dău­nător lucru este pentru via duhovnicească, adică pentru om, să se sădească pe culmea trufiei!

Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfaturi alese pentru viața duhovnicească, trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu – Vlas, Editura Sophia, București, 2015