Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munţilor. Vremea-i frumoasă şi drumul bun. După vrun ceas de urcuşuri şi scoborişuri, printre porumbişti, dăm în satul Baia-de-Fier, aşezat pe-o costişă clisoasă, spartă de gropniţi — băi din cari se scotea odinioară fier pentru trebuinţele ţării.
De-aici ne lăsăm în valea adâncă a Olteţului şi mergem puţin în sus, pe matcă. Râul curge repede şi zgomotos printr-o rarişte de anini subţiri şi zvelţi, ale căror ramuri se-ndoaie ş-acopăr drumul cu bolţi de frunziş. Trecem prin vad şi urcăm pieziş malul înalt şi râpos din stânga. Deasupra ieşim într-un şes larg şi neted pe care e aşezat satul Polovraci.
“Am venit şi eu, robul lui Dumnezeu, la această sfântă şi dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 821 maiu 28, în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu”.
Mânăstirea, unde ne găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o margine de crâng, la ieşirea Olteţului din munţi. Un zid vechi de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuieşte acest adăpost liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. O curte îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuţa, zidită la 1704 de jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din faţă e zugrăvit iadul — spaima păcătoşilor; lângă uşă, pe uşorul din dreapta, stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor Vladimirescu: “Am venit şi eu, robul lui Dumnezeu, la această sfântă şi dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 821 maiu 28, în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu”.
De jur împrejur, chilii vechi, joase – unele părăsite şi dărăpănate; aripa dinspre Olteţ, mai înaltă, mai arătoasă, îşi înşiră în lungul pridvorului odăile arhondaricului şi ale stareţiei, ale căror ferestre mici privesc ca nişte ochi bătrâneşti la cei doi molifţi înalţi şi falnici din faţa bisericii: puternici şi nepăsători de anii cari trec, ei îşi ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini pururea verzi, pe când în jurul lor toate se învechesc şi se părăduiesc.
A doua zi de dimineaţă plecăm la Peşteră. Mergem din vatra mânăstirei ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Olteţului. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile peretelui din stânga; ne urcăm pe brâie înguste de piatră, pe margini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem agăţându-ne uneori cu mâinile de colţurile stâncilor; jos, sub noi, la adâncimi ameţitoare, urlă vâltorile Olteţului. Intrarea peşterei e largă şi se aseamănă cu tinda unei biserici mari, scobită-n piatră. Călugărul care ne însoţeşte aprinde-o lumânare de ceară şi păşeşte încet-naintea noastră.
Pestera Polovraci
La slaba lumină ce joacă pe pereţii umezi şi întunecoşi ai peşterii vedem o bogăţie uimitoare de stalactite şi stalagmite — ciucuri mari de piatră atârnaţi de tavan, ca nişte ţurţuri de gheaţă, gata să se împreune cu alţii ce cresc de jos în sus — plăzmuirea minunată a picăturii de apă care, strecurându-se prin steiuri, în mii şi mii de ani de stăruinţă, ciopleşte stâncile, topeşte piatra şi face din ea ce vrea. Înaintăm mai bine de o jumătate de ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolţi răsună fioros de paşii şi de glasurile noastre şi de pe ai cărei pereţi întunecoşi par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi pe stânci năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse-n întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc ameninţător din firidele lor negre, chipuri omeneşti învălite-n zăbranice de piatră.
— Mai ţine mult aşa, părinte?
— Ehei, domnişorilor, zile-ntregi să mergem, şi nu-i dăm de capăt. Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesubt două şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania.
Gândul că ne-am putea rătăci, c-am putea rămânea fără pic de lumină în boştura aceasta umedă şi fioroasă, ne taie pofta de a merge mai departe.
Când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut c-am înviat din morţi.
Şi lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere, de la Polovraci. Călugărul ne spune că-n vechime a fost aici capiştea păgânilor, şi — ca şi cum le-ar fi văzut aievea — ne povesteşte cum a trăit în tainiţa asta Zamolxe, zeul dacilor.
Povestea cum o dată din bătrân s-a făcut tânăr ş-a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă; cum, în sfârşit, după ce-au răzbătut pe-aici romanii şi s-au măsurat viteaz cu viteaz; ş-a văzut el prăpădul şi risipa norodului lui, de jalea înfrângerii a închis ochii şi s-a făcut duh; şi-n clipa aceea s-a dezlegat, aşa, din senin, o vijelie cumplită, şi s-au răscolit stihiile toate, cât, din învălmăşagul lor, pământul s-a lămurit cu altă faţă, cu alte neamuri şi cu alte legi, şi de-atunci ne tragem noi, românii, suflet nou şi-nvăpăiat, trezit în zile de vifor din zăngănit de paveze şi zbârnâit de săgeţi… iar stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile-acestea sunt lăcrimile lui Zamolxe…
În sfârşit!… Când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut c-am înviat din morţi. Afară era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de răşină îmbălsăma aerul căldicel. În vale răsuna, ca un tropot de cai, goana năprasnică a Olteţului. Sus de tot, în limpezişul cerului albastru, se învârtea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele întinse.
”România pitorească”, Alexandru Vlahuță
Jurnal Spiritual
