Mănăstirea „Sfântul Ioan Cassian”

0
30

Mănăstirea „Sfântul Ioan Cassian”
Se spune că Dobrogea este un ţinut bântuit de uscăciune. Că verile sunt fierbinţi şi iernile cotropite de vânturi aducătoare de ger. Că în afara litoralului, nu găseşti urmă de verdeaţă. Am văzut acum că nu e adevărat. Ne îndreptam spre Mănăstirea Sfântului Ioan Cassian, unul dintre aşezămintele credinţei noastre, cele care au dat şi dau în continuare oamenilor, credinţei, culturii, fenomenului uman în general posibilitatea să descopere aspecte reale ale vieţii peste care trecem uneori prea uşor.

Am nimerit într-o mare de verdeaţă, cu valuri uriașe, ca orice mare.

Erau dealuri dulci, care se împingeau unele pe altele, răsăreau din nimic şi porneau toate spre un undeva pe care eşti tentat să-l numeşti infinitul. Nicăieri nu te ispiteşte atât de intens gândul că teoria bine ştiută din matematici, cum că infinitul nu poate fi atins, că te apropii doar asimptotic de el, nu e adevărată. Dădeau impresia că se zbuciumă la fel, fără odihnă, până ce atingeau infinitul.

Dar era o frământare în repaus, o mobilitate imobilă, dacă pot să spun astfel.

Limba are regulile ei şi, totuşi, multe lucruri nu se pot exprima conform gramaticilor pe care nişte profesori savanţi le-au stabilit odată pentru totdeauna. De fapt, toată viaţa este alcătuită din excepţii de la regulă, am învăţat asta după o viaţă de om. Am învăţat că infinitul real, concret, cel care dă un sens vieţii, cel cu adevărat de neînţeles şi de nepătruns, nu poate fi căutat în ştiinţele exacte, pentru care el rămâne o abstracţiune, un lux cu care nu prea ai ce face.

În acel ţinut dobrogean, somptuos în lărgimea lui până către orizonturi situate la infinit, da, acolo aveai motive să foloseşti această noţiune, în acel ţinut care pare a se frământa mereu, aidoma vecinei lui, marea, atingând undeva infinitul, cum spuneam.

Te aştepţi ca, peste câteva clipe, peisajul să fie altul, valurile uriaşe de verdeaţă să se fi deplasat hăt, departe, să vezi altele clocotind în apropiere. Dar, nu, ele au rămas. Şi vor rămâne mereu, poţi fi sigur de asta. Rămân lângă tine şi călătoresc spre infinit, aşa cum transcendentul este mereu lângă tine şi implică infinitul.

Astfel că tragi încă o dată concluzia neputinţei tale de a înţelege misterul vieţii, nu numai peisajul, dar şi sentimentele, bucuriile, tristeţile chiar.

De ce sunt locuri unde te simţi bine, care-ţi sunt familiare, deşi nu le-ai mai văzut niciodată? De ce altele te gonesc şi nu doreşti altceva decât să nu mai revii niciodată? Ei bine, în preajma Mănăstirii Sfântului Ioan Cassian simţi că ai ajuns într-un fel de anticameră a Raiului. Poate că Sfântul, prezenţa lui, îţi dă sentimentul de seninătate, de lipsă de griji, de „totul e atât de simplu și bun în lumea noastră, iată, poate exista şi un motiv de fericire fără nici un motiv concret!”

Cu câţiva ani în urmă, arhiepiscopul de Marsilia a adus în România, pentru câtăva vreme, moaştele Sfântului Ioan Cassian, moaşte care odihnesc acolo, în marele oraş mediteranean.

De ce Marsilia şi de ce tocmai România? Care este legătura dintre cele două comunităţi de credinţă, de confesiuni diferite? Sfântul Ioan Cassian s-a născut în Dobrogea, în aşezarea romană Vicus (astăzi, satul Cassian), aproximativ la anul 360. Acestea sunt datele din biografia sa, pe care le întâlneşti la o sumedenie de oameni de ştiinţă care s-au ocupat cu viaţa şi opera sa: Olivier Rousseau, B. Ramsey, Albrecht Drein, Peter Dyckhoff, ca să pomenim numai câţiva dintre ei.

Aceeaşi informaţie o dă Vasile Pârvan în Geţii. Tot el spune că se trăgea dintr-o familie bogată, că a primit de tânăr o educaţie aleasă, stăpânind limbile greacă şi latină. Dumitru Stăniloae îl înscrie printre Părinţii filocalici, ca şi Seraphim Rose sau Kallistos Ware.

Nu ştiam prea multe despre Sfântul Ioan Cassian, decât punându-l în legătură cu marii Părinţi ai Bisericii, Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Nil Sinaitul, alături de ale căror scrieri se găsesc şi ale lui, în primul volum al Filocaliei şi nu în cele din urmă, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui ucenic a fost.

Se pare că, prin aceste locuri, se aflau, la acea vreme- mulţi pustnici. Da, acum înţeleg de ce toate culorile locului, verdele dealurilor, albastrul dureros de strălucitor al cerului, te duc cu gândul la tărâmuri minunate, unde domnesc alte reguli de existenţă.

Probabil că fiecare dintre pustnicii care şi-a înălţat de aici rugăciunea către cer a mai adus un strop de intensitate culorii, bucuriei, conştiinţei că sunt fii iubiţi ai Domnului, care ne-a iertat pentru nechibzuința păcatului strămoşesc şi ne-a redăruit nemurirea. Oare starea noastră ulterioară nu dovedeşte infinita Sa răbdare și bunătate?

Am mai întâlnit această atmosferă indescriptibilă şi în alte părţi unde au trăit pustnici. În preajma Sihăstriei și a Sihlei, de exemplu.

Odinioară, în copilăria mea fericită la Foltea, în munţii de deasupra Săliştei… Oricât ar protesta persoanele foarte „cultivate”, convinse că necredinţa snoabă şi aerele de scepticism interesat sunt dovada unei supremaţii sociale şi intelectuale pe care numai ei o consideră ca atare, această atmosferă indescriptibilă există şi aceste guri de rai trăiesc o viaţă independentă, în afara cenuşiului cotidian. Odată pătruns într-o asemenea pată de puritate, pe suprafaţa murdărită a planetei, ai sentimentul că există două lumi, acestea două fiind un avantgout al convingerii că nu totul se termină absurd, fără sens, fără justificarea existenţei speciei umane…

Împreună cu prietenul său, Gherman, cu care a fost la oaste, Ioan Cassian se călugăreşte într-una din mănăstirile din Dobrogea, spune părintele Stăniloae, în Filocalia, vol. I, în care dedică un spaţiu însemnat scrierilor Sfântului Ioan Cassian.

De la aceşti pustnici a învăţat tânărul Ioan Evanghelia, a dobândit acea credinţă puternică care i-a determinat viaţa. Cei doi vor pleca, apoi, într-o mănăstire lângă Betleem şi, după anul 385, vizitează de două ori Egiptul, pana anahoreţilor, rămânând de fiecare dată acolo, cam şapte ani. Goniţi de origenism, ajung la Constantinopol, unde Ioan Cassian este hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui ucenic a fost.

„La anul 405, cei doi prieteni aflați la Roma, unde apără cauza Sfântului Ioan Gură de Aur, care fusese trimis pentru a doua oară în exil”, citim tot în Filocalia, vol. 1. Gherman moare la Roma.

El a fost canonizat în ultimii ani, sub numele de Cuviosul Gherman din Dobrogea. După moartea acestuia, Sfântul Ioan Cassian a fost la Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri de călugări și una de maici, propagând bogăţia spirituală răsăriteană.
A scris o serie de reguli monahale şi convorbiri duhovnicești ca dialoguri cu ucenicii marilor părinți Pahomie și Antonie cel Mare: „Despre aşezămintele monahale cu viaţă de obşte”, „Despre cele opt păcate capitale” (în douăsprezece cărţi), „Despre întruparea lui Hristos contra lui Nestorie”, în care se referă la teologia harului, toate în limba latină, scrieri care s-au păstrat până astăzi.

După cum spune profesorul Ioan Coman, el a pus bazele monahismului de limbă latină. De altfel, aşa susţin, de pildă, şi istoricul Henry Marroux sau Owen Chadwick, unul dintre reputaţii savanţi de la Cambridge. A murit la Marsilia şi a fost înmormântat acolo.

Moaştele lui se găsesc în Mănăstirea St. Martin, o construcţie monumentală aşezată deasupra portului. Seamănă mai de grabă cu o cetate fortificată, menită să apere şi să se apere de orice agresiune sosită pe ape… Nici nu e de mirare, dacă ne amintim din istorie cât de atacată a fost Marsilia în tot cursul secolelor de piraţii şi agresorii de tot felul, care bântuiau în Mediterana… Am intrat cu sfială: o biserică gotică severă şi impunătoare. Gata să facă faţă oricărei agresiuni. Nu m-am putut împiedica să fac comparaţia cu ţinutul graţios şi dulce din Dobrogea, cu atmosfera plină de verdeaţă şi copleşită de seninul neverosimil al albastrului, care învelea totul, în care se auzeau zvonuri de păsări care ştiau că acolo se cuvine să ciripească şi să-şi arate bucuria.

Era spre seară şi linişte deplină între coloanele de piatră. La dreapta, într-o nişă cu sticlă transparentă, craniul celui care a întemeiat efectiv monahismul în Franţa, Sfântul Ioan Cassian, Românul.

O atmosferă pioasă de respect și veneraţie, un fior aproape materializat învăluie locul. La picioarele nişei, o femeie îngenunchease rugându-se. După un timp s-a ridicat cu ochii în lacrimi. Îngrijitorul i-a spus şi noi suntem români. S-a apropiat. Era româncă şi venea să se roage la sfântul nostru. Venea în fiecare seară, după ce ieşea de la lucru…
Îngrijitorul bisericii ne-a arătat icoana şi inscripţia spre comemorarea vizitei Patriarhului acolo. Da, ne-a spus el, arhiepiscopul locului, aducându-i moaştele în România, nu a făcut alta decât să refacă legătura dintre locul naşterii şi cel al morţii sale.

Şi legătura dăinuia, Sfântul Ioan Cassian legase între ele cele două popoare. Cel în care s-a născut şi cel unde a murit…

Acum, în Dobrogea cea creştină, creştină din începuturile creştinismului, mărturie vie a creştinătăţii poporului român încă de la începuturile sale, s-a pornit, încă din anul 2003, să se clădească o mănăstire în amintirea Sfântului Ioan Cassian. Se pare că a mai revenit, în timpul vieţii, prin aceste locuri. Oricum, în preajma mănăstirii se află o peşteră pe pereţii căreia s-au găsit inscripţii creştine săpate în piatră, cum ar fi cuvântul Aghios şi alte litere chirilice. Tot în preajmă se află pădurea Şeremet, care înseamnă „om vrednic”. O oarecare vreme, şi satul Cassian s-a numit Şeremet, şi cred că pe bună dreptate.

Am întâlnit aici câţiva monahi care cu adevărat merită numele de şeremet. Sunt plini de râvnă şi nu te poţi opri să gândeşti că pentru unii ca ei ne mai rabdă Dumnezeu.

Părintele Iustin, părintele Ioan, cei plini de entuziasm şi de credinţă fermă, care trudesc în via Domnului. Sunt sprijin și încurajare pentru toţi pelerinii care vin mereu, în număr mare și de asemenea, la pelerinajul de îndelungată tradiţie de la peșteră. În apropiere, trecând pe su stejarii pitici, cei mai verzi și vajnici stejari pe care i-am văzut vreodată, apare un amfiteatru natural, descoperit tot de Pârvan, unde se organizează seri de poezie şi muzică religioasă.

Amfiteatrul, deloc de dimensiuni modeste, se umple până la refuz. Vine tineret mult, vin poeți care-și citesc versurile, vin cântăreți care-și cântă melodiile în sonoritatea fremătătoare a pădurii.

Părintele Ioan mi-a dăruit o carte de versuri pe care a scris-o el, împreună cu Acatistul Sfântului Ioan Cassian. O, poeţi consacraţi, care vă etalaţi mizeriile cuvântătoare în aşa-numite opere poetice publicate cu emfază în unele reviste literare, ce-ar fi dacă aţi citi cartea monahului Ioan Bute? Dacă aţi învăţa din ea că omul nu e alcătuit numai din ţesuturi pe care le murdărim cu deliciile dezgustului nostru de tot ce e ziditor şi aducător de speranţă, ci şi din suflet care nu moare, asupra căruia disperarea nu are nicio putere. Poate că veţi descoperi lucruri surprinzătoare, perspective noi, direcţii pe care încă nu aţi încercat să mergeţi.

Există, din fericire, puncte precise, fizic sau spiritual geografice, în care găsim întotdeauna o bucăţică de reculegere, de linişte şi de nădejde că viaţa poate fi şi frumoasă, şi demnă, şi plină de bucurie.

Aşa cum este această mănăstire, încă la începuturile ei. Schelele se află peste tot: la biserică, la sala cea mare care va servi de trapeză şi de loc de adunare pentru convorbiri duhovniceşti, la construcţia chiliilor… Nu dau impresia unei perturbări a peisajului. Ele sunt promisiuni ale viitorului, ale rolului pe care acest loc predestinat pentru misionarism îl va juca în viaţa poporului. După ce vor fi luate ele, vor rămâne alte schele, invizibile, sprijin pentru urcuşul spiritual, pentru păstrarea şi sporirea moştenirii pe care creştinismul primelor secole ni l-a lăsat.

Pentru a nu uita că aceste locuri depun mărturie despre creştinătatea profundă a poporului nostru, despre realitatea de neuitat că ne-am născut astfel şi că această componentă fundamentală nu ne poate fi luată, pentru că ea face parte din însăşi structura sufletului românesc.

Schelele invizibile, ducând sprepermanenta legătură cu Dumnezeirea infinită, atât de apropiată și de dincolo de puterea noastră de înţelegere; ale unei viitoare lavre, ce continuă tradiţiile autentice ale fiinţei noastre spirituale şi naţionale…
Folosim deseori expresia de „promisiuni ale viitorului”. Cu adevărat, ea trebuie repetată necontenit, dat fiind ceea ce se ascunde sub ea. Lăsând deoparte speranţa că ne aduc un strop de optimism în existenţă, apare întrebarea dacă luăm destul de în serios aceste promisiuni ale viitorului, dacă suntem conştienţi de toate faţetele lor, dacă e semnificativ a persista să căutăm şi să ne preocupăm de ele.

Din păcate şi în ceea ce priveşte viitorul, superficialitatea, inconştienţa, neseriozitatea noastră nu se dau bătute. Ce înţelegem oare prin promisiunile viitorului?

Cât de mult ne sperie ele? Pentru că unele aspecte, pe care le numim astfel, nu ne dau defel motive de optimism. Dimpotrivă! Viitorul copiilor noştri, al urmaşilor noştri ne preocupă de multe ori doar în măsura în care le (de)formăm sufletele. Nu trebuie, Doamne fereşte, să-i speriem cerându-le seriozitate, corectitudine, efort pentru a realiza şi a se realiza!

Ceea ce declara odinioară John F. Kennedy într-un discurs al său, rămas celebru, în care cerea oamenilor să nu se întrebe ce primesc ei, ci ceea ce dăruiesc ei statului, poporului, colectivităţii, s-ar putea formula mai complex cerând oamenilor să se întrebe ce dăruiesc ei propriului lor caracter, modului lor de a fi, celorlalţi, omenirii, conştiinţei că trăiesc într-o lume creată pentru ca ei să tindă spre desăvârșire, spre fiinţe în care trăieşte bunătatea, afecţiunea, interesul.

Pentru ceilalţi, în care oamenii să fie fraţi între ei şi fii ai Domnului. Dar ar cere un efort prea mare, ar speria copiii, susțin unii! Deci să revenim la lumea noastră modernă în care cuvântul „miracol” şi-a pierdut semnificaţia.
Astăzi credem că dacă realizăm câştiguri importante, dacă avem un cont gras la bancă, dacă ne putem permite orice, dispunând de cei pe care îi constrângem să ni se supună pentru că au mai puţin decât noi, ni se pare că trăim un miracol. Miracolul puterii, al răcelii, al egoismului, al orbirii. Să fie, oare, toate acestea semne de miracol?

N-am uitat, n-am pierdut sensul adevărat al cuvântului?

Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată şi, atribuindu-i adjectivul care ni se pare superlativ, „europeană” este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că de fapt nu înţelegem cât de departe de adevăr suntem. Până şi noţiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieţii. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistenţă incoloră, în care nu simţim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulţumirea, speranţa. Pentru noi toate acestea nu mai există.

Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumuseţea lumii, de conştiinţa continuităţii noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care îşi cântă sonorităţile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârşit.

Luciditate ar trebui să însemne conştiinţa sfinţeniei care încă mai există printre noi. A sfinţeniei adevărate, nu a pozelor de revistă mondenă, cu care încearcă unii şi alţii să ne convingă că sunt sfinţi.
Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate reală se întreabă unde s-a dus viaţa cu culorile, bucuriile, îndoielile şi nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie şi de aroganţă, sau afirmaţii care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligenţă și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu fraţii noştri. Ne lipseşte convingerea că suntem fraţi cu ceilalţi, fraţi întru Domnul.

Suntem obişnuiţi cu ironii la adresa naivilor care nu practică diverse tehnici exotice, sau credinţe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băştinaşi le-au uitat și ei.

Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze, moluşte… Se poartă altceva, vă rog să vă încadraţi în actualitate, pentru a nu fi consideraţi demodaţi, săraci cu duhul, suflete simple…
Ne lăudăm cu năravuri de care, pe vremuri, oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă.

Ne mândrim cu o realitate din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim.

Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi. Libertatea este înţeleasă ca un dezmăţ în care totul este permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern al lui Dante ceea ce urmează dincolo de porţi. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuţi, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus!

Tolstoi istoriseşte despre un om foarte bogat, care avea tot ce-şi poate dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorinţă, bogăţii uriaşe…

Şi iată că, apropiindu-i-se ziua morţii, bogătaşul dorea să nu le piardă, să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea că poate ar putea să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, numai ca să i se permită să aibă cu sine ceea ce îi făcea viaţa atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Nu ştii că în Rai nu poți plăti decât cu cele dăruite pe Pământ?” Și bogătaşul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic. În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ. Iată secretul de după moarte: a da ajutorul celor care au nevoie de el; în sens larg, nu numai cel legat de aspecte materiale.

Sfântul Ioan Cassian a avut cu siguranţă averi strânse în cer. El le agonisise încă din viaţa lui pământească pe care o dedicase altora.

Şi le dăruieşte şi azi, ni le dăruieşte tuturor. Le-a primit şi românca, cea care se ruga la moaştele sale în fiecare seară, după ce termina lucrul, le-am simţit şi noi, copleşindu-ne, atunci când am intrat în clădirea severă a mănăstirii Sfântului Martin din Marsilia, de unde el îşi întinde mantia ocrotitoare asupra întregului oraş. Duhul lui dăruieşte sfinţenie şi văii înverzite din Dobrogea, îl simţim ocrotindu-ne, simţim urma existenţei sale în viaţa noastră.

Ce am face fără certitudinea acestei urme în viaţa noastră? Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem în fiecare zi. Şi am înţelege că există un singur răspuns, datorită căruia ieşim din categoria clasificărilor „biologice”.

Ne-am deprins a considera drept biologic tot ceea ce goneşte spiritul, ideile, sentimentele, dorinţa de a ne dezvolta într-un anumit format, depăşind elementarul, regulile banale, repetabile, care nu trec de aspecte materiale. Pentru unii contemporani acest „biologic” cum îl numesc ei, este binevenit pentru că neagă orice există dincolo de automatismele unei forme simpliste de viaţă. Este un simulacru de existenţă, foarte de dorit, pentru că nu dezvăluie omului o raţionalitate dincolo de cea banală, a ceea ce putem înţelege depăşind împlinirea unor funcţiuni ale materiei.

Poate că „biologicul” cuprinde şi altceva, dincolo de aceste funcţiuni ale materiei? Poate că „biologicul” poate avea un sens mai larg, incluzând şi ceea ce este caracteristic minţii, sensibilităţii umane?

Oricât s-ar supăra unii care defilează cu căţei de pluş la subţioară (fără îndoială, nu e nimic rău în asta), există şi un „biologic propriu categoriei umane, pe care nu-l poate nega nimeni. E adevărat, el ne duce cu gândul la o prezenţă superiosară care ne vrea aşa cum ne-a conceput de la început şi asta, da, supără. Din fericire nu se poate trece peste Ea, peste acest „biologic” hotărât de Ea. De la această Prezenţă decurg acele prezenţe din viaţa noastră de care vorbeam mai sus, care ne determină comportarea, aspiraţiile, punctul unde trebuie să ne oprim porniri cu consecinţe nefaste, care ne aduc nădejdea, convingerea că, totuşi, Binele există.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here