Mănăstirea, rugăciunea şi vuietul duhului – partea a IV-a

0
132

Aripa-de-heruvim-desen-de-m.Neonila-720x480Haideţi să vă spun un cuvânt al Părintelui Arsenie către un tânăr care a ajuns preot în cele din urmă şi care era totdeauna neliniştit. Părintele îi cunoştea familia şi a spus către el aşa: „Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră!” Deci a moştenit ceva neliniştitor, ceva rău.
Fiecare dintre noi aducem şi bune, şi rele, şi eu m-am confruntat cu asta. Părintele spunea că fiecare dintre noi purtăm chipul lui Dumnezeu în noi, şi acesta este adevărul şi învaţă şi Biserica aşa. Dar chipul lui Dumnezeu din noi este astupat. Este astupat în primul rând din înclinările pe care le aducem prin moştenire, prin ereditate, şi apoi prin mizeria pe care am adunat-o noi şi s-a aşezat ca un fel de praf peste lăuntrul nostru, lumea din noi. Fiecare dintre noi suntem reprezentanţi ai credinţei noastre şi suntem formaţi prin credinţa noastră. Nu este lucru indiferent dacă credinţa ta nu este lucrătoare în tine. Dacă nu este angajantă, nu o ai. Ai o idee despre credinţă, ai o idee despre Dumnezeu, dar nu eşti credincios. Credinţa trebuie să fie lucrătoare şi trebuie să înlocuiască gândurile veacului acestuia.
La noi la mănăstire, mai la început, când m-am dus eu, erau doritori de a cunoaşte ceea ce a scris părintele Arsenie. Se găseau scrise cu mâna gânduri ale părintelui. Şi m-am dus odată, cu părintele Serafim, la un părinte care era bătrân şi care abia ştia să citească şi citea din scrierile părintelui Arsenie. Şi l-a întrebat părintele Serafim: „Dar dumneata înţelegi ce citeşti?” Şi el a zis: „Păi cum să nu înţeleg?!”. Nu ştiu cât o fi înţeles, săracul. Dar zice: „Uite, aicea scrie filosofic Ştii dumneata ce înseamnă filosofie?”. El zice: „Cum să nu ştiu?! Vicleniile veacului acestuia”. Iată o definiţie pe care nu a dat-o niciun filosof şi niciun om împotriva filosofilor şi a filosofiei.
Noi nu umblăm după vicleniile veacului acestuia, ci trebuie să avem o conştiinţă întemeiată pe Dumnezeu, o conştiinţă întemeiată pe Evanghelie.
Când am vorbit eu prima dată în faţa unor elevi de seminar, mi-a venit în minte să le spun şi le-am spus cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci vă schimbaţi prin înnoirea minţii” (Romani 12, 2). Asta trebuie să o facem noi prin rugăciuni, asta trebuie să o facem noi prin slujbe, asta trebuie să o facem noi prin citirile din Dumnezeieştile Scripturi şi din gândurile Sfinţilor Părinţi. Să ne schimbăm mintea, să avem mintea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel chiar a scris cuvântul: „Noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 16). Să ne cercetăm şi noi pe noi înşine, să vedem, avem mintea lui Hristos? Nu avem cumva mintea celui rău? Nu avem cumva mintea influenţată de ideile lumii acesteia, de întinăciunile din lumea aceasta? Ne ferim noi cu adevărat de răutăţile din veacul acesta? îl punem pe Dumnezeu pe tronul minţii noastre sau II punem pe crucea vieţii noastre? Mai zicea părintele şi aceasta: „Dacă în mintea noastră Domnul Hristos este pe tron, noi trebuie să fim pe cruce, şi dacă Domnul Hristos este pe cruce, înseamnă că noi suntem pe tron şi nu suntem la locul nostru”.
Deci, iubiţi credincioşi, iată ce am învăţat şi ce trebuie să ştim cu toţii în legătură cu rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Să ne folosim de ea! Să zicem cât putem de des, ziua şi noaptea, când putem să zicem, să zicem rugăciuni! Nu trebuie neapărat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieşte-mă pe mine păcătosul”, deşi să zicem că aceasta e rugăciunea clasică şi cea mai recomandată.
Ştiţi ce se întâmplă cu omul care începe să zică rugăciunea aceasta? Ce s-a întâmplat şi cu mine. Se răscolesc relele! Se răscolesc păcatele. Se răscolesc patimile. Se răscolesc înclinările cele rele. Se răscoleşte mizeria din suflet care trebuie lichidată. Şi să ştiţi că dacă nu zici rugăciunea aceasta întins, nici nu ştii ce porţi în tine. Nu ştii cum şi-a pus pecetea mediul, adică ceea ce ne înconjoară, pe mintea noastră. Nu ştii ce înseamnă destinul tău. Nu ştii ce înseamnă moştenirea ta negativă. Nu ai de unde să ştii, pentru că lucrurile merg cumva de la sine şi tu crezi că aşa e viaţa. Or viaţa nu e aşa. Viaţa trebuie dirijată, trebuie îndreptată, trebuie ajutată cu rugăciunea şi trebuie ajutată cu Dumnezeu, pentru că noi nu aşteptăm mântuirea de la noi, chiar dacă lucrăm şi noi pentru mântuire. Uite, lucrare pentru mântuire este să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Asta este partea noastră, şi miluirea vine de la Dumnezeu. Eu să ştiţi că tot ce am realizat în lumea aceasta a fost din darul lui Dumnezeu, pentru că am cerut mila lui Dumnezeu. Şi am realizat. Cred că e pe temeiul acestei rugăciuni, pe temeiul milei lui Dumnezeu care m-a înconjurat pentru că am zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Iubiţi credincioşi, suntem aici într-o biserică, într-o biserică de mănăstire, într-o biserică ce este de fapt casa lui Dumnezeu, şi nu există altă casă în lumea aceasta la fel. Biserica este unică; oriunde s-ar găsi o biserică dreptcredincioasă, o biserică ortodoxă este ceva cum nu mai poate fi şi altceva la fel. Orice biserică este casa lui Dumnezeu. Şi pentru că este casa lui Dumnezeu, în orice biserică se fac lucrurile lui Dumnezeu, slujbele lui Dumnezeu. Noi acum suntem în cadrul unei slujbe şi slujba este prilej de întâlnire a omului cu Dumnezeu sau măcar de încercare a omului să se întâlnească cu Dumnezeu, să vadă ceva din măreţiile lui Dumnezeu, să zică ceva despre măreţiile lui Dumnezeu.
Am ajuns la gândul că slujba este vuietul Duhului aici, în această lume. Ţineţi minte, dacă puteţi! Ce este rugăciunea? Ce este slujba? Vuietul Duhului. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în două locuri se vorbeşte de vuietul Duhului.
în convorbirea cu Nicodim a Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Hristos a zis: „Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Adică nu ştii începutul şi sfârşitul. Nu ştii unde începe vântul, nu ştii unde se sfârşeşte, doar direcţia o ştii şi auzi vuietul, căci vântul, când bate, are şi un vuiet. Aşa trebuie să fie şi cu cel născut din Dumnezeu. Să-L aibă pe Duhul Sfânt lucrător în el.
Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan e scris că a zis Domnul Hristos: „Cui îi este sete să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37) şi mai departe că „din fiinţa celui ce crede, râuri de apă vie vor curge” (Ioan 7, 38). Este vorba tot de un vuiet, căci şi râul, nu numai vântul, are vuiet.
Şi se spune în Faptele Sfinţilor Apostolilor că atunci când S-a pogorât Duhul Sfânt peste sfinţii apostoli, s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede (Faptele Apostolilor 2, 2). Şi ce spunea vuietul acela? Ce spuneau oamenii din vuietul acela, de sub puterea Duhului Sfânt, arătat ca nişte limbi ca de foc? Ştiţi ce spuneau? „Măreţiile lui Dumnezeu!”. „Lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2, 11). Auzim, ziceau ascultă¬torii, cum vorbesc despre lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu, despre mărirea lui Dumnezeu. Domnul Hristos, în predica de despărţire, a zis către sfinţii apostoli: „El pe Mine Mă va preamări” (Ioan 16, 14).
Aşadar, semnul prezenţei Duhului Sfânt este preamărirea lui Dumnezeu, iar slujbele noastre sunt în aşa fel alcătuite, încât zicem: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; zicem ecfonisele care aduc mărire lui Dumnezeu: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”, „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”.
Iubiţi credincioşi, nu mai întind vorba, dar mi-am adus aminte ceva ce ar fi trebuit să vă spun la început, dar vă spun acum, mai către sfârşit.
Am zis că mănăstirea este un aşezământ de rugăciune, de învăţătură şi de muncă. V-am spus cum este mănăstirea, un aşezământ de rugăciune, de rugăciune în biserică, de rugăciune personală şi de rugăciune de toată vremea.
De învăţătură, pentru că la sfintele slujbe ce facem? Ne rugăm şi învăţăm. Cum adică? învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând. Cineva care urmăreşte sfintele slujbe poate învăţa foarte multe lucruri numai de la slujbe, fără să mai citească altceva. Când citeşti o alcătuire de genul acesta: „Pe tine, preacuratul palat al împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog, curăţeşte mintea mea ce întinată cu tot felul de păcate şi o fa locaş înfrumuseţat al Treimii celei Dumnezeieşti, ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău”, ai deja nişte gânduri în legătură cu Maica Domnului ca locaş al Prea Sfintei Treimi şi gânduri care sunt şi pentru tine, ca unul care ar trebui să fii purtător al Sfintei Treimi în sufletul tău şi să se vadă aceasta. Nu că o dată eşti bun şi liniştit, şi altădată izbucneşti ca şi cum nu ai şti de Dumnezeu, pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel, dragostea nu se mânie.
Iubiţi credincioşi, ce am uitat eu să vă spun şi mi-am propus să vă spun de la început este că mănăstirea mai e ceva. Ceva ce spun eu adeseori că este şi aş vrea să se ştie şi să se ţină minte, şi anume că mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu. Deci mănăstirea are şase rosturi. Este, de fapt, mai presus de toate, locul fericirii.
Cineva care trăieşte în mănăstire trebuie să fie fericit şi dacă nu este fericit, să ştie că nu-şi face datoria. De unde ştim aceasta? Ştim de acolo că Dumnezeu ne-a creat să ne fericească, şi dacă sunt piedici în calea fericirii, înseamnă că sunt piedici în calea iubirii, şi unde nu-i iubire, nu-i fericire, şi unde este iubire, este fericire. Eu să ştiţi că dacă aş căuta un om care este fericit, numai printre călugări l-aş căuta. Nu că nu poate un om să fie fericit şi în altă parte, dar în primul rând călugării trebuie să fie fericiţi, trebuie să fie plini de bucurie, trebuie să fie oameni cu nădejde la Dumnezeu, cu credinţă în Dumnezeu, cu bucurie din aceea că Dumnezeu îi cercetează; şi atunci, mănăstirea este fară îndoială tinda raiului, pentru că este aproape de rai, între cer şi pământ şi mai aproape de cer, mănăstirea este casa lui Dumnezeu în toate ale ei, peste tot este casa lui Dumnezeu, mănăstirea este poarta cerului, acolo unde se întâlneşte cerul cu pământul; şi cerul cu pământul se întâlneşte de fapt în sufletul celor ce fac voia lui Dumnezeu, în sufletul celor ce cred, deci cerul şi pământul trebuie să se unească neapărat în sufletul călugărului, şi dacă nu se uneşte, înseamnă că acel călugăr nu ştie de cer, ci ştie numai de pământ şi e pământ şi el, este pământ. Singurătatea trupească, singurătatea de pe lumea aceasta ne duce către obştea cerească, mai zicea părintele Arsenie.
Iubiţi credincioşi, deci ce este mănăstirea? Tinda raiului!
Ce este mănăstirea? Casa lui Dumnezeu.
Ce mai este? Poarta cerului, locul unde se uneşte cerul cu pământul. Ce mai e? Locul împlinirilor! Trebuie să fii împlinit prin ceea ce-ţi dă mănăstirea, să nu cauţi în afară de mănăstire împlinirile. Şi ce mai este? Cerul cel de pe pământ. Când intri într-o mănăstire, ca vieţuitor sau ca vizitator, să ştii că ai intrat în cer, numai că nu ai sensibilitatea să vezi cerul. Şi mănăstirea este locul fericirii. Pentru că este locul iubirii, este şi locul fericirii.

Iubiţi credincioşi, nu mai lungesc vorba. Dacă voi ţineţi minte din prilejul acesta, din seara aceasta, ţineţi minte ce v-am spus eu acum, atunci înseamnă că o să vă angajaţi la rugăciune mai multă, la o muncă făcută spre slava lui Dumnezeu, nu la o muncă asupritoare, să nu te mai poţi gândi la Dumnezeu. Dar trebuie să şi lucrezi, pentru că zice Vasile Militam:
„Cu nădejdea fără muncă,/ Nu-ţi răsare grâu-n luncă, Dar cu amândouă-n plug, /Umpli lunca de belşug”. Avem trebuinţă de muncă pentru existenţa noastră, avem trebuinţă de muncă şi pentru susţinerea altora, avem trebuinţă de muncă şi pentru disciplina noastră interioară. Trebuie să unim rugăciunea cu munca şi munca cu rugăciunea. Şi nu numai cei din mănăstire. Toţi trebuie să fim aşa. Toţi trebuie să dorească să-şi pregătească sufletul să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu, să-l curăţească, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-şi curătească sufletul prin mijloacele pe care ni le dă Biserica, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin sfintele slujbe, prin citiri duhovniceşti din Evanghelie din scrierile Părinţilor celor duhovniceşti. Să învăţăm, să învăţăm şi să primim de la Dumnezeu ceea ce ne dă Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu Se lasă fără să-Şi împlinească făgăduinţele.
Să avem încredere în bine, să avem încredere în viitorul nostru, să avem încredere în veşnicia fericită, să ne angajăm cu ceea ce putem face, să ne ţinem de pravilă, ca să nu ne îndrăcim, să ne ţinem de sfintele slujbe cât putem, să nu ocolim Sfânta Liturghie de duminica şi să facem ceea ce putem noi face ca să fie preamărit Dumnezeu prin viaţa noastră, de acum şi până în veac. Amin. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

26 iulie 2004, seara, Mănăstirea Oaşa

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here