Maltratarea copilului – definitivări conceptuale din viziunea Asistenței sociale

0
1064
maltratareaChiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen care a reţinut atenţia de abia la sfârşitul secolului al XIX – lea. Până în acel moment,  copiii erau consideraţi ca fiind o proprietate a părinţilor şi constituiau o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în plus.

 De atunci, în ţările occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului. Copilul este perceput acum ca un „bun de consum afectiv”. El are o valoare afectivă şi este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate.

Termenul de maltratare a apărut în limba  franceză în anul 1987 şi face referinţă la rele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţe fizice, psihice, neglijări grave, abuzuri sexuale.

În articolul 19 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, maltratarea este definită astfel: „orice formă de violenţă, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţa sexuală în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre aceştia sau a reprezentanţilor legali ai acestora, sau în grija oricărei alte persoane căreia i-a fost încredinţat.”

Psihologul francez, de origine română, Şerban Ionescu, arată că maltratarea poate fi considerată ca un continuum care merge de la absenţa maltratării până la maltratarea extremă. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este condiţionat de diverse variabile.

Prima variabilă este limita morală între bunele tratamente aplicate copilului şi abuz.

Este greu de definit limita dintre normal şi patologic, fie că este vorba despre lipsa îngrijirii (limita între o educaţie mai puţin adecvată şi una neadecvată care motivează o semnalare a specialistului), modul de a exprima afecţiunea (limita între a demonstra afecţiune pozitivă sau nu), sau pedepsele aplicate (limita intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil neascultător).

A doua variabilă este durata actului. Fiecare familie trăieşte perioade de tensiune, moment în care părinţii pot acţiona nepotrivit. Uneori chiar şi părintele cel mai calm poate să-şi piardă răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul care face o criză în faţa unei case de marcat într-un magazin. Însă, acest părinte, nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să constituie un abuz.

O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul  socio – cultural în care trăieşte copilul, pentru care nu există o idee universal valabilă la cea mai bună metodă de a creşte un copil.

In literatura de specialitate întâlnim următoarele definiţii:

Maltratarea este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea copilului include atât neglijarea cât şi abuzul.

Neglijare este atunci când părintele sau persoana de îngrijire nu asigură sănătatea şi starea generală de bine a copilului. Neglijare poate fi considerată neasigurarea pentru copil a unui adăpost adecvat, a şcolarizării, a îmbrăcămintei, a îngrijirilor medicale sau a protecţiei împotriva riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasă ca şi abuzarea lui şi este mai frecventă decât abuzul.

In definirea noţiunii de abuz (maltratare) trebuie ţinut cont de situaţia copiilor din fiecare ţară, de modelul sociocultural, de indicatorii de sănătate ai populaţiei infantile, etc. Indiferent de faptul că există o gamă largă de definiţii ale abuzului toate au două elemente comune.

–  sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată;

– vătămarea este făcută în mod intenţionat.

Pentru ca să se considere abuz, este necesară prezenţa acestor două elemente: o vătămare foarte mică a copilului cu o responsabilitate totală şi asumată din partea familiei nu constituie abuz. Şi la fel, situaţia în care se produce o vătămare semnificativă a copilului, iar părinţii nu pot fi consideraţi responsabili, nu constituie abuz.

Abuzul este o manifestare a violenţei împotriva copilului, profitându-se de diferenţa de forţă (fizică, psihică, economică) dintre adulţi şi copii, “Orice act prin care se produc vătămări corporale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz.

Deşi în Dicţionarul Explicativ al limbii române se face distinctie între „abuz” („întrebuinţarea fără măsură a unui lucru”) şi „maltratarea” („a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”).

In literatura referitoare la protecţia copilului cei doi termeni sunt sinonimi.

Dintr-o perspectivă medicală maltratarea este definită ca „orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este In detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi”.

Se desemnează în mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de brutalitate mai mult sau mai puţin grave, fie la lipsă de îngrijire, care duce la leziuni fizice sau la tulburări ale dezvoltării. Reiese că maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni, cu consecinţe nocive pentru copil, profitând de pe urma diferenţei de putere dintre agresor şi victimă.

Abuzul poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti. Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral şi cel sexual.

Extras din „Abuzul şi Neglijarea copilului” – Studiu realizat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”,scris de  Ionescu Ştefan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here