Maica Domnului – Maica Bucuriei – partea I

0
103

250px-Teofil_PărăianCred că ştiţi cu toţii de ce sunt eu aici. Cei de la mănăstire ştiu că nu am venit la mănăstire ca să rămân la mănăstire, ci am venit la mănăstire pentru că am avut altă treabă. Adică am venit pentru că s-a organizat aici o tabără de studente, cu prezenţa mea. Am fost de mai multe ori şi am venit cu bucurie. De fapt, am venit la toti cei care sunt aici, în înţelesul că am venit la oameni cunoscuţi, am venit la oameni pe care îi port în mine. Şi aş putea zice că mănăstirea aceasta de la Sub Piatră nu este numai la Sub Piatră sau nu este numai sub piatră, ci este şi în inima mea. O păstrez cu bucurie, împreună cu vieţuitoarele care sunt aici, pe care le cunosc, aşa că mănăstirea este şi aici, şi în mine. Când te duci într-un loc, mai ales la o mănăstire, chiar şi după ce pleci rămâi şi duci mănăstirea cu tine. Aşa că am venit undeva unde am mai fost, am venit undeva de unde nu am plecat de tot. Am venit cu ceea ce port în suflet, să vedem dacă se potriveşte cu ceea ce este în realitate. Deci am venit într-o tabără. Am înţeles că nu prea este reprezentată numeric tabăra. Poate vor mai veni între timp. Oricum, eu îmi fac datoria ca şi când ar fi mulţi şi mi-am propus ca pentru anul acesta să am ca generic: „Bucuriile credinţei”. Aşadar, în zilele următoare va fi vorba, în general, de credinţă, va fi vorba de bucurie, va fi vorba de credinţa care aduce bucurie, de bucuriile care pornesc din credinţă. Deseară va fi vorba despre ceva în legătură cu credinţa şi cu bucuria şi apoi la fel va fi în toate zilele, până vineri dimineaţa, iar vineri dimineaţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi pleca de unde am venit. De ce? Pentru că locul meu nu este aici. Şi chiar dacă aş vrea să stau aici, cei de aici ar trebui să-mi spună clar: nu ţi-e locul aici! Du-te de unde ai venit! Du-te unde îţi este locul! Du-te unde te ştie Biserica! Du-te unde te-a aşezat Dumnezeu! Du-te la rosturile tale! Du-te unde ai stat cincizeci şi unu de ani! Du-te şi vezi-ţi de treabă acolo unde ştii că te-a aşezat Dumnezeu, unde ştii că te-a aşezat Biserica, unde ştii că te caută oamenii, unde ştii că vin cei care vor să se întâlnească cu tine! Du-te acolo! Şi bineînţeles că ar avea dreptate. Dar eu nu o să mă expun la acest lucru, ci mă duc eu singur, pentru că am venit cu program. Am dorit să sosesc aici aseară, am sosit. Am venit să stau zilele acestea, voi sta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Vineri mi se împlineşte programul pentru care am venit şi mă duc la rosturile mele. Să ştiţi că pentru mine personal nu există nicio mănăstire de măsura mănăstirii unde trăiesc eu. Nu este o mănăstire deosebită, o mănăstire cu care să mă pot lăuda, o mănăstire cum n-ar mai fi alta mai bună în ţară şi în străinătate. Nu este aşa. Cum este mănăstirea unde mi-am petrecut cincizeci şi unu de ani de viaţă? Este mănăstirea mea. Este mănăstirea unde m-a aşezat Dumnezeu, este mănăstirea unde mă ştie Biserica, este mănăstirea unde am primit toate darurile pe care mi le-a dat călugăria. Eu i-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu viaţa mea, fiinţa mea, de la început, cu tot ce am avut când m-am aşezat la mănăstire. Ce am avut? Nu am avut prea multe. Am mai adăugat multe de când m-am aşezat la mănăstire. Când m-am dus la mănăstire, aveam cunoştinţe teologice pentru că făcusem Teologia, aveam cunoştinţe laice pentru că făcusem liceul, aveam cunoştinţe de specialitate pentru că făcusem o şcoală specială, şi cu toate acestea şi cu mine însumi, cu tot ce-am purtat în suflet, m-am dus la mănăstire. Eu zic că cineva care se aşează la o mănăstire este ales de Dumnezeu. Şi nu numai că este ales de Dumnezeu, ci şi el L-a ales pe Dumnezeu, pentru că omul poate să ducă şi o altfel de viaţă decât viaţa care se desfăşoară într-o mănăstire. Poate să ducă şi o viaţă obişnuită, viaţa comună. Dar dacă el îşi alege viaţa de mănăstire, şi Dumnezeu îl alege pentru viaţa de mănăstire. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan sunt cuprinse şi cuvintele Domnului Hristos: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15, 16). Ne-a ales Dumnezeu să fim în viaţă de mănăstire şi să trăim aici pe pământ, pe cât putem ca în cer şi să anticipăm împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ, să fim undeva între cer şi pământ, mai aproape de cer decât de pământ. Ne-a ales Dumnezeu şi noi L-am ales pe Dumnezeu şi suntem fiecare unde zicem noi că ne-a aşezat Dumnezeu. Şi de unde m-a aşezat Dumnezeu, de la Mănăstirea de la Sâmbăta – mănăstirea zidită de un sfânt, Sfântul Constantin Brâncoveanu -, iată, am venit aici. Am venit cu rostul meu, am venit pentru că am fost chemat, am venit pentru că am ştiut că sunt dorit, am venit pentru că am crezut că pot să fiu de folos şi aici.

Mitropolitul care a restaurat Mănăstirea de la Sâmbăta, mitropolitul Nicolae Bălan, a dorit ca Mănăstirea de la Sâmbăta să fie o mănăstire misionară, adică a dorit ca cei care se încadrează în Mănăstirea de la Sâmbăta să fie absolvenţi de Teologie, şi din asta înţelegem că mitropolitul Nicolae Bălan a avut încredinţarea că viaţa de mănăstire, că monahismul este ceva de excepţie, nu este ceva obişnuit, aşa încât toţi neisprăviţii, toţi neputincioşii, toţi care nu pot să se realizeze în altă parte, gata, hai la mănăstire, că acolo este de mine. Nu este aşa! Mitropolitul a înţeles că mănăstirea trebuie să fie un loc mai presus de lume şi a dorit să aibă oameni cu pregătire teologică, care apoi să poată face faţă la nişte situaţii pe care le prezintă Biserica, să poată face misiune, să-i poată îndruma pe alţii. Şi eu am avut aceste calităţi pe care le cerea mitropolitul Nicolae Bălan. Să ştiţi că aici, în Ardeal, nu prea se făceau oamenii călugări. Acum a început să fie o modă, aşa, că „hai să ne facem călugări!”. Bineînţeles că unii se fac călugări nu ca să rămână călugări, mai ales bărbaţii, ci să fie mai mult decât călugări, până la urmă: să ajungă episcopi, să ajungă mitropoliţi, să ajungă ce or putea ajunge. Bineînţeles că, gândită în felul acesta, călugăria este ca o trambulină, aşa, că „hai să sar de aici undeva unde îmi este mai bine”. La mine nu aşa s-a pus problema. Eu, când m-am dus la mănăstire, – Dumnezeu să-i odihnească pe cei de atunci, că nu mai sunt – mi-am dorit două lucruri: să fiu călugăr şi numai călugăr, nu şi altceva, şi mi-am dorit să nu am salariu. Nu mi s-au îndeplinit dorinţele acestea. Am fost făcut călugăr în 1953, când m-am aşezat la mănăstire, în anul acela, şi am pornit aşa. Eu, de fapt, în copilăria mea şi în tinereţea mea, mi-am dorit foarte mult să ajung preot. Pe când eram elev de liceu, în clasa a zecea cum ar fi acum, m-am prezentat la mitropolitul Nicolae Bălan cu dorinţa de a ajunge preot. Bineînţeles că mitropolitul mi-a spus vorbă hotărâtă: „Preot nu te poţi face!”. Gata, am luat aminte. Este adevărat că eu am gândit: „Dar dacă, cumva, poate mă voi face?”. Şi după aceea m-am dus din nou la mitropolit şi iarăşi mi-a spus mitropolitul: „Preot nu te poţi face! îţi dau aprobarea să faci Teologia, dar preot nu te poţi face”. Şi am acceptat să fac Teologia fără să mă pot face preot. Am terminat Teologia în 1952. Mitropolitul a fost bun cu mine. Se vede că l-a îndemnat Dumnezeu să fie bun cu mine, pentru că nu era bun chiar cu toţi. Şi a acceptat situaţia aceasta, să fac Teologia. Când am terminat Teologia, a zis mitropolitul: „Cu ce scop ai făcut Teologia?”. Dar ar fi putut să mă întrebe de la început, şi nu m-a întrebat. Ştia că mi-a spus că preot nu mă pot face, şi atunci, la sfârşit, m-a întrebat: „Cu ce scop ai făcut Teologia?”. Şi bineînţeles că nu am putut să răspund: „Ştiţi ceva, eu m-am gândit că poate că dacă fac Teologia, tot ajung eu cândva preot”. Nu am zis aşa, pentru că ar fi zis mitropolitul: „Să ştii că ai făcut-o degeaba”. Atunci eu am zis: „Am făcut Teologia gândindu-mă să-mi câştig un suport moral pentru viaţă, adică să mă temeinicesc cumva în gânduri bune şi convingeri religioase”. Şi m-a întrebat mitropolitul: „Bine, şi ai ajuns la asta?”. Şi eu am zis: „Cred că da”. Dar să ştiţi că nu era chiar aşa, căci după ce am făcut Teologia am fost mai necredincios decât atunci când am început-o. Cum s-a putut ajunge la asta? Cred că şi cu alţii s-a întâmplat la fel şi se întâmplă la fel. Adică eu niciodată nu m-am gândit la nişte probleme pe care le pune critica biblică, critica Vechiului Testament, critica Noului Testament: că Evanghelia de la Ioan n-ar fi scrisă de Sfântul Apostol Ioan, că epistolele pastorale n-ar fi scrise de Sfântul Apostol Pavel, că Epistola către Evrei sigur nu este scrisă de Sfântul Apostol Pavel. Când am auzit de acestea, m-a luat groaza. Dar am făcut totuşi carte şi până la urmă toate acestea îşi pun pecetea, pentru că aşa este viaţa făcută, tot ce intră în suflet lucrează în suflet şi nu ştii unde ajungi, până la urmă. Când am terminat Teologia, nu am mai crezut cum crezusem când am intrat. Bineînţeles că m-am reabilitat, cu vremea, dar totuşi am trecut printr-o criză sufletească. Bineînţeles că eu, ca unul care am trecut printr-o criză sufletească, le spun celor care vor să facă Teologia că Teologia nu duce întotdeauna unde ar trebui să ducă.

 Arhimandritul Teofil Părăian, Bucuriile credinţei

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here