Maica Domnului – Maica bucuriei – partea a II-a

0
79

maica DomnuluiÎn 1942 am vorbit la noi la mănăstire cu părintele Arsenie Boca, şi părintele mi-a spus să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; şi am zis. Asta este ceea ce am învăţat de la părintele Arsenie şi eu cred că Părintele Arsenie este, într-un fel, ctitor al vieţii mele. Urma să merg la şcoală şi părintele Arsenie mi-a spus o vorbă pe care eu atunci nu am înţeles-o destul de bine şi poate că nu am înţeles-o nici după aceea. Mi-a zis: „Şcoala nu te duce la mântuire”. La mine nu s-a putut pune problema aceasta, că mă duce sau nu mă duce la mântuire, trebuia să fac şcoală. De ce? Pentru că nici eu nu eram de acord să nu fac şcoală şi nici părinţii mei nu ar fi fost de acord. Părinţii mei au fost ţărani plugari, oameni cu mâini bătătorite, muncitori, care ştiau de biserică, unde mergeau în fiecare duminică şi se rugau cât se rugau. Ei m-au trimis la şcoală fiindcă şi-au dat seama că, fără vedere fiind eu, ei nu mă pot ajuta cât mă poate ajuta o şcoală anume pentru copii fără vedere. Bineînţeles că a fost un sacrificiu pentru ei, o jertfă, pentru mama în special, care se gândea la mine, care ştia că sunt departe, care plângea că nu sunt cu ei, şi cu toate acestea, au făcut acest lucru bun, m-au dat la şcoală. în această situaţie, nu am putut zice că nu voi merge la şcoală, că eu mă ţin de ce îmi spune părintele Arsenie. De altfel, să ştiţi că eu nu l-am ascultat pe părintele chiar în toate. Pe lângă rugăciunea de toată vremea, părintele mi-a mai pus în vedere un lucru pe care nu l-am ţinut. Şi anume, a zis părintele să fac în fiecare zi o sută de mătănii. La început nu am făcut pentru că m-am dus la şcoală şi acolo nu aveam unde să fac mătăniile, cele o sută de mătănii pe care a zis părintele să le fac. De fapt, părintele, când mi-a spus de asta, să fac o sută de mătănii, a zis că asta îmi foloseşte pentru sănătate, pentru plămâni. Fiind eu într-o situaţie specială, bineînţeles că nu m-am putut încadra în munca părinţilor mei, în munca fraţilor mei, şi atunci părintele, ştiind lucrul acesta, a zis că ar fi bine să fac totuşi un fel de sport duhovnicesc, să fac în fiecare zi o sută de mătănii. Şi a pus mâna pe pieptul meu şi a zis că este de folos pentru sănătate, pentru plămâni. Eu nu am făcut. Şi nu am făcut din comoditate. Nu am făcut şi din lipsa posibilităţii de a le face, fiindcă, dacă m-am dus la şcoală, nu aveam unde. Unde să fac eu mătăniile? In dormitor erau şi alţii, în altă încăpere nu aveam unde, şi până la urmă, tot este mai bine să nu faci decât să faci. Şi am renunţat la ele, dar nu am renunţat la şcoală. Părintele a zis că şcoala nu mă duce la mântuire. Mă rog, eu am zis: „Că mă duce, că nu mă duce la mântuire, eu, dragă, trebuie să fac şcoală”. Şi să ştiţi că îmi pare foarte, foarte bine că am făcut şcoală. Aşa cum a fost şcoala, cu devierile câte mi le-a adus în suflet, totuşi a fost o treabă bună.

Şi după ce am făcut şcoala şi am devenit absolvent de Teologie, mitropolitul aştepta să merg la Sâmbăta. Am fost de acord să merg la Sâmbăta. De fapt, nu mi-a propus el lucrul acesta. Dar de unde am ştiut că aşteaptă? Pentru că, atunci când i-am spus că m-am hotărât să merg la mănăstire, a zis: „Am aşteptat hotărârea aceasta”. Dar m-a întrebat, atunci când am terminat Teologia: „De ce nu vrei să mergi la Sâmbăta?”. Şi eu am zis: „Pentru că nu sunt hotărât”. Vorbă hotărâtă: „Nu sunt hotărât, nu mă duc!”. Şi a rânduit Dumnezeu, până la urmă, de m-am hotărât. Dar nu pentru că a vrut mitropolitul m-am hotărât, ci pentru că a fost o împrejurare care o favorizat lucrul acesta. Şi m-am dus la Sâmbăta. I-am spus mitropolitului: „Vreau să merg la mănăstire!” şi a zis: „Bine. Am aşteptat hotărârea aceasta”. Am zis. 99TriiTiiteţi” mă la o mănăstire oarecare” şi el a zis: „Nu am unde te trimite, decât la Sâmbăta”. Mie mi-a părut bine că nu avea unde să mă trimită decât la Sâmbăta. Şi m-am dus la Sâmbăta. Şi a fost tare bine. Să ştiţi că eu, acum, la sfârşitul vieţii mele -pentru că acum sunt aproape de sfârşit, Dumnezeu ştie când va fi sfârşitul, dar când ai ajuns bătrân ştii sigur ce urmează -, spun că, in toată lumea aceasta, cred eu că nu era o mănăstire mai potrivită pentru mine decât Mănăstirea de la Sâmbăta. Acolo am învăţat foarte multe lucruri importante, pe care nu le-am învăţat înainte de a merge la mănăstire. Am învăţat din Filocalie, din Pateric. Era de circulaţie pe atunci Filocalia şi mai ales la Sâmbăta, pentru că părintele Ârsenie a contribuit la apariţia Filocaliei, scriind după dictarea părintelui Stăniloae. Era o atmosferă prielnică pentru Filocalie. A fost tare bine că m-am dus la Sâmbăta şi nu m-am dus în altă mănăstire. Oricare mănăstire din lumea aceasta cred că nu era mai potrivită pentru mine decât a fost Mănăstirea de la Sâmbăta.

Şi când m-am dus la mănăstire, m-am gândit aşa: „Dacă aici, în mănăstirea asta, numai unul din câţi vieţuitori sunt în mănăstire şi câţi vor mai fi, numai unul poate să fie călugăr bun, vreau să fiu eu călugărul acela bun”. Şi m-am silit pentru treaba aceasta aşa cum m-am priceput, cum a fost, cum m-am gândit eu că trebuie să fie un călugăr bun. Şi mi-a ajutat Dumnezeu de am ieşit cumva la suprafaţă foarte bine. îmi pare tare, tare bine că a fost aşa. Am văzut puterea lui Dumnezeu. De altfel, părintele, când mi-a spus să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sigur s-a gândit că asta îmi va fi de folos. Şi mi-a fost de folos. Mai întâi de toate, s¬au răscolit toate relele din mine cu care am venit în lumea aceasta şi cele pe care le-am mai adăugat, şi până la urmă s-a ajuns şi la o limpezire şi mulţumim lui Dumnezeu de limpezimea la care s-a ajuns. Eu cred că tot ce s-a întâmplat cu mine spre bine îşi are temelia în mila lui Dumnezeu, pe care am chemat-o când am zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. După o vreme, a murit mitropolitul care a zis că nu mă pot face preot. A venit un alt mitropolit după el, care a stat puţin la Sibiu. A plecat şi el. Şi a venit mitropolit la Sibiu episcopul de la Cluj, Nicolae Colan, care vreme de douăzeci şi unu de ani, din 1936 până în 1957, a fost episcop la Cluj. Când a venit la Sâmbăta, a dat de mine acolo. Mitropolitul a fost foarte binevoitor faţă de mine; părinţii îmi dădeau rând la predică, iar mitropolitului îi plăcea cum predicam şi s-a gândit să mă facă diacon. Asta a fost în 1960. Erau şi împotriviri. Era şi un părinte acolo, care era stareţ atunci, şi nu era de acord cu acest lucru. Ar fi vrut să-l deruteze pe mitropolit de la gândul acesta, dar nu a putut. Mitropolitul a zis că mă face diacon şi că nu mă ţine mult diacon, ci o să mă facă preot, ca să fiu duhovnic. Am fost de acord. Şi până la urmă nu s-a putut decât să mă facă diacon, pentru că el, după aceea, la scurtă vreme, s-a îmbolnăvit şi nu s-a mai făcut bine. Până la moarte a stat în suferinţă, în boală. A murit în 1967, şi pe mine m-a lăsat diacon. Deja aveam şapte ani de diaconic După el, a venit mitropolitul Nicolae Mladin. Mi-a propus hirotonia în preot. Nu am fost de acord. Dar de fapt nu că nu aş fi vrut eu să fiu preot, dar nu aş fi vrut să înceapă mitropolitul cu acte de autoritate, ca să nu zică cineva că nu a început bine mitropolitul, că nu trebuia să facă treaba aceasta. I-am spus mitropolitului că mă simt bine diacon – şi am avut dreptate, nu am spus minciuni – şi că aş rămâne, încă, diacon. Şi apoi, am rămas diacon 23 de ani. Şi abia în 1983, mitropolitul care este acum la Sibiu m-a hirotonit preot. în 1988 m-a hirotesit arhimandrit. Eu cred că aţi putut citi lucrurile acestea, pe care le-am expus într-o carte ce am realizat-o dintr-un interviu în care am răspuns întrebărilor puse de mitropolitul de acum. Cartea a apărut anul trecut şi se numeşte „Cine sunt eu, ce spun eu despre mine” . In sfârşit, aceasta este situaţia. Cu mătăniile a rămas aşa, că părintele Serafim, care mi-a fost duhovnic, a fost de acord să nu fac mătănii şi să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” fără mătănii, dacă nu mă pot concentra, fiindcă eu i-am zis că nu mă pot concentra. Acum, nu aş vrea să îi bag vină părintelui Serafim, dar într-un fel cred că a şi avut o oarecare vină, pentru că el, după părerea mea, trebuia să zică: „Mă, ori îţi place, ori nu-ţi place, tu trebuie să faci o sută de mătănii pe zi”. Şi dacă zicea aşa, le făceam şi era foarte bine. Dacă a zis că se poate şi fără să le fac, nu am mai ţinut seama de îndrumarea părintelui Arsenie şi am rămas fără mătănii; şi mă gândesc că poate le prinde bine celor care vin la mine la spovedit, că eu niciodată nu le spun să facă mătănii. Şi au trecut anii, am început să lucrez, să scriu articole la „Telegraful român” (sper să apară curând o carte cu articolele din „Telegraful român”, care va fi intitulată „Gânduri de altădată, pentru atunci, pentru acum şi pentru totdeauna” ). Am scris până acum şaptesprezece cărţi. Zice cineva că aş mai putea adăuga şi a optsprezecea, pentru că a apărut un extras despre fericiri, dar eu cred că este prea mică pentru ca s-o mai număr. Să apară una mai mare şi atunci o să-i spun a optsprezecea. Vedem noi ce o să fie .

După schimbările din 1989, am început să merg prin ţară, am fost în mai mult de 80 de oraşe, pe la tabere, pe la conferinţe. Toate acestea s-au adăugat la mine, aşa că acum sunt ceea ce am devenit de-a lungul anilor şi bătrâneţea este rezumatul vieţii. Toate cărţile mele sunt scrise la bătrâneţe şi acest lucru este un mare avantaj. De ce? Pentru că dacă ajungi la bătrâneţe, ţi se conturează nişte concluzii şi concluziile care se conturează sunt sigure, adică au o temelie, nu aşa, că scrii la tinereţe într-un fel şi la bătrâneţe scrii altfel, că îţi dai tu seama că totuşi la tinereţe nu ai avut destulă experienţă, că nu ai avut destulă învăţătură, că nu ai avut nişte concluzii întemeiate. Şi acum, iată-mă aici cu toate ale mele, cu tot ce am adăugat, cu tot ce am gândit, cu tot rezumatul vieţii mele, ca să vă spun anumite lucruri pe care poate le-aţi putea găsi şi prin cărţile mele, le-aţi putea găsi şi în altă parte, şi poate că nu se potrivesc de fiecare dată cu tot ce au spus alţii, pentru că fiecare om se reflectă pe sine însuşi cu concluziile lui, cu experienţa lui, cu constatările lui, cu acumulările lui pe care le prezintă în faţa oamenilor, în faţa celor care citesc, dacă a scris ceva, şi este mare deosebire. Constat eu însumi că este mare deosebire. Eu am un fel de a fi, un fel de a gândi, un specific pe care nu l-am găsit la nimeni; şi poate că este foarte bine aşa. De ce spun că e foarte bine aşa? Pentru că am învăţat dintr-o carte de engleză – dintr-o prezentare – despre cirteva care spunea că „uite, în gara aceasta sunt patru ceasuri şi fiecare ceas arată altfel” -diferenţă de minute, bineînţeles. Şi spunându-i cuiva acest lucru, acela i-a răspuns: „Este foarte bine, că dacă ar fi la fel, ar ajunge un ceas, nu ar trebui să fie patru”. Cam aşa este şi cu gândirea noastră. Altfel gândeşte părintele Arsenie Papacioc, altfel gândeşte părintele Cleopa, altfel gândeşte altul şi altul decât gândesc eu. Bineînţeles că eu nu mă pot desfiinţa pe mine însumi, să zic că trebuie să gândesc ca părintele Cleopa, că trebuie să gândesc ca părintele Arsenie Papacioc, că numai aşa este bine. Nu este adevărat! Când era părintele Serafim la noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, uneori nu ne potriveam într-o anumită chestiune, şi eu zicem: „Părinte, dacă ne-am potrivi, ar fi aici doi Serafimi, şi dacă nu ne potrivim, sunt doi, adică un Serafim şi un Teofil. Ce vreţi să fie, doi Serafimii sau un Teofil şi un Serafimi Şi asta este realitatea, adică fiecare gândim cum gândim, bineînţeles că ne ţinem totuşi de o rânduială, de o direcţie, dar sunt nişte lucruri pe care poate le vedem altfel.

Şi acum îmi vine în minte o situaţie care s-a întâmplat acum de curând. A venit cineva la mine şi mi-a spus că a început viaţa mănăstirească într-o anumită mănăstire, cineva care a făcut pictură. Şi dacă s-a dus la mănăstire, a pus-o la nişte lucruri pe care ea nu le-ar fi făcut acasă, fiind de la oraş. Şi dacă a pus-o la pictură, s-au împotrivit cele de la mănăstire: „Ce, la pictură? Asta trebuia să treacă prin ascultări şi apoi să ajungă la pictură”. Este ca şi cum ar fi zis oamenii din vremea Sfântului Apostol Pavel că trebuie să treci prin Legea lui Moise şi numai după aceea ajungi la creştinism. Or Sfântul Apostol Pavel zicea că nu este adevărat, cine vrea să ajungă la Hristos nu mai trebuie să treacă prin Legea lui Moise, ci dintr-o dată la Hristos, pentru că în Hristos le avem pe toate. Ea face poezii extraordinar de frumoase. Este o fată talentată. A venit cu nişte poezii la mine şi i-am dat casete să-mi înregistreze toate poeziile pe care le-a făcut ea, câte le are. De ce? Pentru că vreau să le studiez şi vreau să le recomand, eventual, pentru a fi publicate. Şi duhovnicul i-a spus: „Ce poezii?! Ia să zici tu Tatăl nostru. Asta este poezia ta”. Nu sunt de acord cu treaba asta! De ce nu sunt de acord? Pentru că dacă omul are un talant… Ia să-l pun eu acum pe duhovnicul acela care zice că poezia lui este Tatăl nostru, să facă nişte poezii. Poate să le facă? Nu poate să le facă! Şi atunci, de ce să nu lase pe cine poate să le facă, să le facă, să încurajeze un talant pe care fata respectivă îl are, să scrie poezii pe care duhovnicul nu le poate scrie? Şi atunci, iată, doi oameni care sunt slujitori ai lui Dumnezeu, unul care zice: „Nu, nicio poezie!”, şi unul care zice: „Cât mai multe poezii! Scrie cât poţi scrie! Nu te lăsa! Dacă îţi vine inspiraţie să scrii, scrie!”. Uite-aşa este viaţa, fiecare cu specificul lui, fiecare cu stilul lui. Şi să ştiţi că eu sunt foarte bucuros de aceasta, că mi-a dat Dumnezeu lărgimea aceasta. Dacă venea la mine, îi spuneam de la început: „Dragă, cât mai mult, scrie cât mai mult, că uite ce frumoase sunt şi aşa ceva nu pot face nici eu, nu poate face nici altcineva. Fă tu ce nu putem face noi, dacă ţi-a dat ţie Dumnezeu darul acesta… Zi şi Tatăl nostru, că toţi trebuie să zicem, dar nu că gata, de acum în acolo nu mai scrii nicio poezie”. îmi pare bine că nu i-a venit în cap să-i ia poeziile şi să i le bage în foc, ca să-i doboare mândria, cum s-ar zice. Iată, iubiţi credincioşi, nişte lucruri pe care este bine să la avem în vedere şi pe care e bine să le vedem aşa cum sunt ele sau aşa cum ni se pare nouă că trebuie să fie. Pe mine m-au ajutat mai mulţi oameni în viaţa aceasta, dar oameni echilibraţi, cu judecată. Eu am spus de atâtea ori că, atunci când m-am dus la mănăstire, dacă mă punea cineva să bat butucul cum l-a bătut părintele Cleopa, nu mă mai vedeau pe acolo. Nu, nici poveste! De ce să bat butucul? „Păi, ca să-ţi tai voia!” Nu am nevoie să-mi tai voia în acest fel. înţeleg să-mi tai voia când am o voie care nu este bună şi care trebuie înfrântă ca să fie voia cea bună, dar nu aşa, numai că: „Hai să ne jucăm, hai bate butucul, hai nu mânca, hai trânteşte-te pe jos, hai dă-te peste cap”. Noi trebuie să fim mulţumiţi cu oameni echilibraţi – şi mai ales cu oameni echilibraţi – şi să căutăm să îi ajutăm în specificul lor. Fără îndoială că trebuie să facă la mănăstire şi lucruri pe care, dacă nu le face el, trebuie să le facă altcineva. La noi la mănăstire era unul căruia nu îi prea plăcea să facă ce i se spune, şi eu, de obicei, când mă nimeream pe acolo şi auzeam împotrivirile lui, întotdeauna îi spuneam: „Măi frate, lucrul acesta tot trebuie făcut. Tu nu vrei să faci. Spune tu cine să facă în locul tău”. Fără îndoială că trebuie să fim cu grijă şi cu luare aminte, dar să avem inimă de părinte, inimă de mamă, să creştem oameni, să creştem copii. Să creştem cum creşte un părinte pe copiii lui, cu înţelegere, cu bunătate, mai lasă de la el, mai dă celălalt… Până la urmă, merge viaţa înainte.

Acum, de exemplu, eu sunt aici ca să vă spun nişte concluzii, nişte concluzii din viaţa mea, nişte constatări pe care le-am făcut, nişte gânduri care mi-au venit, nişte situaţii care mă preocupă. Ce putem face ca, în condiţiile sale, fiecare să fie un slujitor al lui Dumnezeu? Eu nu am de gând să vorbesc aici cu scopul de a se face cineva călugăr pentru că mă aude pe mine vorbind. De ce? Să ştiţi că eu, vreme de cincizeci şi unu de ani, de când sunt la mănăstire, nu am îndemnat pe nimeni, absolut pe nimeni, să se facă călugăr. De ce n-am îndemnat pe nimeni? Că sunt eu nemulţumit pentru călugărie? Nu este adevărat! Sunt mulţumit! Nici nu-mi pot închipui că m-aş fi putut face altceva decât călugăr. Nu-mi pot închipui aşa ceva! Cu toate acestea, nu am îndemnat pe nimeni să se facă călugăr. De ce nu am îndemnat? Pentru că aceasta este o chestiune de opţiune personală. Cineva care vrea să se facă călugăr, să se facă, dar nu pentru că nu ştie ce face şi după aceea nu merge, după aceea este un improvizat, după aceea nu dă dovadă că viaţa călugărească este cu rost. Sunt atâţia improvizaţi, atâţia deviaţi, atâţia zăpăciţi, pentru că nu îi slujesc lui Dumnezeu şi pentru că nu I-au slujit lui Dumnezeu de la început şi pentru că le trebuie şi altceva, pe lângă Dumnezeu.

Acum, haideţi să ne gândim puţin, pentru că este o zi a Maicii Domnului , să ne gândim nu numai la o icoană care nu este făcută de mână omenească, o icoană care s-a făcut singură, o icoană a Maicii Domnului, să zicem aşa, fizică, haideţi să ne gândim puţin la o icoană a Maicii Domnului în latura spirituală. Să ne gândim la exemplul Maicii Domnului. Să ne gândim că Maica Domnului s-a realizat pe ea însăşi prin rugăciune, prin smerenie, prin bunătate, prin tăcere, prin toate câte le ştim noi despre Maica Domnului, care şi-au pus pecetea pe Maica Domnului. Şi Maica Domnului este ceea ce este şi a fost ceea ce a fost când s-a învrednicit – nici nu putem să ne dăm seama ce învrednicire a avut Maica Domnului – să-L aducă în lumea aceasta pe Fiul lui Dumnezeu în fiinţă omenească, în fire omenească, cu trup şi suflet. Firea dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, persoana dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos s-a unit cu firea omenească în pântecele Prea Sfintei Fecioare Măria, care a fost găsită vrednică să fie mamă a Mântuitorului nostru, să-L nască pe Mântuitorul nostru. Pentru noi, dreptmăritorii creştini, nu este o chestiune pe care să nu o avem în vedere, pentru că slujbele noastre sunt în aşa fel alcătuite încât ne-o aduc pe Maica Domnului în faţa noastră, în gândurile noastre, prin afirmaţiile care se fac la sfintele slujbe şi care, am putea zice, sunt o icoană a Maicii Domnului. La sfintele slujbe auzim cuvintele: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria, cu toţi sfinţii să o pomenim”. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, poate v-am mai spus şi eu lucrul acesta, că în afirmaţia aceasta se pun în evidenţă şapte calităţi ale Maicii Domnului. Le putem număra şi noi. Şi nu le numărăm. De ce nu le numărăm? Pentru că merge aşa, de la sine, le auzim şi le uităm, le auzim şi nu le băgăm în seamă, le auzim şi le trecem cu vederea… Or în realitate noi trebuie să învăţăm ceva despre Maica Domnului de la slujbele noastre. Ce învăţăm? Că este Preasfântă, că este curată, că este preabinecuvântată, că este mărită, că este stăpâna noastră, că este Născătoare de Dumnezeu, că este pururea Fecioară şi că o cheamă Măria şi de aceea o pomenim cu toţi sfinţii. „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria, cu toţi sfinţii să o pomenim.” Şi noi zicem: „Prea Sfântă Născătoarele Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Şi în felul acesta, Maica Domnului apare în sufletul nostru conturată cu cele şapte calităţi pe care le cuprinde această zicere de la sfintele slujbe, la care noi, trebuie să recunoaştem, de multe ori nu luăm aminte şi lăsăm să se zică, şi apoi, când se spune: „Cu toţi sfinţii să o pomenim”, zicem: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

După aceea, auzim la sfintele slujbe cuvinte ca acestea: „Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit şi bucurie Evei, în locul întristării, i-ai dăruit; pe cei căzuţi din viaţă iarăşi i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om”. Cine este Cel ce S-a întrupat din ea? Domnul Hristos. Ce este Domnul Hristos? Dumnezeu. Şi ce mai este Domnul Hristos? Om. Nu este numai Dumnezeu, nu este numai om, ci este Dumnezeu şi om. L-a născut Maica Domnului pe Dătătorul de viaţă. „Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit – prin Domnul Hristos, bineînţeles – şi bucurie Evei, în locul întristării, i-ai dăruit; pe cei căzuţi din viaţă – nişte oameni, mulţi, care au căzut din viaţa cea adevărată – iarăşi i-a îndreptat la aceeaşi – cine? – Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om”.

„Bucură-te, Curată, ceea ce ai născut pe Dumnezeu cu trup, spre mântuirea tuturor, că neamul omenesc a aflat mântuire prin tine. Şi noi să aflăm raiul, Născătoare de Dumnezeu, curată şi binecuvântată”. Deci cum este Maica Domnului? Curată şi binecuvântată. Ce mijloceşte ea pentru noi? Să aflăm raiul. De ce? Pentru că este Născătoare de Dumnezeu. De aceea zicem noi: „Bucură-te, Curată, ceea ce ai născut pe Dumnezeu cu trup, spre mântuirea tuturor. – De ce? – Fiindcă neamul omenesc a aflat mântuire prin tine”.

Iubiţi credincioşi, sunt nişte lucruri pe care noi nu le preţuim la măsurile lor, chiar dacă le ştim, chiar dacă le zicem. Când eram eu copil, am învăţat foarte multe lucruri de la slujbe. Nişte lucruri care nu au avut aderenţă la sufletul meu, nu că am avut o împotrivire, ci pentru că lucrurile acestea sunt mai presus de înţelegerea noastră şi de aceea nu avem o legătură cu ele. M-am trezit în lumea aceasta în biserică, în casa părintească şi în biserică; între oameni şi între credincioşi, care erau cum erau. Şi m-au dus părinţii mei la biserică, de când eram mic. Mă luau de mână şi mă duceam cu ei. M-am mai zbătut eu pe acolo, am mai făcut şi gălăgie… ştiu eu ce-am făcut? nu ştiu! Când m-am dus la şcoală, la Cluj, în 1935 – aveam şase ani şi jumătate -, m-a întrebat un copil: „Pe la voi, la biserică, se cântă «Ca pe împăratul»?” şi am zis „nu”. Am zis „nu” pentru că nu ştiam că se cântă. Când m-am dus în vacanţă acasă, la părinţii mei, şi am ajuns la biserică, am auzit la slujbă: „Ca pe împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia”. Abia am aşteptat să mă duc la şcoală şi să îi spun copilului aceluia: „Mă, să ştii că şi la noi se cântă «Ca pe împăratul»”. Prin urmare, am ajuns la biserică într-o vreme în care nu ştiam că se spune ceva cu rost, cu noimă. Şi au trecut anii peste mine. Am învăţat multe lucruri, de când am început să le înţeleg. Le-am învăţat, le-am studiat, dar abia la Teologie – fiţi atenţi! – abia la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei, de cuprinsul textelor liturgice. Părintele Şoima, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus ce adânc de gândire se cuprinde în slujbele Bisericii. Şi a fost fain. De atunci încoace, eu, de câte ori am avut posibilitatea, am pus în atenţie comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe.

În 1917, când cu revoluţia rusească, mulţi ruşi au plecat din Rusia şi au ajuns în Occident, în Franţa, în Germania… şi au dus cu ei comorile Ortodoxiei. Şi unii dintre greco-catolicii din Ucraina au înfiinţat o mănăstire în Belgia, mănăstirea Chevetogne, pe care au pus-o în atenţie prin textele liturgice. S-au mirat occidentalii, toţi occidentalii care au avut sensibilitate pentru comori religioase, s-au mirat ce comori de gândire sunt în Biserica Răsăritului. Să ştiţi că greco-catolicii sunt tot cu slujbele noastre, cultul este acelaşi, slujbele sunt aceleaşi; şi ei au înfiinţat mănăstirea aceasta, care se menţine şi acum în Belgia. Avem şi noi legătură cu unii dintre vieţuitorii de acolo. Au venit pe la noi pe la mănăstire şi sunt faini. Lucrurile acestea nu le poţi înţelege decât în măsura în care le ştii şi în măsura în care le trăieşti. Să auzi la slujbă, de exemplu: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, Dumnezeu întru unire neamestecată întrupându-Se şi Crucea de bună voie pentru noi luând, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”. Este ceva extraordinar! Este mult de tot! Este ceva ce nu poate fi -şi nu trebuie – trecut cu vederea. A existat o taină. O taină ascunsă din veşnicie, că Fiul lui Dumnezeu urma să se facă om. „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută – nici îngerii nu au ştiut despre întruparea Fiului lui Dumnezeu -, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat”. Deci, Maică Preacurată, tu eşti pricina că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, prin tine Dumnezeu, întru unire neamestecată întrupându-Se -făcându-Se om şi rămânând totuşi Dumnezeu, întru unire neamestecată – şi Crucea de bună voie pentru noi luând -Răstignirea Domnului Hristos -, prin care înviind, prin Cruce, pe cel întâi zidit (pe Adam), a mântuit din moarte sufletele noastre”. Iată nişte gânduri pe care le auzi şi nu le poţi primi în suflet pentru că nu eşti pregătit să le primeşti. Sau: „Pe tine, preacuratul palat al împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog, curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Treimii celei dumnezeieşti, ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău”. Este extraordinar! Bineînţeles că nici eu, la tinereţe, nu eram aşa entuziast, pentru că nu înţelegeam şi mai ales nu aveam fondul aperceptiv ca să pot preţui lucruri de felul acesta. Deci „Pe tine, preacuratul palat al împăratului ceresc -Maica Domnului – ceea ce eşti mult lăudată, te rog, – ce te rog? -curăţeşte mintea mea – care minte? – cea întinată cu tot felul de păcate – şi ce să faci mai departe? – şi o fa locaş înfrumuseţat – al cui? – al Treimii celei dumnezeieşti – de ce? – ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit – cine? – eu, netrebnicul robul tău”. De unde pornesc? De la conştiinţa că sunt un netrebnic rob al Maicii Domnului. Ce vreau? Vreau ca Maica Domnului să mă ajute să mi se curăţească mintea de tot felul de păcate. Şi ce mai vreau? Să fiu locaş al Preasfintei Treimi. De ce am în vedere pe Maica Domnului ca să mă ajute să fiu locaş al Preasfintei Treimi? Pentru că Maica Domnului a fost locaş al Preasfintei Treimi şi este locaş al Preasfintei Treimi. De unde ştim? Din Sfânta Evanghelie. Ce se spune? Se spune că Preasfânta Fecioară, când a aflat că urmează să nască pe Mântuitorul lumii, l-a întrebat pe îngerul binevestitor: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Nu ştiu cele care premerg situaţiei de mamă. Nu ştiu, şi atunci cum să nasc pe Mântuitorul lumii? Şi atunci, îngerul binevestitor a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt – Tatăl ceresc – te va umbri, de aceea Sfântul care Se va naşte din Tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema”. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Ar pute zice cineva: „Bine, foarte bine, am înţeles, Maica Domnului a fost locaş al Preasfintei Treimi în vremea cât L-a purtat în pântece pe Mântuitorul. Dar după aceea?”. Şi după aceea! De unde ştim? Maica Domnului nu L-a purtat numai în Pântecele ei pe Domnul Hristos – şi unde este Domnul Hristos este şi Tatăl şi Duhul, deci Sfânta Treime întreagă. Unde L-a mai Purtat? L-a purtat în inima ei, şi inima Maicii Domnului nu s-a despărţit niciodată de Domnul Hristos şi de Preasfânta Treime, aşa că noi cerem de la Maica Domnului ca ea să ne ajute să avem inima locaş al Preasfintei Treimi. Şi asta de ce? Pentru că numai prin puterea lui Dumnezeu putem înţelege măreţiile Maicii Domnului. Ce anume? Să laud şi să măresc – ce? – puterea ta şi mila ta cea nemăsurată. Fără intervenţia lui Dumnezeu în preţuirea Maicii Domnului, să ştiţi că nu există o preţuire adevărată a Maicii Domnului. Iar aceia care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, pentru devierile lor de la gândirea cea bună, nu pot înţelege niciodată măreţiile Maicii Domnului. Deci noi aducem cinstire Maicii Domnului, şi ei, hai să zicem că nu o hulesc, dar în niciun caz nu o preţuiesc. Noi nu putem să o ocolim pe Maica Domnului, pe locaşul Preasfintei Treimi, pe cea care ne ajută   nouă   să   fim   locaşuri   ale   Prea   Sfintei Treimi. „Preabinecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a nimicit, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta, cântând, strigăm: Bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie”. Deci avem deodată – şi pentru totdeauna – în faţă pe Domnul Hristos şi pe Maica Domnului. Nu despărţim pe Domnul Hristos de Maica Domnului şi nici pe Maica Domnului de Domnul Hristos. Pentru noi, lucrurile sunt lămurite: aşa sunt, aşa rămân, aşa trebuie să rămână.

Iată, iubiţi credincioşi, nişte gânduri care zic eu că sunt potrivite pentru ziua de astăzi, pentru vremea când cinstim pe Maica Domnului, când ne gândim la Marta şi Maria. Auzim că s-a citit din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, despre Marta şi Maria. Nu despre Maica Domnului. Nu Maica Domnului este Maria, ci despre Marta şi Maria, care erau două surori, surorile lui Lazăr, cel de care se face pomenire în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în legătură cu învierea Sfântului şi Dreptului Lazăr. Marta şi Maria, două surori foarte diferite prin structura lor, prin felul lor de activitate. Una era contemplativă – Maria -, stătea la picioarele Domnului Hristos şi se ruga şi îl asculta, şi alta activă, care voia să facă totul spre odihna musafirului pe Care îl avea, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Arhimandritul Teofil Părăian, Bucuriile credinţei

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here