Maica Domnului “a Dumnezeiescului Acoperământ” vine la Praznicul ei

0
132
Translate in

carteMonahul Chiril de la Mănăstirea Rusească s-a întors spre pustie căutând liniştea sihăstriei, care este mai dulce decât mierea. Acolo se odihnea sufletul lui, în isihie, iar trupul răbda lipsurile vieţuirii în pustie. Domnul îi dădea sufletului său mângâiere şi bucurie. În sihăstria pe care şi-o alesese se pregătea pentru lupte grele şi mari, în vreme ce din înalt o mână dumnezeiască se îngrijea de dânsul şi-l ajuta.

Acest fericit Părinte gusta doar o bucăţică de pâine şi puţină apă numai după ceasul al treilea al după-amiezii şi îi ajungea pentru toată ziua. Nu mânca peşte sau brânză. Numai la Paşte gusta din acestea cu bucurie. În postul mare se hrănea la două zile numai cu verdeţuri crude, fără să bea deloc apă.

De dormit, dormea puţin, dar nu pe scândură, ci pe un aşternut de pietre puse pe pământ pe care le acoperea cu o velinţă veche. În ceasurile chinuitoarei sale odihne uda velinţa în fiece noapte cu bogate lacrimi de căinţă, după spusa profetului (Psalmul 6, 6).

Fiindcă dogorea bogată înlăuntrul său iubirea cea dumnezeiască, bogate se revărsau şi lacrimile sale la cântarea psalmilor şi în ceasurile rugăciunii. Mai uşor ar vedea cineva secând un izvor decât lacrimile din ochii săi, care veşnic erau aţintiţi spre Hristos.

Trupul slab, ostenit şi sfinţit, i-l acoperea o rasă veche şi cârpită de nenumărate ori.

Părintele Chiril priveghea retras în pustia sa, singur, doar cu Dumnezeu, precum Moise, “faţă către faţă“, întru fericita întristare, cântând psalmii lui David care vindecă toate rănile sufletului.

Ziua îl slăvea neîncetat, în stihuri, pe Dumnezeu cu gura sau cu mintea, cântând acest psalm al lui David: “Voi slăvi pe Domnul în toată împrejurarea, Cântarea mea de slavă pururea aflase-va în gura mea”.

Multe necazuri a răbdat. Pe nimeni nu ura, pe nimeni nu supăra, ci totdeauna tuturor le arăta blândeţea minţii şi dreptatea inimii sale, căutând mereu spre “mărirea care ni se va descoperi” (Romani, 8, 18), spre mila şi dreapta răsplată a Domnului. Petrecând într-o asemenea vieţuire sfântă şi ostenitoare, duhul său împrăştia lumină care ardea oştirile demonilor.

Octombrie 1863. La praznicul Sfântului Acoperământ monahul Chiril se găsea la mănăstirea sa, Mănăstirea Sfântului Pantelimon, rugându-se într-un colţ al Bisericii mari, ca un cerşetor pribeag. Răpit în duh şi ridicat la cele înalte, cu mintea înălţată în dumnezeieştile urcuşuri, şi-a întors privirea spre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “a Dumnezeiescului Acoperământ” ca să se întărească duhovniceşte privind-o pe cea care singură locuieşte în slava lui Dumnezeu. Icoana se află între icoanele arhiereşti de pe catapeteasmă.

Era ceasul Maicii Domnului, ceasul în care se i se cântau “Laudele” la praznicul său. Cântările ţin cam o oră, după tipicul mănăstirii.

Uimit, cinstitul părinte a văzut-o pe Preasfânta Fecioară care coborâse ca să acopere cu harul său mănăstirea şi pe monahii ostenitori într-însa ca şi pe toţi cei ce veniseră de la toate aşezămintele Sfântului Munte, de la mănăstiri, schituri, chilii şi sihăstrii, dorind a se afla sub dumnezeiescul său acoperământ.

Preacurata stătea sub icoana sa făcătoare de minuni şi între toţi persoana cea mai preţuită şi cea mai cinstită. Stătea ca un paznic de onoare, cuviincioasă… tăcută… cu gândul la sărbătoarea ei. Ţinea în mâinile întinse acoperământul ţesut în culori vii, împânzit cu nenumărate cruciuliţe, harurile sale cele multe.

Maica Domnului îi asculta cu luare-aminte pe monahi cântând “Laudele” şi spunându-şi rugăciunile pornite din inimă, cu multă evlavie şi vărsând lacrimi fierbinţi de dragoste. Şi se bucura sufletul ei dumnezeiesc, se veselea duhul ei şi se revărsa dragostea sa cea negrăit de bogată asupra mănăstirii sale şi asupra slujitorilor ei.

Buzele ei se mişcau murmurând o rugăciune pe care nimeni n-o putea auzi, fiindcă nimeni nu putea şti care erau fecioreştile sale cuvinte; erau cuvinte ce mărturiseau dragostea pentru Fiul său şi cuvinte de rugăciune pentru oameni, pentru cei ce-i cântă imnuri şi laude, pentru cei ce cântă slavei sale, dumnezeieştilor sale daruri, binefacerilor şi atotputerniciei sale alături de Fiul Cel din ceruri.

În afară de fratele Chiril, mulţime de monahi simţeau tainic dumnezeiasca sa prezenţă şi se umpleau de o putere sfântă, tainică şi nevăzută care-i întărea şi îi ajuta să nu mai simtă oboseala pricinuită lor de lunga priveghere, “purtaţi fiind pe aripi de îngeri“, bucuroşi şi veselindu-se de dumnezeiescul har revărsat peste dânşii.

Toţi se simţeau întăriţi de harul Domnului ce venea din prezenţa celei Neprihănite aflate în mijlocul lor spre a prăznui împreună cu dânşii sărbătoarea Sfântului Acoperământ, în sfânt lăcaşul său.

Din “Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Sfântul Munte Athos”, Arhimandrit Teofilact Marinakis