Mai privim frumuseţea ce ne înconjoară?

0
291

frumusete2Doamne, cât de minunată e întreaga Creație a Ta
Și mulți dintre noi nu mai conștientizăm asta.
Din păcate am orbit spiritual
Și suntem purtați de-al vieții val,
De-al vieții val material, trecător,
De-al vieții val, de suflete – distrugător.
Nu ne mai oprim din drumul nostru pământesc
Să ne bucurăm Doamne, de minunatul Tău dar ceresc.

Nu mai înălțăm ochii spre nemărginitul Cer ca floarea de nu-mă-uita,
Și când superb e pictat cu stele, nu ne mai căutăm a noastră stea.
Nu ne mai prindem în horă cu razele jucăușe de soare,
Nu ne mai lăsăm chipul sărutat de picurii calzi de ploaie.

Nu ne mai plimbăm desculți prin iarba înrourată de smarald.
Nu mai ascutăm clipocitul unui izvor rece de gheață și cleștar,
Nu mai îmbrățișăm cu candoare trunchiul unui falnic stejar.
Nu mai alergăm zglobii pe dealuri cu părul fluturat de vântul cald.

Nu ne mai umplem brațele cu multicolore și gingașe flori de câmp,
Cu coronițe de mac și albăstrele, frunțile nu ni le mai împodobim,
Prinți, prințese, regi și regine din basme nu mai dorim să fim.
Prin poienițe de pădure să ne purtăm pașii, nu mai avem timp.

La un concert celest cu măiestre ciocârlii și priveghetori
Nu mai suntem dispuși să fim încântați ascultători.
La divinul Tău spectacol de șoapte, miresme și culori
Nu mai suntem impresionați și emoționați spectatori.

Tăcerea adâncă a nopții nu o mai ascultăm, nu o mai descifrăm,
În liniște, pace și armonie, sufletul nu ni-l mai înveșmântăm.
Privind la frumusețea Creaței Tale nu mai devenim romantici visători,
Visurile noastre nu mai zboră pe aripi de îngeri spre orizonturi noi.

Miresmele de Rai ale florilor parfumate din ale Tale grădini,
Natura de-o frumusețe rară, cu ale ei impresionante, divine minuni,
Nu ne mai amintesc de Înțelepciunea, Măreția și Atotputernicia Ta,
Nu ne mai sensibilizează mintea, sufletul și inima.

Creația Ta nu o mai admirăm, prețuim, iubim, cinstim și ocrotim,
Nu-Ți mai înălțăm imne de slavă, cu recunoștință nu-Ți mai mulțumim.
Nu ne mai încântă frumusețile celeste cu care ne-ai binecuvântat cu multă iubire,
Cu emoție profundă, bucurie sfântă și uimire, nu mai cugetăm la a Ta zidire.

Întregul timp al vieții îl cheltuim
Să agonisim comori stricăcioase, cu lăcomie.
Sufletul de frumos și bucurie îl lipsim
Și iar întreb: Oare așa trebuie să fie?

Cristina Toma

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here