”Lupta cea bună m-am luptat”

Tulburări şi conflicte vor fi în lume

0
167
România-ortodox-nationalist -Sfin ii-închisorilor (1)

Tulburări şi conflicte vor fi în lume

”Veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul” (Matei 24: 6).

Tulburări, conflicte care ajung la război, toate fac parte din peisajul contemporan. Forțele combatante pe de o parte, victimele pe de alta, pacifiștii printre toți. Combatanții pozează în pacifiști, toți plâng de dragul victimelor, pacifiștii folosesc arme ca să încheie conflictul.

Oamenii obișnuiți sunt îngrijorați că focul războiului s-ar putea întinde până la ei, tulburând și distrugând tot avutul lor, planurile de viitor, familiile.

Israel nu era un popor războinic

Ca nou popor ales, putem învăța din trecutul celui vechi, Israel, și a îndelungii sale experiențe în ceea ce privește conflictele și luptele cu popoarele din jur.

Evreii nu erau un neam războinic, din contra, perioada sclaviei din Egipt, timp de patru veacuri (FA 7: 6), îi făcea rezervați în fața conflictelor, fapt recunoscut de însuși Dumnezeu (Ieșire 13: 17). Singurul conflict deschis de ei a fost cel cu triburile canaanite din Țara Sfântă, ale căror păcate ajunse la apogeu au făcut pe Dumnezeu să poruncească exterminarea lor (Facere 15: 13,16; II Macabei 6: 14). În ciuda pericolului duhovnicesc, israeliții au preferat și cu aceștia să conviețuiască, fapt care le-a îngreunat stabilirea în Țara Sfântă. Timp de 400 de ani nu au reușit să se unifice ca națiune și teritoriu, ci au dus o viață tribală, uniți de Legea lui Moise și de jertfelnicul unic de pe lângă Chivotul Sfânt.

Evreii luptau pe teritoriul propriu

Evreii nu au intervenit în luptele dintre marile puteri imperialiste ale antichității, ba chiar nu ar fi trebuit să caute alianțe cu ei (Deuteronom 7: 2-7; Iosua 9: 7; Isia 2: 6; Isaia 36; 57: 8; II Cronici 19: 2; IV Regi 23: 29). Acest fapt observat și în contemporaneitate, când multe voci acuză conducerea laică a statului modern Israel că face prea mult apel la alianțe favorabile și nu se bazează pe ajutorul dumnezeiesc.

Conflictele poporului ales au fost cu statele vecine, păgâne și politeiste (cu excepția fenicienilor). Cel mai adesea luptau pe teritoriul propriu, iar când reușeau să ducă o campanie în țările vecine, nu le colonizau, ci le făceau tributare.

Izbăvirea venea prin strigăte către Domnul şi cu trâmbiţe

Dumnezeu a prevăzut toate acestea, de aceea le-a oferit câteva linii călăuzitoare în caz de război:

”Când veţi merge la război, în pământul vostru, împotriva vrăjmaşilor care năvălesc asupra voastră, însoţiţi sunetele de trâmbiţă cu strigăte şi veţi fi pomeniţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri” (Numeri 10: 9). Trâmbițele chemau la adunare, iar strigătele arătau răspunsul obștii. Așadar, dacă oamenii se mobilizau la chemarea trâmbițelor, Dumnezeu îi ajuta și învingeau, indiferent cine le era vrăjmaș.

La luptă nu mergea tot poporul, ci doar câte o mie din fiecare seminție era suficient pentru a înfrânge, de exemplu, 5 regi madianiți (Numeri 31: 4-5,8). Scopul nu era prada, din contra, partea luată de locașul sfânt era insignifiantă, a cincisuta parte. Nici nu mergeau toți, ca să fie evident că Dumnezeu, nu armele sau mulțimea luptătorilor, asigurau biruința (Judecători 7: 2,7).

Un război nu trebuie să tulbure peste măsură o comunitate

De asemenea, cei cărora le era frică, deci nu aveau credință că Dumnezeu le va asigura victoria, trebuie să rămână acasă, pentru a nu strica moralul și credința trupelor (Deuteronom 20: 8). Pe lângă aceștia, nu se mobilizau toți cei care aveau anumite treburi începute și neterminate. Acesta era semn că un popor lupta cu o idee care și astăzi se implementează prin folosirea de trupe puține, bine înarmate și profesioniste, dar din păcate fără intervenția lui Dumnezeu.

Războiul era de apărare, sau împotriva cetăților desemnate de Dumnezeu ca păcătoase și idolatre, un potențial pericol pentru credinncioși (Deuteronom 20: 17-18). Acestea nu beneficiau de clemență nici dacă se predau, pe când oricare altele, din afara Canaanului, dacă predau armele, bărbații erau cruțați (Deuteronom 20: 10-13).

Cei ce nu au avut credinţă să intre în Canaan, au pierit pe cale

Interesant, pomii fructiferi nu se tăiau pentru construcția mașinilor de război, ci se lăsau, semn că Dumnezeu nu îngăduia ca acest cataclism pe care-l reprezintă conflictual armat să afecteze peste măsură o zonă cuprinsă de el (Deuteronom 20: 19-20). O idee care acum 3400 de ani frâna avântul războinic al unei armate, îl supunea rațiunii.

Observăm în final că toți bărbații buni de război, din timpul lui Iosua Navi și Caleb, care nu au avut credință și curaj să intre în Canaan, au pierit pe cale, fără să intre în odihna Domnului (Iosua 5: 4-6). Ideea a fost reluată de Sf. Apostol Pavel (Evrei 4: 5), cu scopul de a convinge pe creștini să se lupte pentru a intra în odihna Lui (Evrei 4: 11). Pe lumea aceasta ne ostenim și luptăm, căutăm să intrăm în ritmul lucrării lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți dau mărturie că purtați de har, le este din ce în ce mai ușor și sunt din ce în ce mai motivați să trăiască o viață sfântă, la rugăciune nu se mai ostenesc ei, ci îi poartă Dumnezeu. Iar dincolo, în veșnicie, primesc plată desăvârșită și duc o viață de slăvire a lui Dumnezeu și ajutorare a oamenilor.

Pr. George Chirița

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi:

Oamenii cu minte

Ambițios cu măsură

Om te fac!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here