Lumina firească a minţii

0
251

luminaÎn cartea sa, Sfântul Siluan, părintele arhimandrit Sofronie stăruie asupra luminii fireşti a minţii: „Atingând limitele de la hotarul dintre lumina şi întuneric (Iov 26,10), omul contemplă frumuseţea propriei sale minţi, pe care mulţi o identifică cu Fiinţa Dumnezeiască; ei văd în ea o lumina, dar aceasta nu este Lumina cea adevărată în care nu-i niciun întuneric (1 Ioan 1, 5), ci e lumina specifică minţii create după chipul lui Dumnezeu.

Această lumina a minƫii omului întrece orice altă lumina a cunoaşterii empirice.

Ea ar putea la fel de bine să fie numită «întuneric», întrucât ea este un întuneric al absenƫei: Dumnezeu nu se află în ea. Ȋn acest context trebuie să înţelegem spusele Domnului: Ia seama deci cã lumina din tine să nu fie întuneric (Luca 11,35). Prima catastrofă cosmică din preistorie -căderea lui Lucifer, fiul dimineţii, care a devenit prinţul întunericului s-a datorat îndrăgostirii sale de propria-i frumuseţe şi contemplării acesteia, ceea ce a dus la «autozeificare»”.

Continuând expunerea sa despre lumina firească a minţii şi despre întunericul absenţei lui Dumnezeu, părintele arhimandrit Sofronie afirmă: „Dacă am dori să situăm undeva tărâmul duhovnicesc al acestui întuneric, am putea spune că el se află la periferia luminii necreate. Atunci când rugăciunea isihastă este practicată fără cuvenita pocăinţă şi fară să fie îndreptată întru totul către Dumnezeu, sufletul, dezbrăcat de orice închipuire, poate sălăşlui vremelnic în acest «întuneric al absenţei», fară a-L vedea pe Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu se află în acest întuneric. Sălăşluindu-se în acest «întuneric al absenţei», mintea cunoaşte o negrăită pace şi încântare.

Dacă în aceste momente se va întoarce către ea însăşi, ea va percepe ceva care se aseamănă luminii, dar care nu este încă lumina necreată a Dumnezeirii, ci e doar un atribut firesc al minţii create după chipul lui Dumnezeu. Trecând dincolo de hotarele timpului, o asemenea contemplare apropie mintea de cunoaşterea neperisabilităţii, înzestrându-l astfel pe om cu o cunoaştere nouă, deşi tot abstractă. Vai de cel care confundă această înţelepciune cu cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, sau confundă o astfel de contemplare cu împărtăşirea de Fiinţa divină!

“Părintele arhimandrit Sofronie se referă, în primul rând, la inteligenţa pe care omul o zeifică şi o iubeşte mai presus de orice.”

Vai lui, întrucât aflat la periferia adevăratei vederi dumnezeieşti, întunericul absenţei devine o trecătoare de netrecut şi o barieră între Dumnezeu şi el însuşi, mult mai puternică decât întunericul provocat de revărsarea patimilor josnice, decât întunericul evidentelor instigări diavoleşti, sau de cel rezultat din pierderea Harului şi de părăsirea lui de către Dumnezeu! Vai lui, căci se va fi rătăcit şi va fi căzut în amăgire, căci Dumnezeu nu se află în acest «întuneric al absenƫei»! Dumnezeu Se revelează pe Sine în lumina şi ca lumina”.

„Nu se poate face o analogie între textele palamite şi cele ale părintelui arhimandrit Sofronie referitoare la lumina mintii, deoarece ne lipseşte o experienţă relevantă în acest subiect. Deşi la suprafaţă s-ar părea că există unele diferenţe între ele, acestea sunt diferenţe de stil. Deşi amândoi Părinţii au avut experienţe personale legate de lumina minţii, ei exprimă aspecte diferite ale acestor experienţe. Fără a fi absolut siguri, presupunem că părintele arhimandrit Sofronie se referă în primul rând la inteligenţa pe care omul o zeifică şi o iubeşte mai presus de orice. Prin urmare, el subliniază faptul că «întunericul absenţei lui Dumnezeu constituie o acoperire impenetrabilă a Dumnezeirii şi un zid» care-l desparte pe om de Dumnezeu mai mult decât patimile, mai mult decât întunericul ispitirilor diavoleşti sau chiar mai mult decât părăsirea omului de către Dumnezeu”.

Această lumina a minţii este întuneric.

Ȋn realitate, afirmă părintele Sofronie, această lumina a minţii este întuneric – această afirmaţie apropiindu-l întru totul de Sfântul Grigorie Palama. De altfel, el este de acord şi cu învăţătura Sfântului Grigorie Palama privitoare la contemplarea lui Dumnezeu (theoria) ca pură lucrare dumnezeiască în om: „Viziunea luminii dumnezeieşti necreate nu este posibilă dacă omul nu se află în stare de iluminare harică – stare în virtutea căreia actul de contemplare a lui Dumnezeu este, mai presus de orice, «părtăşie cu Dumnezeu» şi «unire cu viaţa dumnezeiască»”. Nu este aici niciun dezacord între aceste două mărturii; ele sunt exprimate în termeni diferiţi şi au în vedere diferite unghiuri de abordare, dar, în esenţă, conţin aceeaşi învăţătură.

„Atunci când mintea omului se uneşte în duh cu Domnul nostru   Iisus   Hristos,   „ea   vede   cu   claritate lucrurile duhovniceşti”. „Nepătimirea minţii”, ne spune Sfântul Talasie Libianul, o mişcă „spre cunoştinţa făpturilor”. Şi încă: „Mintea slobozită de patimi se face în chipul luminii, luminându-se neîncetat de contemplaţiile lucrurilor”.

„Odată vindecată, mintea dobândeşte vederea lui Dumnezeu. Bineînţeles, ea nu va vedea esenţa Lui, ci doar energiile Lui”.

Când sfinţii văd lumina dumnezeiască, ei o văd „pentru că s¬au învrednicit de îndumnezeitoarea împărtăşire cu Duhul Sfânt”. Cu alte cuvinte, uniţi cu Dumnezeu, ceea ce văd ei este veşmântul propriei lor îndumnezeiri – „mintea fiindu-le umplută de Harul Cuvântului, atotfrumos în strălucirea Sa dincolo de orice măsură omenească”. Ȋn acest fel se îndumnezeieşte mintea.

După ce s-a vindecat mintea, se va vindeca şi trupul.

Astfel, în minte înfloreşte bucuria duhovnicească: „Când mintea e deschisă spre vederea celor inteligibile, are faţă de ele o plăcere cu anevoie de pierdut”, afirmă Sfântul Talasie. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică detaliat acest proces. El spune „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru acestea”.

După ce s-a vindecat mintea, se va vindeca şi trupul. „Se înţelege că atunci când spunem aceasta, nu afirmăm că trupul nu se mai poate îmbolnăvi – cu toate că şi acest lucru este posibil, întrucât multe boli, îndeosebi cele de natură nervoasă, izvorăsc din moartea minţii, când mintea e tămăduită însă, trupul este slobozit de patimile cărnii”. Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Când vezi mintea ta petrecând cu evlavie şi cu dreptate în ideile lumii, cunoaşte că şi trupul tău rămâne curat şi fără de păcat”. Mintea care contemplă cele dumnezeieşti îşi păstrează şi trupul curat de patimi.

Mai întâi însă trebuie să fie receptivă  faţă  de  făgăduinţa  lucrurilor  bune  pe  care le nădăjduieşte, apoi să urce spre Prima Minte – şi sfinţindu-se, va fi „ea însăşi transformată dimpreună cu trupul de care este legată, pentru a-l îndumnezei şi pe acesta”. Astfel, mintea se pregăteşte „pentru absorbirea trupului de către Duh în veacul viitor”. „Din moment ce trupul va gusta din lucrurile cele veşnice, este esenţial ca el să fie pregătit chiar din această viaţă”.

Nouă doar ni se pare că există divergenţe de opinii în scrierile Sfinţilor Părinţi.

„Ȋnsuşindu-şi această metodă de purificare şi de vindecare a minţii, toţi sfinţii ne împărtăşesc aceleaşi învăţături; de aceea avem convingerea că ei nu-şi exprimă propriile opinii, nici nu prezintă poziţii dogmatice diferite, ci ne împărtăşesc aceleaşi învăţături pentru că au trăit aceleaşi experienţe.

Ȋn cazul în care remarcăm unele divergenţe de opinii, aceasta se datorează faptului că, pornind de la presupuneri eronate, noi interpretăm greşit învăţăturile lor. Dacă însă încercăm să analizăm fiecare dintre tâlcuirile lor (căci deşi toţi au aceeaşi cunoştinţă de Dumnezeu, nu toţi posedă aceeaşi înţelepciune), dacă încercăm să ne pătrundem de sensul real al fiecărui cuvânt pe care-l folosesc ei, nu vom afla deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul învăţăturilor lor. Adevărul este că, fiind nedesăvârşiţi în cele duhovniceşti, desprinşi de tradiţia vie a Bisericii, nouă doar ni se pare că există divergenţe de opinii în scrierile Sfinţilor Părinţi”.

Sfântul Apostol Pavel îndemna: Să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere (I Corinteni 1, 10). Şi Sfinţii Părinţi gândeau la fel. Spre pildă, Sfântul Grigorie Palama afirma: „Această cunoştinţă mai presus de înţelegere e comună tuturor celor ce cred în Hristos”.

„În concluzie, citatele de mai sus ne arată că, lipsită de starea ei firească de sănătate, bolnavă şi slăbită, mintea biruită de patimi se apropie de moarte. Drept aceea, ea are trebuinţa de tămăduire. Metodele ascetice ortodoxe ne înfăţişează felul în care se poate tamădui mintea – o astfel de tămăduire fiindu-ne absolut necesară, întrucât numai în acest mod putem dobândi cunoştinţa duhovniceasca despre Dumnezeu, singura cunotinţă care duce la mântuire.

Gândurile bune în viaţa creştinului orthodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here