Lumea devine un dar imperial de îndată ce orizontala îşi găseşte coordonata verticală

0
92
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

lumea2Conciliul Vatican II a abordat acest mister ecclesial, tratând – în secţiunea a XlII-a – marea problemă a Bisericii în lume. Totuşi, aceasta este situaţia originară; Domnul a aşezat Biserica în lume şi i-a încredinţat misiunea apostolică de a mărturisi şi a evangheliza. Dar acesta este doar începutul misiunii; amploarea ei ne obligă să inversăm termenii şi să întrezărim soluţia sau imaginea unei lumi în interiorul Bisericii, ceea ce comportă evaluarea exactă, deci maximală, a culturii şi creaţiei umane. Această reflexie se impune teologilor care vor să articuleze corect o teologie a lumii. Eshatologia este cea care ne invită să aprofundăm viziunea, să prindem realitatea absolut nouă a chipului lui Dumnezeu răscumpărat în Hristos, să relevăm natura şi rolul exact al îngerilor şi demonilor în viaţa oamenilor, să valorizăm fenomenul sfinţeniei, al actelor martirice şi al harismelor profetice în actualul context istoric. Este confruntarea destinului lumii cu lumina creaţiei şi a planului divin asupra lumii.

De-a lungul istoriei, imperiile şi statele „creştine”, precum şi teocraţiile se prăbuşesc sub presiunea unei lumi care refuză să se supună pur şi simplu autorităţilor ecleziastice. Orice bine care violează şi forţează conştiinţele se converteşte în rău, şi aceasta este, după Berdiaev, „coşmarul binelui silit” în care libertatea umană (voită de Dumnezeu, cu preţul morţii Sale) este neglijată. De aceea există opoziţia dintre stăpânirea lumii sau supunerea ei de către Biserică şi chemarea centrală a Evangheliei, care ne cere „să luăm cu asalt Împărăţia lui Dumnezeu” şi vorbeşte despre violenţa creştină „răvăşitoare a cerurilor”.

Istoria şi eshatologia se întrepătrund, există una întru cealaltă. Semnificaţia Cincizecimii şi a darurilor Duhului Sfânt, sensul universal, eshatologic şi parusial al epiclezei precizează – după formula Sfântului Maxim – vocaţia fundamentală a creştinilor în această lume: „A uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)”. În lume, Biserica măsoară timpul şi existenţa prin eshaton, denumire care desfide orice univers închis în propria sa imanenţă, şi formulează astfel vocaţia sacerdotală a lumii înseşi. Lumea nu devine Biserică, dar se acordă „simfonic” cu Biserica, „neamestecat şi neîmpărţit”, îndeplinindu-şi astfel scopul propriu, cu ajutorul harismelor ei specifice.

Societatea care îşi spune acum „responsabilă” este conştientă de a fi subiectul activ al propriului destin şi al universalităţii ce caracterizează comuniunea dintre oameni. De aceea, atunci când se adresează societăţii, Biserica nu vorbeşte unui corp străin şi despărţit de ea. Textele conciliului Vatican II nu fac nici o deosebire între credincioşi şi restul oamenilor. Cuvântul Bisericii este sarea care dă gust cuvintelor, răspândindu-le finalmente în sânul tuturor civilizaţiilor de astăzi. Acest cuvânt nu se adresează numai indivizilor, ci şi naţiunilor şi popoarelor în scopul de a suscita prin ele opţiunile responsabile şi de a atrage atenţia asupra problemelor legate, de pildă, de repartiţia bunurilor pe planetă, de lumea a treia sau de industrializare.

Nu există un dualism ontologic între Biserică şi lume, între sacru şi profan; acest dualism este unul etic: acela dintre „omul nou” şi „omul vechi”, dintre sacru, ca stare de răscumpărare, şi profan, ca stare demonică. Potrivit Părinţilor, omul este un microcosmos, dar Biserica este un macroanthropos. Prin diaconia (slujirea al cărei arhetip este bunul Samaritean) dimensiunea cosmică, pan-umană, aruncă punţi şi suprimă orice separaţie (emanciparea, secularizarea şi, pe de altă parte, nestorianismul sau monofizismul), conservând totuşi specificul vocaţiilor. Dat fiindcă, în felul ei, lumea pătrunde în macroanthropos-ul Bisericii, ea este locul desăvârşirilor ultime,– sferă a Parusiei şi al viitorului „pământ nou”.

Adevăratele consacrări iau locul falselor sacralizări: în Răsărit, orice creştin care primeşte mirungerea trece prin ritul tunderii, care îl consacră pe de-a-ntregul în slujba lui Dumnezeu. Acest rit – asemănător cu cel al călugăriei – îi invită pe toţi să regăsească simţul monahismului interiorizat, pe care sacramentul respectiv îl recomandă tuturora. A venit timpul de a desacraliza tot ceea ce este împietrit, imobilizat în circuitul închis al ghetto-ului bisericesc, aşa după cum trebuie să desacralizăm, de urgenţă, materialismul marxist, care nu este suficient de raţionalist şi nici, logic vorbind, materialist. Ateismul îi ajută pe creştini să purifice ideea de Dumnezeu; dar şi credinţa creştină poate contribui la purificarea ateismului de orice urmă de metafizică nelegitimă şi la demistificarea lui, în scopul de a stabili un adevărat dialog între parteneri bine definiţi.

„A supune pământul” înseamnă a face din el Templul lui Dumnezeu. A consacra lumea înseamnă a o trece din stadiul demonic la acela de creatură conştientă de Dumnezeu. Nici o formă de viaţă sau de cultură nu poate ieşi din universalismul întrupării. Chip al tuturor perfecţiunilor, Hristos a asumat preoţia, dar şi laicatul, adică toate meseriile şi profesiunile din această lume. „Dumnezeu a iubit lumea” aflată sub păcat. Victoria lui Hristos, condusă până la pogorârea în infern, reliefează o dimensiune cosmică în stare să desfiinţeze toate graniţele. Precum doxologia, care întinde slava lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, îndumnezeirea harică (theosis) este un concept prin definiţie dinamic, a cărui acţiune se repercutează în tot cosmosul.

Potrivit cosmologiei Părinţilor care nu are nimic în comun cu etica naturală – universul se îndreaptă spre sfârşit în logica deplină a creaţiei: deplină, pentru că sensul Creaţiei este întruparea. Hristos reia şi desăvârşeşte, împlineşte ceea ce se încremenise din cauza păcatului originar şi îşi arată Dragostea mîntuitoare urmându-Şi riguros planul referitor la om, acest co-liturghisitor şi împreună-lucrător cu Dumnezeu.

Dumnezeu este prezent în lume altfel decât este prezent în Trupul Său. Biserica are datoria de a explicita o Prezenţă implicită. Ea trebuie să facă ceea ce Sfântul Pavel a făcut la Atena, atunci când L-a descifrat pe „Dumnezeul necunoscut”, numindu-L lisus Hristos (Faptele Apostolilor 17, 22-31). Ar trebui ca lucrarea de evanghelizare să pătrundă şi să orienteze operele civilizaţiei către Răsăritul christic.

Botezul aminteşte Epifania, când apele şi întreaga materie cosmică au fost binecuvântate. Celebrarea liturgică a sărbătoririi sfintei Cruci arată întregul univers sub acest semn — acela al lui Hristos Înviat şi redă lumii prima binecuvântare a lui Dumnezeu, reafirmată în momentul Înălţării, prin gestul Arhiereului Hristos: „Ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat”. Consacrarea îi pune pe toţi oamenii în legătură cu Hristos: „Căci toate sunt ale voastre… iar voi sunteţi ai Iui Hristos” (I Corinteni 3, 21, 23).

Părinţii i-au combătut pe gnostici, care dispreţuiau viaţa pământească. Dumnezeu nu este un Altul, radical separat de lume, ci Emmanuel, care se tâlcuieşte: „cu noi este Dumnezeu”; de aceea, „Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19). Cel care a primit botezul nu este deosebit de lume: el este pur şi simplu adevărul acestei lumi. Lumea devine un dar imperial de îndată ce orizontala îşi găseşte coordonata verticală.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here