Lumânarea – simbol al vieţii veşnice

0
13639

lumanare 1Lumânarea – simbol al vieţii veşnice

Ce semnificaţii au lumânările?

Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa creştină.

Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ea ne însoţeşte totdeauna când ne întalnim în vreun fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtăşeşte, când moare, când se roagă acasă sau în biserica, când trimite la Sfântul Altar prescura şi pomelnicul, la mormânt şi în oricare alt moment se adresează lui Dumnezeu sau este în faţa Lui, omul credincios aprinde lumânări.

Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată.

După împrejurările în care este folosită, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.

Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte.

La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna răposatului spre a-i fi călăuză pe drumul de veci.

Lumânarea se aprinde şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte, prin aceasta mărturisind că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumânarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre şi a desăvârşirii. Ca şi semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn al creştinului. Ea arată esenţa credinţei noastre, aceea că nu exista altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieţii, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca şi lumânarea, omul se poate şi el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfă curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însoţim rugăciunile noastre pentru cei vii ca şi pentru cei morţi de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.

Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în acelaşi timp şi o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea, este iubitor de lumină, a ales calea luminii nu pe cea întunericului, a ales şi iubeşte faptele ce se săvârşesc la lumină nu pe cele care se fac în ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină şi se leapădă de stăpânitorul întunericului şi de lucrurile ce se fac la întuneric. Omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune.

Cum trebuie să fie lumânările?

Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Nu întâmplător. Albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea constituie astfel materia cea mai curată, cea mai pură în felul acesta aducem lui Dumnezeu jertfă lumanre 3curată, neatinsă de umbra vreunei patimi. Numai văzând cât de frumos arde o lumânare din ceară curată, cât de liniştit şi curat, vom înţelege diferenţa şi vom aprecia calitatea acesteia. Lumânarea de ceară, făcută bine, arde fără să scoată fum şi fără să curgă nici un pic de ceară. E de preferat să aprindem sau să folosim lumânări mai puţine, dar de cea mai bună calitate – o singură lumânare, dacă este cazul – decât multe lumânări care nu sunt curate.

 

În fabricarea unor lumânări care circulă mai ales în comerţ se folosesc fel de fel de substanţe de calitate şi provenienţă îndoielnică, uneori fiind chiar şi toxică.

De aceea să râvnim a procura lumânări din ceară curată, fără amestecuri, prin aceasta exprimându-ne dragostea noastră pentru Dumnezeu.

Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat să facem lumânări nu numai din ceară curată, ci şi din alte materiale, precum parafina. Acum trebuie să revenim la lumânările din ceară curată de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie de cea mai bună calitate. Aşa cum pe prietenilor noştri nu le vom aduce daruri de calitate îndoielnică, tot aşa, curăţenia inimii noastre şi gândul nostru bun, dragostea noastra pentru Dumnezeu, dar si faţă de cei pentru care ne rugăm la Dumnezeu, nu pot fi manifestate decât prin lucruri în care punem tot ceea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos.

Dumnezeu ne-a dat nouă pentru această viaţă tot ce este natural, bun, sănătos, hrănitor, iar noi oare să-i mulţumim cu lumânări artificiale?

Este semnificativ faptul că o perioadă îndelungată creştinii au aprins în faţa icoanelor prin Biserici şi acasă lumânări făcute din parafină, stearină ş.a.m.d., ca astăzi să-şi ia plata în formă de alimente artificiale dăunătoare pentru sănătate, cum ar fi margarină preparată din petrol, produsele modificate genetic, E-urile cancerigene…

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective.

Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu.

Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană” (Berdiaev).

Rostul lumânării este să ardă… rostul omului este să se roage…

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă.

Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). El nu se roagă pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel mi poate trăi.

lumanare 2Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia.

Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină.

La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine.

Sfinţii Părinţi se rugau pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune.

Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm a muri ca o lumânare!

Cules de Alina Magdici

Sursa toaca.md