Locuri sacre – Teotihuacan – Galerie foto

0
379

„Deşi era noapte…zeii s-au strâns laolaltă la Teotihuacan “.

Cronică aztecă ce consemnează legăturile lui Teotihuacan cu zeii

hartaAztecii îl numeau „locul unde oamenii devin zei” şi această denumire exprimă impresiea puternică creată de templele iară număr de la Teotihuacan sau de cele două mari piramide, a Soarelui şi a Lunii, care rivalizau cu piramidele din Egipt. De la începutul erei creştine şi până în 750 Teotihuacan, cu o suprafaţă mai întinsă decât cea a Romei imperiale, a fost cel mai mare centru religios din vechiul Mexic. Chiar şi în secolul al XlV-lea, la sute de ani după decăderea oraşului, aztecii, care pe atunci ocupau Valea Mexicului, îl considerau un loc sacru şi îşi îngropau conducătorii acolo.

Oraşul este prezent şi în legendele aztecilor.

Ei credeau în patru creaţii succesive sau „sori”, lumile respective fiind distruse pe rând de luptele dintre zeii care simbolizează pământul, focul, aerul şi apa. La sfârşitul „celui de-al patrulea soare”, zeii s-au adunat pe întuneric la Teotihuacan pentru a hotărî care din ei urmează să se arunce în flăcările focului ritual pentru a deveni al cincilea soare. în cele din urmă Nanahuatzin a sărit în flăcări şi a devenit noul soare, redând oamenilor lumina.

Teotihuacan nu a fost un simplu centru de ceremonii.

La apogeul dezvoltării sale, în jurul anului 500 d.Hr., era cel mai mare oraş din cele două Americi – o măreaţă metropolă de 200 de mii de locuitori. Cum nu s-a găsit nici un document scris, pentru a obţine informaţii despre această civilizaţie odată înfloritoare, istoricii au fost nevoiţi să se bazeze pe ruinele monumentelor, fresce deteriorate, statuete, vase şi alte mărturii de natură materială, la care s-au adăugat legendele aztecilor.

Societatea din Teotihuacan era împărţită în grupuri distincte; rege, nobili (puţini la număr), războinici, negustori (privilegiaţi), preoţi, funcţionari, oameni liberi, şerbi şi sclavi.

Meşteşugurile înfloreau, iar printre artizani se numărau lucrători în diverse materiale, precum scoici, jad, piele, onix şi obsidian – o rocă vulcanică sticloasă folosită pentru confecţionarea uneltelor şi a armelor în asemenea măsură încât era pentru vechii locuitori ai Mexicului echivalentul oţelului. Aceşti meşteşugari aveau propriile lor cartiere în oras, la fel ca si străinii rezidenţi aici.

teot 1

Arhitectura monumentală şi planul oraşului arată că acesta a fost proiectat de arhitecţi de geniu, care aveau o viziune unitară.

Construcţiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel încât până şi râul fusese deturnat din matca sa pentru a se respecta planul. Artera principală, Calea Morţilor, lega piaţa şi aşa-numită Citadelă din capătul sudic, de marile piramide, a Soarelui şi a Lunii, din nord. De-a lungul drumului se înălţau sanctuare, piramide, temple şi portice.

Palatele înalţilor demnitari erau cu etaj şi de un lux uluitor.

Casele celor mai înstăriţi (războinici, negustori, nobili) erau din piatră şi mortar şi unele erau decorate cu fresce înfăţişând animale şi diferiţi zei, executate în nuanţe vii de albastru, verde, roşu şi galben. Locuinţele marii majorităţi erau foarte rudimentare: colibe acoperite cu stuf, cu pereţi din trestie şi lut. Mobilierul era în toate cazurile redus la minim.

Indiferent de cât de primitive sau luxoase erau locuinţele, obligatoriu erau prevăzute cu o construcţie pentru baia zilnică ce avea un rol triplu: igienic, terapeutic, dar în primul rând religios, de purificare rituală înaintea unor ceremonii.

Aztecii din toate clasele sociale se sculau înainte de răsăritul soarelui când, din Marele Templu, începea să bată toba de lemn. Primul lucru făcut era baia de aburi, apoi spălarea cu rădăcini de săpunariţă.

teot2„Lumea de dincolo” era imaginată ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite: primul pentru mame moarte la naştere, cei sacrificaţi şi cei morţi în lupte (în cer); al doilea pentru cei înecaţi, fulgeraţi sau morţi de boli grele (pe pământ) şi al treilea pentru cei morţi de moarte bună (pe alt tărâm).

Cadavrul era ars pe rug împreună cu diferite obiecte funerare. În cazul persoanelor înstărite se sacrificau şi sclavi. Cenuşa se păstra în urnă în casa familiei, care îi celebra memoria, aducându-i ofrande timp de mai mulţi ani.

Teotihuacan a început să se dezvolte în mod notabil spre sfârşitul primului mileniu î.Hr. Motivele sunt diverse. În primul rând oraşul era aşezat într-o vale foarte fertilă în urma irigărilor intensive; apoi avea o poziţie strategică, aflându-se la răscrucea rutelor comerciale care legau regiunea de coastă din est de teritorii mai îndepărtate din sud. Era de asemenea unul dintre cele mai importante centre de exploatare a obsidianului. Nu în ultimul rând statutul de loc sacru al oraşului atrăgea un mare număr de pelerini.teot3

Din depărtare, vizitatorii vedeau un munte înălţându-se spre cer.

Acesta era piramida Soarelui, care a rămas până în secolul nostru una din cele mai mari construcţii din cele două Americi.

Cu o înălţime de 63 m şi cu laturi de 225 m, suprafaţa la bază era comparabilă cu cea a Marii Piramide a lui Khufu de la Gizeh.

Structura uriaşă a fost ridicată în primele secole d.Hr. pe un loc considerat dinainte sacru, căci în 1971 arheologii au descoperit dedesubt o construcţie subterană constând dintr-un coridor lung, cu patru încăperi dispuse în formă de lobi, ca un trifoi cu patru foi, cu o codiţă lungă. Diferite cioburi de vase arătau că locul fusese folosit ca un sanctuar subteran, posibil cu secole înainte de a se fi ridicat construcţia de deasupra.

Ipoteza este întărită de o legendă care spune că poporul aztec a venit în capitala Tenochtitlan (azi îngropată sub Mexico City) dintr-un loc cunoscut sub numele de „Şapte grote”.

Prin analogie, este posibil ca locuitorii din Teotihuacan să fi considerat grota subterană ca fiind „pântecele originar” şi să fi sanctificat locul ridicând deasupra cea mai mare piramidă a lor.

Înălţându-se în platforme suprapuse ce descresc în dimensiuni, Piramida Soarelui seamănă mai mult cu un zigurat decât cu o veritabilă piramidă cu feţe netede. Pe faţada masivă se înalţă o scară ce duce până în vârf, unde pe vremuri se afla un templu ce domina marea arteră, piaţetele şi clădirile. Aici, între norii de fum proveniţi de la arderea de copal (răşină din diverse plante tropicale), preoţii purtând impresionante podoabe capilare desfăşurau ritualuri destinate să-l înduplece pe zeul Soare sau în vreme de secetă pe Tlaloc, zeul ploii.

Dincolo de Piramida Soarelui se înalţă Piramida Lunii, mai mică, având puţin peste 46 m înălţime.

Vârful celor două piramide se află însă la acelaşi nivel, căci cea de a doua este aşezată pe un teren înalt. Piramida Lunii cu marea piaţă din faţă, se integrează armonios în peisaj, astfel spre sud, conturul în trepte nefinisate este încadrat de vulcanul Cerro Gordo, ca şi când arhitectul ar fi dorit să construiască o replică a prototipului natural.

S-a evidenţiat faptul că diversele aliniamente sugerează existenţa unui plan orchestrat cu grijă.

Calea Morţilor, de exemplu, orientată la 15,5 grade nord-est, este paralelă cu faţa principală a Piramidei Soarelui şi urmează o traiectorie care trece prin centrul Piramidei Lunii spre craterul Cerro Gordo, aflat în spatele ei.

Tot astfel de la Piramida Lunii, o linie imaginară trece prin centrul Piramidei Soarelui până la Muntele Patlachique aflat în depărtare. În acest fel, Piramida Soarelui şi coridorul subteran par să fi fost aliniate pe axa constelaţiei Pleiadelor.

Într-un cuvânt, constructorii de la Teotihuacan par să fi fost atât astronomi cât şi matematicieni, care au căutat ca ceea ce creează să fie în armonie cu corpurile cereşti de deasupra şi cu peisajul montan din împrejurimi. Sau, în cuvintele arheologului şi astronomului american John B. Carlson „nicăieri legătura dintre cer şi pământ nu este mai evidentă decât la Teotihuacan”.

În afară de Piramida Soarelui şi Piramida Lunii structura sacră cea mai importantă era templul zeului Quetzalcoatl.

Acesta se afla în incinta oraşului, un complex patrulater de temple şi palate, cu o suprafaţă de peste 640 mp, care se poate să fi fost sediul administraţiei centrale. Quetzalcoatl, Şarpele cu pene, avea trup de şarpe acoperit cu pene precum pasărea quetzal şi a reprezentat una dintre zeităţile cele mai importante în vechiul Mexic. Pentru locuitorii din Teotihuacan, el pare să fi fost un zeu al naturii, pentru azteci însă, el a fost un zeu civilizator, inventator al cărţii şi al calendarului şi identificat cu planeta Venus.

Însă nici Quetzalcoatl nici ceilalţi zei ai oraşului nu au reuşit să-l salveze de la declin.

Cauza sfârşitului este învăluită în mister. Poate că destinul oraşului este înscris pe ziduri, căci figuri de războinici apar din ce în ce mai frefevent în arta de la Teotihuacan începând cu secolul al VII-lea, fiind un eventual indiciu al intensificării activităţii militare până la distrugerea oraşului în foc, la mijlocul secolului al VIII-lea. în final, se poate să fi avut loc o invazie sau un război civil. Dar poate că şi epuizarea resurselor naturale, inclusiv defrişările masive şi condiţiile climatice adverse să fi avut un rol în acest sens.

Indiferent de cauze, Teotihuacan a devenit o ruină fumegândă.

Totuşi, zeii nu au părăsit oraşul. Iar mai târziu el a devenit o sursă de reînnoire spirituală pentru azteci, pentru care piramidele amplasate cu grijă erau legătura vie între zei şi oameni, între cer şi pământ. Statutul său este scos în evidenţă de faptul că Moctezuma al II-lea, ultimul conducător aztec înainte de cucerirea spaniolă de la începutul secolului al XVI-lea, mergea în pelerinaj pe jos de la capitala Tenochtitlan până la ruinele oraşului. Dar după Moctezuma, zeii oraşului s-au retras din minunata lume nouă, creştină, transformaţi din divinităţi puternice în idoli neînsufleţiţi cu ochi de piatră.

Una dintre cele mai mari structuri înălţate în cele două Americi în vremurile străvechi, Piramida Soarelui cu terasele ei domină oraşul Teotihuacan, care a înflorit în timpul primului mileniu d.Hr., fiind un centru religios important, (lângă oraşul Mexico City de astăzi).

teot4

Fresca reconstruită înfăţişându-l pe zeul ploii Tlaloc (deasupra) este o mărturie a măiestriei artistice a meşterilor din Teotihuacan. La fel şi masca (dedesubt) a cărui podoabă de nas şi cerceii erau purtate de nobili.

Teotihuacan era situat într-o vale fertilă, iar influenţa sa se simte şi astăzi în Guatemala contemporană.

Artera principală a oraşului era Calea Morţilor (4), pe marginea căreia se înalţă ansamblul de locuinţe (5). Străjuind această arteră se află Piramida Soarelui (3) şi cea a Lunii (1), care la origine erau tencuite şi parţial pictate. Piaţa Lunii (2) este înconjurată de piramide mai mici.

Ruinele templului lui Qetzalcoatl se află în interiorul oraşului, la capătul sudic al arterei principale, Calea Morţilor. Templul a fost construit în stilul arhitectural cunoscut sub denumirea de talud-tablero în care socluri oblice (talud) alternează cu cornişe perpendiculare (tablero).

Iniţial acoperite cu tencuială de var, pereţii templului erau ornamentaţi cu basoreliefuri (dreapta) reprezentându-l pe Tlaloc (zeulploii), cu ochii ca nişte farfurii şi pe Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene – singura ocazie când aceste două zeităţi pot fi văzute împreună la Teotihuacan.

Repere cronologice
î.Hr.
200-100 Pe locul oraşului
Teotihuacan se află un
grup de sate cu o
populaţie de 7.000 de
locuitori
d.Hr.
150 Aşezarea a devenit un
adevărat centru
urban, împărţit în
patru sectoare
300 cu o populaţie de
50.000 de locuitori,
oraşul este acum un
influent centru
religios Şl comercial
având în mijloc
piramidele soarelui Şl
a Lunii
500 Oraşul atinge apogeul
dezvoltării sale
&50 Începe declinul
oraşului Teotihuacan
750 Oraşul este distrus
de foc dar rămâne un
loc de pelerinaj
1325 Aztecii se stabilesc în
Valea Mexicului
1521 Moctezuma al II-lea
este luat prizonier de
spaniolul Fernando
cortez; acest fapt
. marchează sfârşitul
ultimei civilizaţii
autohtone
mezoamericane

Locuri sacre, James Harpour

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here