Locuri sacre – Marele Sanctuar de la Ise, Japonia

„Nu pot să ştiu ce este înăuntru dar ochii mi se scaldă în lacrimile recunoştinţei” – Preotul japonez Saigyo descriind Ise în secolul al XII-lea

Marele Sanctuar de la Ise, situat într-o pădure din sud-vestul golfului Ise, în sudul regiunii Honshu, este unul dintre cele mai vechi sanctuare ale religiei shinto din Japonia.

Cu toate acestea, construcţiile din lemn cu acoperiş de stuf, sunt printre cele mai noi, deoarece la fiecare 20 de ani, cu mari cheltuieli, ele sunt demolate şi înlocuite cu structuri identice ridicate pe un teren învecinat.

Această renaştere periodică, precum cea a păsării Phocnix, care a avut loc pentru prima dată în secolul al VII-lea d.Hr. creează la Ise o atmosferă fascinantă de reînnoire şi continuitate, iar sentimentul mistic este amplificat de faptul că accesul în complex nu este permis nimănui, cu excepţia preoţilor şi a membrilor casei regale japoneze.

Vizitatorul obişnuit nu poate decât să strecoare o privire pentru a zări prin perdeaua albă de mătase de la intrare structurile străvechi, ascunse de pini şi învăluite în mister.

Spre deosebire de măreţele catedrale europene în care pătrunde lumina filtrată prin vitralii sau de templele budiste aurite ori de moscheile îmbrăcate în mozaic construcţiile de la Ise sunt de o simplitate  extremă. Aflate în perimetrul a două curţi dreptunghiulare, sanctuarele, ca nişte cabane, sunt construite din lemn de chiparos deschis la culoare, fără vopsea sau lac.

Acoperişurile înclinate sunt făcute din stuf maroniu, foarte bine curăţat, iar această combinaţie dc materiale primare, bine fasonate, înconjurată de pâlcuri de pini înalţi şi expusă vânturilor, soarelui şi stelelor, dă naştere unui sentiment al divinului foarte potrivit religiei autohtone a Japoniei.

Căci shinto, „calea zeilor” are ca fundament veneraţia pentru kami, nenumăratele spirite care sălăşluiesc în elemente ale naturii precum copaci, stânci, cascade sau în orice are calităţi depăşind ordinea comună, precum ecoul, tunetul sau chiar într-o persoană cu înzestrări speciale. Astfel, în Japonia există mii de sanctuare consacrate unor kami, în special în locuri de o mare frumuseţe naturală şi acest sentiment mistic al naturii, care poartă mintea celui ce se roagă, de la cele lumeşti la cele ale spiritului, a caracterizat Ise încă de la început. 

Amaterasu, zeiţa soarelui, este kami sau zeitatea care patronează sanctuarul interior de la Ise. În această imagine din secolul al XIX-lea, realizată de artistul japonez Kunisada, ea iese dintr-o peşteră în mijlocul unor raze de lumină orbitoare. Conform mitului japonez, ea se ascunsese în peşteră din cauza comportamentului turbulent al fratelui ei. Ea a fost însă atrasă afară din ascunzătoare de alte zeităţi şi a adus din nou lumina în lume.

Acoperit de muşchi şi licheni, portalul de lemn al Sanctuarului Interior de la Ise, marchează pragul dincolo de care vizitatorii obişnuiţi nu au acces. La fiecare 20 de ani construcţiile de la Ise sunt reînnoite în cadrul unei ceremonii despre care se crede că este veche de 1.500 de ani.

 Cea mai venerată parte a ansamblului de la Is este Naiku, Sanctuarul Interior închinat lui kami Amatcrasu Omikami, zeiţa soarelui, din care se trage familia imperială japoneză. Geku, Sanctuarul Exterior, se află la 4 mile de cel interior şi este consacrat lui Toyouke no Omikami, zeiţa cultivării pământului, a hranei şi a recoltei. Dispunerea şi structura clădirilor sunt similare celor de la Naiku.

Pentru a ajunge la Sanctuarul Interior, pelerinii vizitatori trebuie să traverseze râul Isuzu. pe un podeţ arcuit şi să treacă de un torri. Această intrare tipic shintoistă este alcătuită din doi stâlpi verticali uniţi în partea de sus de alţi doi orizontali şi marchează trecerea de la profan la sacru.

Adepţii shintoişti urcă apoi în susul râului până la zona de pe mal, unde îşi pot spăla mâinile şi clăti gura într-un ritual de purificare. Principala alee cu pietriş se arcuieşte printre pini uriaşi şi în cele din urmă se opreşte la intrarea cu acoperiş de stuf a sanctuarului. Doar preoţii şi membrii curţii imperiale au acces dincolo de cele patru garduri din lemn, care delimitează teritoriul sfânt din jurul sanctuarului principal şi al construcţiilor auxiliare mai mici.

Construcţia principală, realizată în stilul shinmei („strălucire divină”) este înălţată la aproximativ 7 picioare deasupra solului, acoperit cu pietriş, pe nişte stâlpi solizi. Unii cercetători cred că acest amplasament ar urma modelul hambarelor din epocile primitive, care erau înălţate pentru a împiedica şobolanii sau alte vietăţi să pătrundă în interior. Alţii amintesc de casele străvechi japoneze ridicate pc piloni precum locuinţele lacustre din epoci timpurii. 

Construcţiile de la Ise sunt făcute din lemn de chiparos nelustruit şi incorporează elemente tradiţionale ale arhitecturii japoneze. Acoperişurile de exemplu au grinzi terminale în formă de x sau chigi şi o serie de bârne sau katsuogi sunt aşezate în unghi drept faţă de creasta acoperişului.

Se spune că sanctuarul adăposteşte oglinda sacră, care împreună cu sabia şi bijuteriile aflate în altă parte, face parte din însemnele autorităţii imperiale – care legitimează puterea împăratului. Conform legendei, este aceeaşi oglindă care a fost folosită pentru a atrage pe Amaterasu din ascunzătoarea ei.

Se spune că zeiţa supărată de purtarea nesupusă a fratelui ei turbulent Susanoo, zeul furtunii, s-a retras într-o peşteră, lăsând lumea în întuneric. În cele din urmă a fost atrasă afară de veselia zeilor şi zeiţelor care aclamau în timp ce o priveau pe zeiţa Uzume executând un dans erotic. Plină de curiozitate Amaterasu a ieşit din peşteră şi şi-a văzut imaginea reflectată într-o oglindă agăţată de zei în copacul din faţa intrării. Pe când se uita la propriul chip a fost repede prinsă de un zeu şi astfel lumina s-a revărsat din nou asupra lumii.

Amaterasu a dăruit ulterior oglinda sacră nepotului ei Ninigi no Mikoto, care a adus-o din cer pe pământ spre a fi adăpostită în palatul împăratului Sujin, care conform legendei a trăit în secolul I d.Hr. în cele din urmă, oglinda a fost mutată la Ise.

La Ise accesul era interzis la început oamenilor de rând şi permis doar împăratului. Când însă în evul mediu fondurile imperiale destinate palatului s-au epuizat, preoţii de la Ise au trimis mesageri în întreaga ţară pentru a încuraja oamenii sa vină în pelerinaj la templu şi pentru a înfiinţa asociaţii pentru strângerea de fonduri. Dincolo de aspectul religios, pelerinajul era un prilej de sărbătoare şi de voie bună, deoarece Ise avea un mare număr de localuri, taverne şi bordeluri.

Astăzi atmosfera este ceva mai sobră. Dar magia asocierii dintre cadrul natural şi misteriosul sanctuar de abia întrezărit ce adăposteşte oglinda sacră se păstrează. Aceasta, precum şi limanul de linişte, izvorâtă ca o sevă din copacii protectori, continuă să atragă mii de vizitatori, la fel de fescinaţi de ceea ce nu pot vedea, precum sunt de ceea ce li se oferă privirii.

Religia naţională japoneză – shinto- se naşte în negurile preistoriei ca un cult al ceea ce se cheamă karai – nenumăratele zeităţi care se presupune că sălăşluiesc în diferitele elemente ale naturii şi care pot fi totodată personificate.

De exemplu, kami Inari a fost iniţial o zeitate păzitoare a agriculturii dar acum este invocată de către oameni de afaceri în ideea de prosperitate. Sunt cel puţin 80.000 de sanctuare shintoiste în Japonia. Unele mai impunătoare, altele mai modeste. Mai toate au torii la intrare, respectiv portale alcătuite din coloane unificate în partea superioară de traverse încrucişate.

Sanctuare specifice includ şi un haiden, respectiv o platformă înălţată şi prevăzută cu acoperiş unde se pot aduce ofrande şi unde se pot înalţă rugăciuni către kami; precum şi un honden, clădirea centrală care adăposteşte un obiect sacru în care sălăşluieşte kami.

Majoritatea sanctuarelor japoneze sunt localizate pe Honshu, în zone de mare frumuseţe naturală. Unele dintre cele mai importante identificabile şi pe hartă, sunt Izumo; Marele Sanctuar de la Ise; sanctuarul din munte de la Aso; Itsukushima, cu torii înălţîndu-se din mare; şi Sumyioshi în Osaka. Muntele Fuji este cel mai sacru munte al Japoniei. Piscul său inconfundabil se înalţă la 3776m şi este sfânt atât pentru shintoişti cât şi pentru budişti. Mai mult de trei sute de mii de pelerini îl escaladează an de an.

Locuri sacre, James Harpur