Locuri sacre – Delfi, Grecia

„Ştiu nisipul câte fire are şi cât de întinsă este marea; pe omul mut îl înţeleg şi îl aud pe cel lipsit de grai” – Oracolul din Delfi (Delphi) ca răspuns la întrebările transmise de regele Cresus

Aşezat chiar la nord de golful Corint, care face o tăietură adâncă, albastră în teritoriul Greciei continentale, Delfi este locul cel mai venerat din Grecia. Aici se afla cel mai faimos oracol din lumea antică.

Datorită poziţiei centrale şi a preeminenţei spirituale, se credea că Delfi este buricul pământului, omphalos, o credinţă susţinută de mitul despre cei doi vuituri lăsaţi de Zeus să zboare de la cele două capete ale pământului. Punctul de pe pământ corespunzător punctului în care ei s-au întâlnit în aer, Delfi, a fost menit drept centru al pământului şi marcat cu o piatră de formă conică.

Timp de aproape 1.000 de ani, până la decăderea oracolului în secolul al IV-lea d.Hr., oamenii veneau din întreaga Grecie şi de mai departe pe jos, pe apă sau în care, pentru a întreba oracolul lui Apolo despre afaceri, căsătorii, cultivarea pământului, întreprinderi coloniale şi altele.

Apollo răspundea acestor cereri prin preoteasa lui, Pythia, care era o ţărancă din zonă ce trebuia să aibă peste 50 de ani şi să ducă o viaţă fără pată. În templul lui Apollo ea intra în transă şi rostea un şir de cuvinte, aparent incoerente. Acestea erau apoi interpretate de un preot, care le transpunea în versuri şi comunica răspunsul celui ce adresase întrebarea.

În Grecia antică mai existau şi alte oracole, precum cel de la Dodona, în nord-vest, spre exemplu. Prin acest oracol Zeus comunica răspunsurile la întrebările ce îi erau adresate prin foşnetul frunzelor unui stejar sacru, dar Delfi era cel mai vestit, numărând printre solicitanţi regi şi împăraţi, precum Cresus din Lidia (aflată astăzi în Turcia), Alexandrul cel Mare, cuceritorul din Macedonia şi celebrul împărat roman Nero.

Unul dintre motivele prestigiului acestui templu era fără îndoială cadrul său natural. Nici un alt loc din Grecia nu etalează atâtea elemente naturale cu adevărat frumoase. Aşanumitul temenos (teritoriu sacru) a lui Apollo, în care se afla oracolul, era construit pe o pantă încununată de stânci semeţe de 900 picioare numite Phaedriades „Strălucitoarele” pentru că strălucesc în lumina răsăritului şi apusului de soare ca nişte vulcani în erupţie acoperiţi cu o crustă de lavă incandescentă.

Dintr-o despicătură adâncă în stâncă izvorăsc apele limpezi ale izvorului Castalian, vestit încă din antichitate pentru că inspira poeţii. Mai jos de sanctuar, un defileu adânc şi larg presat cu coroanele unduitoare ale măslinilor verzi-argintii se întinde până la apele golfului.

Întregul ţinut dominat de vârfurile stâncoase ale masivului muntos, Parnas, este predispus la furtuni cu descărcări electrice izbucnite brusc, când Zeus „îşi azvârle fulgerele cu mâna scânteietoare”, precum şi la cutremure şi alunecări dc teren. Ulii şi vulturi se rotesc deasupra stâncilor şi nenumăratele albine şi greieri fac peisajul să vibreze de viaţă.

Delfi este genul de loc care face ca teoria modernă numită Geea – anume că pământul este organism viu – să pară foarte plauzibilă. Este firesc, deci, ca înainte să fie dedicat lui Apollo, Delfi să fi fost consacrat lui Geea, zeiţa pământului.

Legenda spune că sanctuarul ci, numit Pytho era păzit de un şarpe uriaş pc nume Python, o creatură în Apollo, zeul luminii, al raţiunii şi al artelor civilizate, precum şi patron al muzicii, medicinei şi al tragerii cu arcul, a venit la sanctuar, l-a ucis pe Python şi a instalat acolo pe propria sa preoteasă, Pythia.

În decursul timpului, prestigiul oracolului lui Apollo a crescut, şi la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr. aceasta se reflecta în multitudinea de construcţii, ale căror ruine se mai văd şi astăzi.

Regi şi oraşe-stat dorind să-l cinstească pe Apollo sau să-şi exprime recunoştinţa, precum şi să demonstreze bogăţia lor, au construit monumente, statui şi mici „trezorerii” în formă de templu, care adăposteau darurile preţioase. Regele Cresus, de exemplu, a trimis la Delfi un leu de aur cântărind un sfert de tonă şi l-a aşezat pe o piramidă de aur alb din 117 cărămizi.

Statuile şi trezoreriile se înşirau de-a lungul căii sacre, care şerpuia în sus, înspre temenos, către marele templu doric al lui Apollo, în care erau rostite oracolele. În prezent din templu au mai rămas câteva coloane pe care intemperiile le readuc încet la starea lor naturală, iar fundaţiile sunt expuse vederii. Mărimea şi poziţia sa, care oferă privirii panorame vaste asupra defileului Leistos, sunt copleşitoare.

Călătorul grec Pausanias, care a vizitat Delfi la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. afirmă că pe acest loc au fost construite succesiv mai multe temple. S-au folosit pe rând crengi de dafin, ceară de albine şi pene, bronz şi în cele din urmă piatră. Acest templu de piatră a ars în anul 548 î.Hr. şi a fost imediat reconstruit, dar s-a prăbuşit într-un cutremur în anul 573 î.Hr. Ruinele templului construit ulterior sunt cele ce se văd în prezent.

Mai sus de templu se află un amfiteatru foarte bine conservat, iar în partea cea mai de sus, un stadion. Acesta a fost folosit pentru jocurile phytice, un festival care, după 582 î.Hr. s-a ţinut la fiecare patru ani. Întreaga zonă sacră, care măsoară 300/140 yarzi trebuie să fi fost o etalare sclipitoare de marmură şi bronz. Se ştie că Nero a furat peste 500 de statui, dar cu toate acestea au mai rămas 3.000.

Dincolo de această bogăţie, inima care dădea viaţă acestui ansamblu era oracolul. El afecta existenţa multor bărbaţi şi femei şi destinele cctăţilor-stat. Pelerinii sosiţi aici, impresionaţi de grandoarea cadrului natural şi uluiţi de bogăţia locului, urmau să fie şi mai afectaţi de întâlnirea cu Pythia, căci prin vocea ei vorbea zeul Apollo însuşi.

O asemenea întâlnire spirituală necesita respectarea unui ritual pregătitor elaborat. Deşi sursele oferă doar o imagine fragmentată a procedurii, se parc că Pythia, preoteasa şi solicitanţii, trebuiau să se purifice în apele izvorului Castalian. Apoi, pentru a constata dacă era propice ca zeul să vorbească prin gura Pythiei, o capră de sacrificiu era stropită cu apă rece. Dacă tremura, poate o trimitere la starea de transă a Pythiei, era un semn bun şi întrebarea putea fi adresată oracolului.

Solicitanţii trebuiau să cumpere o prăjitură sacră şi să o depună pe un altar din faţa templului, apoi unul câte unul erau conduşi înăuntru ca să sacrifice o capră sau o oaie la vatra sau partea centrală a templului. Apoi, ei se îndreptau către adyton sau sanctuarul interior şi se aşezau acolo aşteptând în tăcere, alături de preoţi.

Pythia stătea pe un trepied – un vas de bronz aşezat pe trei picioare – ascunsă vederii lor probabil de o perdea. Ea era deja în transă, stare în care ajungea poate şi mestecând frunze de dafin şi bând apă sfinţită. Un document sugerează că trepiedul era aşezat deasupra unei fisuri în stâncă, din care erau emanaţi vapori toxici. Cu toate acestea, arheologii nu au găsit nici o urmă a vreunei astfel de fisuri. Apoi, unul dintre preoţi îi transmitea întrebarea solicitantului şi după ce ea îşi rostea răspunsul misterios el îi înmâna varianta versificată a răspunsului.

Multe dintre aceste oracole era încifrate sau echivoce. Cresus, de exemplu, a aflat că dacă va ataca Persia va distruge un mare imperiu. În final acesta s-a dovedit a fi propriul său imperiu. Nero a fost prevenit să se ferească şi să se teamă de „73 de ani”, dar nu şi-a dat scama că aceasta se refera nu la el, ci la vârsta succesorului său Galba. În ciuda unor astfel de ambiguităţi şi a posibilităţii ca preoţii de la Delfi să influenţeze răspunsul Pythiei în scopuri politice, oracolul şi-a păstrat prestigiul până în secolul I î.Hr., când Grecia a ajuns sub stăpânirea Romei.

La începutul secolului I d.Hr. oracolul intrase în declin. Scriitorul grec Plutarh (46-120 d.Hr.), el însuşi odată preot la Delfi, a scris un tratat intitulat „Despre decăderea oracolelor”, un fenomen pe care el îl atribuia scăderii populaţiei, iar când Pausanius a vizitat Delfi în secolul următor l-a găsit lăsat în părăsire şi neglijat.

Ultimul răspuns menţionat în documente a fost dat în anul 362 d.Hr. împăratului roman Iulian Apostatul. Oracolul a afirmat: „Spuneţi-i regelui aceasta: acest templu măreţ a devenit o ruină; Apollo nu are acoperiş deasupra capului; frunzele copacilor sunt încremenite; izvoarele şi fântânile profeţiei au secat”. În anul 393 împăratul creştin Teodosius a închis oficial oracolul: Apollo, zeul luminii, care o învinsese pe zeiţa pământului, cedase el însuşi în faţa unei noi divinităţi, care răspândea o lumină spirituală mai puternică.

În secolele următoare sanctuarul s-a transformat în ruine şi până în evul mediu, deasupra lor se înălţa satul Castri. Deşi locul a fost identificat ca fiind cel al oracolului din antichitate în secolul al XVII-lea de către doi cărturari, francezul Jacques Spon şi britanicul George Wheler, de abia în anul 1892 o echipă de arheologi  francezi a reuşit să obţină permisiunea de la guvernul Greciei, de a săpa acolo.

Pentru aceasta, ei au fost nevoiţi să mute satul existent, piatră cu piatră, la o milă spre vest, împotriva voinţei locuitorilor săi. Săpăturile arheologice au făcut ca locul să redevină celebru. Delfi nu îşi pierduse caracterul sacru. Chiar şi fără Pythia, sanctuarul încă îi mai inspira pe vizitatorii veniţi din toate părţile să îl vadă. Sanctuarul lui Apollo l-a impresionat în special pe un poet grec pe nume Angelos Sikelianos (1844-1951), care împreună cu soţia sa de origine americană, Eva, a crezut că Delfi va putea din nou să devină un puternic centru spiritual internaţional. 

În acest scop, ei au încercat să iniţieze un festival la Delfi, în cadrul căruia să pună în scenă o producţie a piesei dramaturgului clasic Eschil, Prometeu înlănţuit. Fiica unui milionar, Eva, a avut grijă ca banii să nu fie o problemă în încercarea de a reda, până la cel mai mic detaliu, autenticitatea tragediei antice, în viziunea proprie.

Pe 9 şi 10 mai 1927 festivalul a avut loc, în ciuda faptului că Ministerul Turismului din Grecia nu a încurajat participarea vizitatorilor – mulţi dintre ei nume de marcă – deoarece se temea că Delfi nu era pregătit să primească un asemenea aflux de vizitatori, care găsind condiţiile nesatisfăcătoare, ar putea fi descurajaţi să mai revină. Piesa însă -evenimentul principal – a fost o reuşită, replicile actorilor fiind în mod neaşteptat amplificate cu un efect impresionant de stâncile Phaedriades.

Deşi festivalul s-a ţinut din nou în 1930, nu a mai cunoscut un succes la fel de mare şi visul de a face ca Delfi să renască s-a stins încet. Angelos a murit în anul 1951, despărţit de soţia sa. Eva s-a întors din Statele Unite pentru a asista la înmormântare şi a rămas în Grecia, unde a şi murit în scurt timp. La înmormântarea ei de la Delfi, femeile din zonă, care apăruseră în producţia cu Prometeu, în anul 1927, au recitat spontan părţi din replicile pe care trebuiseră să le înveţe sub îndrumarea Evei.

Totuşi, seminţele creaţiei, aruncate de Angelos şi Eva nu au căzut pe pământ sterp. La sfârşitul anilor ’60, ideea unui festival internaţional de teatru a renăscut la iniţiativa guvernului grec şi a devenit realitate. Astăzi, festivalul are loc regulat, cu trupe care sosesc din Europa şi din alte părţi ale lumii pentru a prezenta producţii clasice vara.

Chiar şi iarna, perioadă când se spunea că Apollo părăseşte sanctuarul pe timp de 3 luni pentru a merge „în ţinutul hipor-boreenilor” ,undeva în nord, mii de pelerini moderni sosesc la Delfi. Ei nu vin pe jos sau în care, ci cu autobuzul, nu ca să pună întrebări, ci ca să admire munţii şi valea, templul antic, stadionul şi amfiteatrul şi chiar şi mănăstirile creştine din zonă: să se pătrundă de spiritul zeiţei Geea, a lui Apollo şi cel al lui Hristos, toate acestea coexistând în armonie.

Locuri sacre, James Harpur