Loc ales, Grădină a Maicii Domnului – Muntele Athos

Muntele Athos este grădina Maicii Domnului

0
313

athosMuntele Athos este grădina Maicii Domnului

Muntele Athos -Loc ales, Grădină a Maicii Domnului, minunat martor şi continuator al strălucitei culturi bizantine, Muntele Athos este tezaurul cel de mult preţ al Ortodoxiei, tăria, lauda şi mândria ei.

Alături de Ţara Sfântă, Athosul este Muntele cel sfânt, „muntele, în care a binevoit Dumnezeu să locuiască”. Care împreună cu Taborul şi Sinaiul alcătuiesc triada munţilor revelaţiilor dumnezeieşti. Dacă pe Sinaiul din mijlocul pustiei, Dumnezeu Tatăl S-a arătat în tunete şi fulgere pentru a da poporului ales Legea Vechiului Testament. Dacă pe Taborul dintre livezile înverzite ale Galileii, Dumnezeu Fiul Şi-a arătat ucenicilor, „pe cât se putea” strălucirea Slavei Sale. Apoi pe Athos,

Muntele din mijlocul mării – icoană a Bisericii, mereu bătută de valuri şi de-a pururi neclătită

Duhul Sfânt în chip tainic şi smerit, prin energiile Sale sfinţitoare, preschimbă în lumină firea omenească şi se descoperă pe chipurile înduhovnicite şi frumoase ale kalogherilor. Triadă a munţilor sfinţiţi: Sinaiul Vechiului Aşezământ, Taborul Aşezământului celui Nou şi Athosul arvună a Veacului viitor! Nu întâmplător pe Athos s-a definit ultima învăţătură dogmatică a Bisericii Ortodoxe. Învăţătura despre Energiile Necreate şi nu întâmplător aici s-a făurit Filocalia rugăciunii neîncetate.

Este firesc deci ca toţi creştinii, dar mai ales monahii să dorească să vadă muntele doririlor călugăreşti! „Să vezi Neapolul şi apoi să mori”, ziceau italienii. „Să nu mor până ce nu văd Athosul”, îşi doresc monahii ortodocşi. Precum mi-am dorit-o şi eu şi Bunul Dumnezeu m-a învrednicit de această binecuvântare.

În anii din urmă, citeam cu strângere de inimă în unele reviste occidentale despre „decadenţa” şi „criza” prin care trece monahismul ortodox şi îndeosebi cel athonit. Aveam acum putinţa să constat personal cum stau lucrurile şi să înţeleg că Athosul trece printr-o adâncă schimbare.

Viața din muntele Athos are toate formele de viețuire călugărească

Condiţiile speciale de care se bucură Muntele Athos  au îngăduit dezvoltarea şi coexistarea aici, a tuturor formelor de viată călugărească. Chinovială, idioritmică si sihăstrească, fiecare trăitor având putinţa să se desăvârşească pe calea cea mai potrivită cu aşezarea sa lăuntrică şi cu năzuinţele sale sufleteşti.

Pelerinul care păşeşte astăzi pe cărările Athosului nu poate să nu observe un fapt semnificativ. Mănăstirile cu viată idioritmică suferă din cauza împuţinării vieţuitorilor.  Acesta este sub numărul necesar unei desfăşurări normale a vieţii lor. „Nu mai vin tineri la mănăstire, spun mâhniţi părinţii bătrâni din aceste mănăstiri, întrebându-te îmbietor dacă nu rămâi la ei.

În schimb, mănăstirile chinoviale sunt în plină înflorire

An de an creşte numărul vieţuitorilor lor. Unele au început sa roiască la mănăstirile idioritmice, care astfel devin chinoviale. Mai multe astfel de schimbări au avut loc în aceşti ani şi altele sunt pe cale de devenire. Noii veniţi sunt îndeosebi tineri de la sate şi oraşe. Am văzut mulţi la şcoala monahală Athoniada. O bună nădejde pentru viitorul Muntelui Athos, îmi ziceam. Dar un monah tânăr m-a completat. „Da, este şi Athoniada o nădejde, însă mulţi elevi sunt prea tineri şi nu toţi vor rămâne, în urma încercărilor ce le stau înainte. Nădejdea cea mare a muntelui Athos o constituie tinerii care vin cu pregatire încheiată. Cu studii terminate, oameni maturi, hotărâţi , care ştiu ce vor. Și numărul lor este în creştere .

Oamenii redescoperă virtuţile vieţii obşteşti

Întrebând pe un monah de ce tineretul care vine ocoleşte mănăstirile idioritmice, mi-a răspuns simplu-„Felul lor de viaţă nu ne atrage, nu ne putem împlini în ele”. Acest răspuns mi s-a părut plin de înţeles. Preferinţa pentru viaţa chinovială arată că acest fel de viaţă nu este doar un fel de viaţă călugărească între celelalte. Oamenii redescoperă virtuţile vieţii obşteşti.

Marii întemeietori şi legislatori ai vieţii monahale de obşte sunt  Cuviosul Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare, Cuviosul Teodor Studitul. Toţi arată cât de solide temeiuri dumnezeieşti şi omeneşti are viaţa călugărească de obşte. Icoană vie a comuniunii Bisericii, loc ideal de desăvârşire creştinească, cale lesnicioasă şi sigură de mântuire. Loc prielnic pentru trăirea marilor virtuţi creştine: a smereniei şi a dragostei, imitare a vieţii îngereşti, anticipare a vieţii veacului viitor.

Vieţuirea împreună în obşte este mai plenară

Pentru că are asigurată prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul ei. Este mai sigură şi mai uşoară, pentru că necontenit ai exemplul şi ajutorul fratelui de alături şi cuvântul de povăţuire al Stareţului. “Căci mântuirea se câştigă cu mult sfat”, iar cei fără povăţuitor “cad ca frunzele” de uşor.

Aici îşi are tâlcul preferinţa pentru viaţa de obşte a tinerilor care vin la mănăstire. Omenirea şi lumea creştină a făcut multe experienţe iluzorii, de aceea nu vrea să se mai joace cu existenţa sa.

De aici nevoia de a ancora în esenţial

În realităţi temeinice şi sigure. Ori, viața mănăstirească chinovială este o astfel de realitate. Că este aşa, putem vedea şi din alt aspect al problemei.

Prezența bisericii în mijlocul oricărei incinte călugăreşti ne spune lămurit, că centrul ei de greutate este slujirea liturgică de zi şi de noapte a slujitorilor ei. Asemenea îngerilor din cer de la care şi-a luat şi numele de viaţă îngerească”. Slujirea liturgică este pentru monah tărie şi piatră de încercare, „oglinda monahului’ după cuvântul Scărarului. Căci în ea, ca într-o oglindă, monahul îşi vede aşezarea sa lăuntrică şi prin ea se ridică la starea îngerească.

Ortodoxia pe bună dreptate se poate mândri cu frumuseţea cerească a cultului său

Iar muntele Athos excelează în această privinţă. Să nu uităm însă că Mănăstirea, căreia Biserica i-a încredinţat comoara vieţii sale liturgice, nu odată a fost învinuită de formalism. Adică de săvârşirea exterioară, automată a slujbelor, far interiorizare şi participare personală. Puterea transformatoare a cultului nu stă doar în săvârşirea lui, formal.

Despre cult, ca şi despre icoană, trebuie să se spună că este nu frumos, ci adevărat

Elementul artistic, estetic îi este inerent, firesc, dar rolul lui este secundar. Slujirea liturgică  trebuie făcută, cum ne îndeamnă însăşi Biserica în vremea apropierii de Sfintele Taine. „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, “cu adâncă cutremurare în faţa necuprinsului Dumnezeu cu totală încredinţare că iei parte la cea mai necuprinsă de minte taină. Cu evlavie şi cu dragoste profund recunoscătoare faţă de Dumnezeu, pentru toate câte ne-a dat nouă.

În pelerinajul meu atonit, am luat parte regulat la sfintele slujbe

Și mai ales la cele din mănăstirile chinoviale. Despre una din aceste mănăstiri, un frate pelerin ca şi mine, mă întreba: „Ai fost la mănăstirea cutare? Părinţii de acolo, îmi spunea el vădit mişcat sufleteşte slujesc şi cântă ca îngerii”! Mi-a rămas adânc «tipărită în suflet atmosfera de totală reculegere şi interiorizare, de mare cuviinţă şi evlavie a unor monahi într-o astfel de obşte. Nu pot uita icoana plină de evlavie a monahului, care cu chip plecat şi cu mâinile la piept spunea pe de rost icoasele Acatistului înaintea Icoanei Maicii Domnulul.

Era o întruchipare a slujirii rugătoare a Athosului

Înaintea Celeia Care de-a pururi se roagă pentru întreg neamul omenesc. Simţeam că, acea rugăciune se înălţa înaintea Domnului ca tămâia, după cuvântul psalmistului. Din glasurile frumoase şi cântările meşteşugite precum şi din mişcările cu bună rânduială se degaja o mare putere: Duhul rugăciunii. Se rugau oamenii, se ruga Duhul Sfânt în inimile lor. Nu puteai să nu te rogi. Dintr-o dată m-am simţit mutat în altă realitate, aşa cum mărturisim la slujba utreniei: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”.

Aceasta este marea taină şi marea putere transformatoare a vieţii liturgice

Marea tărie şi calea de înnoire a chinoviilor din muntele Athos. Trăită plenar în vremea cultului, viaţa liturgică se continuă şi în afară de biserică, devine un stil de viaţă. Întreaga viaţă a chinoviei devine o neîntreruptă Liturghie. Omul se acordă ca un instrument muzical dintr-o orchestră, la marea liturghie cosmică, despre care teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. În care întreaga creaţie liturghiseşte liturghia cea de taină a existenţei sale.

Ca o urmare firească a trăirii intense a vieţii liturgice, am întâlnit în unele obşti atonite un alt fapt tot atât de grăitor. Râvna multor monahi tineri de a se apropia cât mai des de Sfintele şi Dumnezeieştile lui Hristos Taine. Părinţii mai în vârstă nu văd cu ochi buni acest lucru. Au mai fost în trecutul muntelui Athos astfel de năzuinţe şi ele au dus nu o dată la tulburări.

„Nu deasa sau rara împărtăşire este folositoare, ci împărtăşirea cu vrednicie”

Rezerva bătrânilor nu este lipsită de temei. Tradiţia Bisericii Ortodoxe este limpede şi Sfântul Ioan Hrisostom o spune hotărît: „Nu deasa sau rara împărtăşire este folositoare, ci împărtăşirea cu vrednicie”. Iar „vrednicie” însemnează înaltă sfinţenie, aşa cum însăşi Biserica o spune: „Să luăm aminte, Sfintele sunt pentru cei sfinţi”. Scumpătatea de totdeauna a tradiţiei canonice şi practice a Ortodoxiei, care ştie cât de povârnită este firea omenească spre cele de jos. Și cu cât de mari şi anevoioase eforturi se poate ridica spre cele înalte, ţine cu statornicie regula de aur. Preferă smerenia vameșului care înalţă, dreptăţii fariseului care coboară.

Monahii nu văd în Sfânta împărtăşanie o practică magică, externă

Din convorbirile avute cu unii monahi tineri la Athos, am înţeles că ei nu văd în Sfânta împărtăşanie o practică magică, externă. Și că nu îndrăznesc să se apropie fără cuvenita curăţire prin sfânta spovedanie, nici fără îndeplinirea canonului şi fără cuviincioasa pregătire. Ci dintr-o adâncă necesitate sufletească şi cu mare convingere lăuntrică. Simt că dăruirea lor oricât de totală şi că râvna lor oricât de încordată ar fi, sunt neputincioase fără prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu. A Celui ce „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le Plineşte”.

Am simţit că însuşi Domnul Hristos se bucură, având atâţia invitaţi la ospăţul Său de Taină

Mi-aduc aminte din proprie experienţă, zilele în care întreaga obşte ne înşiram în faţa Sfintelor Uşi pentru Sfânta împărtăşanie. Mi-au rămas pentru totdeauna ca zile de mare sărbătoare, de cerească bucurie şi de adâncă înnoire sufletească. Am fost adânc mişcat la sfârşitul Sfintei Liturghii dintr-o obşte athonită, văzând o mare ceată de monahi tineri apropiindu-se cu adâncă evlavie de Sfântul Potir. Am simţit că însuşi Domnul Hristos se bucură, având atâţia invitaţi la ospăţul Său de Taină.

Aici se face simțită prezența  unui sporit număr de aleşi părinţi duhovniceşti

Dar faptul cel mai semnificativ întâlnit pe Athos şi care poate aduce după sine adânci schimbări, este prezenţa unui sporit număr de aleşi părinţi duhovniceşti. Niciodată Athosul nu a fost lipsit de astfel de Părinţi. Numărul de şapte al pustnicilor, ştiuţi numai de Dumnezeu, din văgăunile tainice ale Athosului, cred că nu s-a împuţinat. De data aceasta însă lucrul mi se pare mai deosebit.

Am citit despre relatarea unor pelerini la Athos, care întâlnind un îmbunătăţit părinte duhovnicesc îl asemănau cu Sfântul Isaac Şirul. Nu cu mulţi ani în urmă, o mănăstire atonită era în pragul pustiirii. Dar prin venirea aci a unui îmbunătăţit părinte cu câţiva ucenici, mănăstirea în scurtă vreme a ajuns înfloritoare şi printre primele obşti atonite.

Am auzit de părinţi duhovnici vestiţi

chemaţi până departe în Grecia şi în insule pentru povăţuire duhovnicească. De părinţi, care în faţa valului turistic, nu s-au acomodat duhului lumii, ci împreună cu ucenicii au lăsat mănăstirile şi s-au retras în chinoviile atonite. Am văzut cărţi şi reviste de înaltă ţinută teologică şi duhovnicească, scrise de egumeni şi monahi atoniţi. Și am auzit de părinţi chemaţi la înalte întâlniri teologice din mari centre ale lumii, ca să ducă până departe lumina cea curată a adevăratei Teologii Ortodoxe.

Acest fapt este adânc grăitor

Se ştie că monahismul ortodox înfloreşte sau tânjeşte după cum are sau îi lipsesc povăţuitorii duhovniceşti. O obşte înfloritoare presupune de la sine prezenţa în mijlocul ei a unui îmbunătăţit părinte duhovnicesc. Aşa cum un ogor bine lucrat implică de la sine existenţa unui agricultor priceput. Prezenţa lui în fruntea obştii este o garanţie de adevăr. Un model viu, după care vieţuitorii îşi modelează necontenit viaţa lor proprie. Acesta este faptul hotărâtor, nădejdea cea mare a Athosului. Prezenţa cât mai multor părinţi duhovniceşti, în stare să se mântuiască pe sine. Si să povăţuiască şi pe alţii spre mântuire. Tineretul dornic de o viaţă nouă, se adună în jurul lor ca în jurul unui magnet, angajându-se cu toată râvna în slujirea lui Dumnezeu. Este firesc ca râvna lor de începători să fie şovăielnică, neluminată îndeajuns. Există însă garanţia înalţilor părinţi duhovniceşti, care îi vor călăuzi neprimejduiţi de cursele cele de-a dreapta şi de-a stânga, pe calea cea strâmtă dar sigură a Tradiţei duhovniceşti ortodoxe.

Necesitatea fundamentală a pildei vii pentru viaţa duhovnicească

Realizarea unei comunităţi unită în legătura dragostei şi mistuită de foame şi sete după Pâinea Vieţii şi Potirul Mântuirii şi trăirea Liturgică a vieţii. Iată câteva din sensurile majore ale vieţii creştine ortodoxe. Trăite plenar în chinoviile înduhovnicite ale Athosului. Îndreptăţesc nădejdea cu care lumea creştină aşteaptă de la Athos răspuns la marile probleme care frământă lumea contemporană.

Dar pe lângă această valoare universală pentru creştinătate, Athosul mai are una excepţională pentru Ortodoxie.

Răspândită pe arii locuite de popoare deosebite, lumea ortodoxă în chip firesc se prezintă ca o unitate în varietate

Nu are unitatea exterioară pe care o are catolicismul, dar popoarele ortodoxe sunt legate între ele cu multiple şi adânci legături sufleteşti. Contribuţia monahismului ortodox şi în special al celui atonit, în această privinţă este foarte mare. Muntele Athos a fost şi este locul de întâlnire al tuturor popoarelor ortodoxe. Locul unde de veacuri trăiesc împreună greci, slavi şi români. Într-o unitate spirituală care depăşeşte graniţele etnice, căci în Hristos nu există deosebire între iudeu şi elin. Prin reprezentanţii lor cei mai aleşi, monahii, popoarele ortodoxe s-au întâlnit pe muntele Athos într-o unitate de viată.

Întâlnirea de credinţă, de năzuinţe, mărturisind astfel adânca şi organica lor unitate

 Şi tot de aici a radiat necontenit peste toate popoarele Ortodoxiei luminile unificatoare, civilizatoare şi mântuitoare ale Duhului Sfânt. Sub acest aspect, menirea Athosului este de o mare actualitate pentru Ortodoxie. Dacă uneori în unele ţări ortodoxe, viaţa creştină şi spirituală nu s-a putut dezvolta normal. Cum a fost de pildă perioada de stăpânire turcească peste unele din ele, datorită condiţiilor neprielnice. Popoarele respective au avut pe Athos o rezervaţie unde să-şi continue nestingherite viaţa lor spirituală. Până când vremuri mai bune aveau să îngăduie din nou stabilirea deplină a comuniunii ortodoxe. Cât de însemnată pentru Ortodoxie este această slujire a muntelui Athos nu mai este nevoie de subliniat.

In istoria sa de aproape două milenii, monahii au avut războaie nevăzute

Muntele Athos  a fost bântuit nu numai de furtuni meteorologice. Războaiele nevăzute ale monahului sunt mai cumplite decât războaiele atomice moderne. Întemeiat însă pe Piatra cea neclătită – Hristos, muntele Athos a rămas neclătinat de toate valurile ce l-au asaltat şi-l asaltează. Ocrotirea Maicii Domnului, a Panaghiei, nu i-a lipsit niciodată şi n-a încetat sa fie pentru creştinătate far duhovnicesc aureolat de Lumina Taborică. Mai este mult de lucru în această minunata Grădina Maicii Domnului. Semnele înnoitoare pe care le-am pomenit în scurt mai sus, ne umplu inimile de încredere şi nădejde. Cu ajutorul Mântuitorului Hristos, al Maicii Preacurate, Marea Stareţă a Athosului cu numele nenumăraţilor sfinţi atoniţi, muntele Athos va rămâne  de-a  pururi  expresia  cea mai curată a Ortodoxiei. Și va împlini cu prisosinţa menirea de far luminos pe marea înviforată a vieţii şi de  puternic mijlocitor către Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ierom. Petroniu Tănase

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here