Lirica eminesciană – Dintre sute de catarge – Când amintirile

0
401

lirica eminescianăCând amintirile – Dintre sute de catarge – Poezia eminesciană a naturii și a iubirii – Ars poetica – Între simbol și profunzime filosofică

CÂND AMINTIRILE

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări își scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

Poezia eminesciană a iubirii și a naturii 

Iubirea este marea temă romantică. Ea oferă posibilitatea eu-lui liric de a depăși realul, de a ieși din temporalitate. Iubirea este o chemare a absolutului, iar pentru Eminescu ea reprezintă categoria existențială cea mai autentică. Prin iubire, poetul realizează acea clipă suspendată în încântarea unei vrăji cosmice. Iubirea este cea care oferă, prin evadarea din timp, o pasivitate contemplativă și o stare de conștiință cosmică. Iubirea la Eminescu este o relevare a transcendentului.

Chemare a absolutului, iubirea devine pentru poetul romantic un dor pur, care nu își are hotare pe pământ, ci în cer. Născut din vrajă, dorul presupune bucurie și durere, speranță și regret. Cadrul de desfășurare a idilei este întotdeauna tainic și împrumută fiorul celor ce se iubesc. Sunt subtile căutările de nuanțe cromatice și de vibrații muzicale. Natura potolește sufletul răscolit al poetului. „Lacul”, „Sara pe deal”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Dorința”, „Floare-albastră”, „Din valurile vremii” reprezintă creații unde odi et amo se manifestă plenar.

Poezie a naturii, de data aceasta a naturii umane, cu metafore profunde, filosofice, o ars poetica este și „Dintre sute de catarge.” Tensiunea lirică este proiectată universului întreg, iar poetul sfâșiat de căutări și neliniște se dizolvă într-un spațiu infinit – „Inquietus sum ergo poeta sum”.

DINTRE SUTE DE CATARGE

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.
Mihai Eminescu

Te invit să citești și Mihai Eminescu – Chemarea spre totdeauna și spre primordial a poporului român.
Te-a putea interesa și Glossă – Mihai Eminescu.

Mihaela Mușetescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here