Exerciţiile pregătitoare pentru rugăciune nu sunt absolut necesare, nici ele şi nici oricare altele, dar, în măsura în care ele exprimă conştiinţa mizeriei noastre şi a umilei noastre căutări de Dumnezeu, pot fi cu adevărat o asceză de transfigurare şi pot deveni, ele însele, o adevărată rugăciune.
În această fază „mentală” a Rugăciunii lui Iisus, putem rămâne aşezaţi în tăcere. Doar minte va repeta invocare, bineînţeles cu aceeaşi evlavie plină de iubire ca mai înainte. În această fază, conştiinţa poate fi atât de absorbită de Rugăciune încât se poate identifica cu ea. În aceste momente, sufletul s-a eliberat de vrăjmaşii săi: mulţimea gândurilor.
Pe măsură ce Rugăciunea noastră se interiorizează, devenim tot mai sensibili la ceea ce e mai lăuntric nouă: suflarea. Ca şi când Rugăciunea ar ajunge să dea un nume prezenţei sale, să ne deschidă tainelor sale arătându-ne că Duhul e Cel ce ne descoperă Numele. Mai mult, respiraţia fiind neîncetată, descoperim că Ziditorul a pus în propria noastră intimitate uimitoarea Cale de a-I merge în întâmpinare. Dintotdeauna a existat această conştiinţă, care era de la sine înţeleasă pentru Părinţi: „Lipeşte-ţi răsuflarea de pomenirea Numelui lui Iisus şi vei cunoaşte folosul liniştirii”, învaţă Sfântul Ioan Scărarul în secolul şapte: Ne recomandă să ne lipim răsuflarea de Numele lui Iisus. Puţin mai târziu autorii „Centuriilor” reiau acest cuvânt îmbogăţindu-l: „Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie respirată neîncetat”.
Şi Psalmistul spune: „Gura mea am deschis şi am aflat, că de poruncile Tale am dorit”. Întreaga Biblie se deschide prin acest verset fondator: „Si a suflat Dumnezeu în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu”. Această suflare e act creator prin excelenţă şi Hristos cel Înviat îl va relua „facerea din nou” a omului. „suflând asupra lor”. Acest act e amintit şi relua de preot când suflă asupra fiecărui botezat care se naşte la adevărata Viaţă.
Respiraţia e marea mişcare a Vieţii, nu numai a naşterii, ci şi a transformării ei neîncetate în noi. Devenind conştienţi de respiraţie în timpul Rugăciunii care uneşte Cuvântul cu Suflarea, vom face din respiraţie o cale de transparentă la Taină. Ascultarea lăuntrică şi conştientă a respiraţiei non-voluntare conduce puţin câte puţin la liniştirea trupului şi a sufletului, la o deconectare a egoului de toate tensiunile lui. Vom putea astfel experimenta la sfârşitul expiraţiei, momentul tainic al unei Tăceri abisale, stranie la început, dar curând după aceea familiară. Trebuie să gustăm această clipă fugară ce se prelungeşte pe măsură ce i ne încredinţăm. Treptat ni se va dezvălui ca o Prezenţă: este Cineva. Şi, această Tăcere se face Sursa inspiraţie pe care mi-o insuflă acolo, în adâncul meu. Ea se exprimă în mine, mă structurează şi îmi dă formă: e Cuvântul care se face trup în mine, e Fiul care mă face şi pe mine fiu în El. La capătul inspiraţiei, iarăşi Tăcerea din care acum va purcede expiraţia ducând până în cea din urmă celulă şi până în măduva oaselor mele Suflarea-dătătoare-de-viaţă, Puterea creatoare, Pneuma-Duhul.
Astfel, fiecare inspiraţie este receptacolul Suflării dumnezeieşti, o înălţare către Lumina ce luminează conştiinţa prin această taină. Fiecare expiraţie este o coborâre spre adâncul nostru pentru a primi, a ne logodi cu acel „belşug de fiinţă” al asemănării care ne aşteaptă acolo.
În sensul acestui înţeles, Tradiţia ne oferă mai multe posibilităţi de Rugăciune: după pregătirile necesare destinderii şi deschiderii trupului pentru rugăciune, devenim conştienţi de suflul respiraţiei. Să simţim câteva clipe, profund şi cu întreaga fiinţă, că suntem respiraţi. În nici un caz să respirăm noi, în mod voluntar, ci să o lăsăm să curgă, să fie. Inspiraţia, care vine din adâncul abdomenului, este o adevărată vizită: Dumnezeu expiră în mine”suflarea” Lui şi eu o inspir. Primind-o în mod conştient, şi abandonându-mă ei la fiecare expiraţie, mă eliberez în El de orice tensiune.
Pe măsură ce se instalează liniştirea (isihia), expiraţia încetineşte, devine din ce în ce mai lentă şi mai profundă: „ţine-ţi puţin răsuflarea, nu respira prea tare, spune Grigorie Sinaitul. Apoi, spune simplu rugăciunea în felul următor: „Doamne Iisuse Hristoase” inspirând, „Fiul lui Dumnezeu” în tăcerea de la capătul inspiraţiei şi „miluieşte-mă pe mine păcătosul”, expirând. Aceasta e o primă posibilitate, cea clasică.
Dacă se dovedeşte prea dificilă, o putem adopta divizând rugăciunea în patru şi spunând: „Doamne Iisuse Hristoase” inspirând, „Fiul lui Dumnezeu” expirând, „miluieşte-mă” inspirând iarăşi şi „pe mine păcătosul” expirând. Persoanele prea angoasate nu pot lăsa să urce nici un cuvânt pe inspiraţie şi nu se simt bine decât spunând Rugăciunea pe expiraţie, divizând-o în funcţie de lungimea acesteia, spunând chiar şi câte un singur cuvânt mai prelungit.
Nimic nu ne opreşte să spunem rugăciunea o singură oară, în una sau cealaltă manieră, apoi să rămânem tăcuţi timp de câteva respiraţii, lăsând-o să răsune în noi. De mai înainte de toţi vecii, tăcerea se odihneşte în acest Numele şi această tăcere se revelează prin puterea Duhului-Suflare. „Logosul iese dintr-un abis de Tăcere, rosteşte un Cuvânt şi se întoarce într-un abis de Tăcere” spune o sentinţă a Părinţilor. Dar când ne cuprinde însăşi Tăcerea, Cuvântul Rugăciunii dispare cu totul, Duhul cel de Foc făcând din noi o torţă vie, pentru că Numele Cuvântului este Lumină. În această ardere se tace…
Acest ritm al respiraţiei „ne-a fost dat de Creatorul nostru pentru a permite vieţii divine să pună stăpânire pe noi până în profunzimea fiinţei noastre şi să ne înfăşoare, să ne pătrundă cu lumină întreaga noastră existenţă”.
Pentru că ritmul răsuflării este legat atât de intim de inimă şi de sânge, într-o bună zi Rugăciunea Lui Iisus va putea coborî în inimă şi de acolo, prin pulsaţiile sângelui, în tot trupul nostru. Atunci lucrează Harul, atunci Rugăciunea devine spontană şi se spune sigură în adâncul nostru, curgând de la sine, fără nici un efort voluntar din partea noastră. Aceasta este cea de a reia fază numită „contemplativă”.
Inima, şi cu ea întreaga fiinţă, este îmbrăţişată de Harul care singur se îngrijeşte de Rugăciune, revărsând în omul întreg uneori bucurie şi iubire, alteori Lumina Taborică. Acum Sfântul Nume îşi revarsă înspăimântătoarea energie, după putinţa omului de a o suporta, ca un foc care arde toate patimile. Alungând astfel demonii care se ascund şi se cuibăresc în inima sa, omul duce o luptă fără seamăn împotriva acestor puteri la care se mai adaugă şi dezlănţuirea „duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri”. Cum spune Părintele Sofronie; „Numărul încercărilor prin care trece ascetul acestei Rugăciuni este indescriptibil… e nevoie fie de o mare experienţă, fie de un îndrumător… de discernământ, duh de smerenie, frică de Dumnezeu şi răbdarea de a îndura toate cele ce ar pute veni: atunci şi numai atunci, devine Rugăciunea o putere care uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu, făcând, încetul cu încetul, după ani şi ani, parte integrantă din fiinţa noastră, firea însăşi fiind înduhovnicită până în reflexele sale”.
Practica rugăciunii lui Iisus, Alphonse si Rachel Goetmann
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
