Oamenii libertăţii

0
173

LibertateaLibertatea si Tainele libertăţii au fost căutate înafara credinţei de mulţi umanişti şi filosofi cu renume, care au contribuit la formarea şi înţelegerea noţiunii de libertate. Unul dintre ei a fost Aristotel, care a lansat următoarea afirmaţie: „Nimic nu este în minte‚ care să nu fi fost mai înainte în simţire”.

Pentru omul posedat de patimă acest adevăr al marelui filosof, antic este unul indubitabil. Dar nu şi pentru acel om care şi-a păstrat simţurile curate, având grijă să nu-şi păteze mintea. Ştiind că în minte, la postul de comandă al omului, parvine ceea ce intră în simţuri, credinciosul se străduieşte s-o ferească de orice formă, impresie, imaginaţie şi faţă seducătoare. Avansează în credinţă, pentru a-şi readuce mintea la starea ei iniţială, simplă şi curată, cu bunătatea dumnezeiască sădită în firea ei, precum a fost creată. Asupra acestei lucrări, de revenire la simplitatea minţii, la desăvârşita neimaginaţie, ne atenţionează Domnul: ”Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt.18,3).

Strălucirea luminii vine în mintea debarasată de obsesii şi gânduri necuviincioase, dar nu în cea invadată de imaginaţii care o fac incompetentă.

Aici învăţătura ortodoxă se desparte de sistemele filosofice, autorii cărora se nevoiesc pentru a reproduce din închipuirile lor cunoştinţele despre lucruri şi fenomene. Căci orice excedent al minţii îl îndepărtează pe om de adevăr şi îl îndreaptă într-o direcţie greşită.

Până la venirea pe pământ, în chip de om, a Fiului lui Dumnezeu, înţelepţii acestei lumi au relevat fenomenul libertăţii, încercând să elaboreze definiţia unei libertăţii generale, care i-ar face pe toţi oamenii liberi. Dar nimeni nu i-a descoperit sensul adevărat şi nu ne-a mărturisit viaţa în tot conţinutul ei intrinsec. Teoriile şi ideologiile create au fost zădarnice, nu au rezistat timpului, pentru că nu au avut adevăr în ele.

Revelaţia lui Dumnezeu, prin Natură şi prin Sfânta Scriptură, mereu a călăuzit lumea spre libertate, dar omul nu şi-a conştientizat libertatea ca pe un obiectiv personal. Şi, ca urmare, păcatul l-a învins.

Iisus Hristos, Adevărul lumii, a refăcut firea umană după principiul iniţial.

Astfel l-a scos pe om din cea mai adâncă cădere în păcat, care este moartea. L-a readus la viaţă, descoperindu-i calea desăvârşirii. Minunile Sale sunt consecinţe fireşti ale cunoaşterii libertăţii depline, de care s-a bucurat trăind între oameni plinătatea vieţii. Prin aceasta a lăsat să se înţeleagă că libertatea poate fi trăită în societate şi poate fi obţinută prin eforturi comune. „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor”(Mt. 7,12). Acest lucru nu era ştiut între neamuri, şi lumea, în numele unei libertăţi acaparatoare şi exploatatoare, se extermina în războaie şi masacre.

Prin viaţa Sa fără de păcat Iisus Hristos a formulat principiul suprem al coexistenţei şi libertăţii unei comunităţi de oameni. El este bazat pe iubirea aproapelui, pe atitudinea dreaptă a omului faţă de alt om. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Mt. 22,39). Căci cel care a dobândit iubirea s-a eliberat totodată şi de asuprirea păcatului care l-a strâmtorat şi nu l-a lăsat să fie liber.

În societate oamenii libertăţii sunt credincioşii care tind consecvent şi în mod conştient să-L cunoască pe Dumnezeu pentru a-şi trăi libertatea.

Ei sunt acei care îl au pe Hristos în inima lor. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”(Ioan 8,32).

Dumnezeu respectă libertatea fiecărui om în chip absolut, căci nu-şi retrage niciodată darurile Sale.  Este cert, că omul însuşi este responsabil de libertatea sa. De dânsul depinde în ce măsură o trăieşte. Dacă şi-a pierdut libertatea spirituală, cea principală, nici o lege, nici un privilegiu, nimic nu-l face liber. Mai mult ca atât, prin aceasta se încalcă principiile de bază ale integrităţii fiinţei. Îşi pierde nu numai libertatea, dar şi starea sa originară şi fundamentală – de a coexista cu sine însuşi. Încetează de a mai fi o fiinţă unică şi nedespărţită în sine, după cum a fost creată.

Plăgile sufletului îl reconstituie şi îl refac incorect, deoarece se extind şi asupra trupului. Ecoul lor provoacă disfuncţii ale organelor interne şi chiar dereglări psihice. Omul este marcat de o tensiune mocnită. Legăturile deteriorate dintre suflet şi trup îi cauzează stări neadecvate naturii sale. Se plictiseşte de sine, devine nervos şi indiferent, manifestă egoism şi suspiciune, se contrapune societăţii. Se dedublează şi se preschimbă într-o fiinţă constrânsă în propria conştiinţa. Dezbinarea interioară se revarsă în exterior şi afectează în calea ei vieţile celor din jur.

Pe parcursul evoluţiei sale, intercalând în firea sa păcatul, omul şi-a consumat libertatea.

Astăzi, contemporanul nostru este nevoit să se ostenească pentru a o recupera. Primul pas în redobândirea libertăţii este contrapunerea sa păcatului care îi afectează conştiinţa, îi slăbeşte şi destramă unitatea sufletului şi trupului. Apoi, este necesară practicarea virtuţilor întru restabilirea puterilor interioare ale sufletului, care plăsmuiesc şi creează premisele libertăţii. „Aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire”(Gal.5,13). În Împărăţia Sa Dumnezeu vrea să-l vadă pe om cu darurile pe care i le-a dat – liber şi în deplină conştiinţă de sine. Sunt condiţiile de accedere în partea superioară a realităţii obiective, cea de peste raţiune. Acestea îi păstrează viabilă legătura cu Dumnezeu. Iar păcătuind, făptuind împotriva conştiinţei, îşi pierde libertatea şi nu mai este văzut (acceptat) de Dumnezeu. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis:„Adame, unde ieşti?”(Fc.3,9).

Libertatea a încetat, din păcate, de a mai fi o actualitate.

A încetat de a mai fi o stare firească, o prioritate, un scop activ. Societatea este privată de libertate. Ea se află într-un dinamism non-dimensional în care fiecare om vrea să obţină cât mai multă libertate prin a o lua de la altcineva. Pe hegemonul progresului, al ritmului accelerat, al superficialităţilor şi conformismului, îl deranjează prezenţa semenilor săi în locurile unde îşi caută libertatea şi îi consideră cauza ne-libertăţii lui. Nu în zadar vrea să aibă o viaţă cât se poate de izolată, după preferinţe satisfăcute în orice condiţii. Dacă nu i s-a făcut pe plac se simte privat de libertate; el caută motivul ne-libertăţii sale în acele persoane care i-au condiţionat-o. Astfel înţelege libertatea şi aşa o trăieşte, insatisfacţiile şi pretenţiile sale înaintându-le societăţii care i-ar sugera soluţii potrivite.

Citește și: https://jurnalspiritual.eu/patimile-si-falsa-libertate/

Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here