Libertatea în societate

0
620

libertateaPricina oricărei ne-libertăţi este răul, care se încuibează în om şi îi îmbolnăveşte sufletul. Ne-libertatea  este un indice al înrăutăţirii. Lipsa de libertate denotă prezenţa răului, care îşi impune voia într-o formă sau alta.

Viclenia, minciuna, lăcomia, desfrânarea, mânia, invidia, ura, orgoliul, căutarea slavei deşarte, întristarea,  zgârcenia – toate sunt exponate ale răului asimilat de firea omenească.

Acolo unde este rău nu poate fi libertate. Iar acel care nu este liber nu ştie precis de ce voieşte un lucru sau altul. Luând în considerare aceasta, toate faptele omului, în fond, sunt mai mult sau mai puţin forţate, produse de anumite stări. Starea determină acţiunea. Şi, ca rezultat, voinţa vine în contradicţie cu libertatea. Prin urmare, cea mai simplă definiţie a libertăţii poate fi concepută ca izbăvire de rău. Chezăşia libertăţii este inima curată, iubitoare de Dumnezeu. De aceea în toate timpurile, oamenii care îşi doreau să fie liberi, nestingheriţi în trăirile şi acţiunile lor, îşi curăţeau inima de rău. „Păzeşte inima mai mult decât orice, pentru că din ea ţâşneşte viaţa”(Pild. 4,23).

Omul nu poate deveni liber numai prin puterea sa.

El nu se poate elibera pe sine cu forţele proprii, deoarece entităţile cereşti făcătoare de rău se situează pe o treaptă mai sus în ierarhia spirituală şi au  potenţial superior omului. Duhurile rele se agaţă de firea în care a intrat păcatul şi firele răului se îngroaşă şi se răsucesc între oameni, încât nu mai pot fi rupte. Eliberatorul omului este Adevărul, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Sarcina omului este să-L audă, să-L înţeleagă, să-L conştientizeze şi să-L reproducă în inima sa. Către acest scop îl îndreaptă credinţa, către conştientizarea şi trăirea legăturii cu Dumnezeu. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, Adam cel nou, îi aduce lumina neprihănită a vieţii, îl înnoieşte şi îl eliberează. Libertatea omului este viaţa în Hristos care se dobândeşte prin desăvârşire.

Republica Moldova este până în prezent o ţară subjugată.

Nu este vorba de o cotropire economică sau politică, cu toate că aşa ceva se simte şi persistă, dar de una mai gravă, de ordin spiritual. Invadatorul ei este răul fărădelegii şi păcatului. Se poate spune cu toată certitudinea că locuitorii ţării noastre nu sunt nici pe departe oameni liberi. În pofida faptului că şi-a declarat independenţa şi suveranitatea, în societate predomină mentalitatea sclavului. Este o stare de spirit copleşitoare, de care omul simplu nu se poate descotorosi, pentru că i-a capturat conştiinţa. Problema rămâne delicată şi pentru intelectualul care l-a exclus din planurile sale pe Dumnezeu. Îngrădindu-se de Adevăr într-un egocentrism temerar, afişează  păreri preconcepute, generate de tendinţe improprii naturii umane. Iar acestea nu trec fără urmă.

Dacă vom căuta vreun indice distinctiv al societăţii civile, care i-ar caracteriza starea de spirit, acesta poate fi găsit în prostie şi demagogie.

A strigat cineva în parlament că studierea Ortodoxiei în şcoală este încălcarea libertăţii de conştiinţă şi mai bine de zece ani, rătăcind în discuţii, societatea nu-şi poate reveni din acest stres al demagogiei. Iar acei care au înghiţit inepţia, devenind astăzi funcţionari şi demnitari de stat, au grijă s-o promoveze în rândurile tinerilor generaţii.

A strigat cineva că introducerea unui nou obiect de studiu în şcoală este o iniţiativă ascunsă a clerului şi ceilalţi s-au tupilat, rămânând speriaţi că va începe îmbisericirea şcolii. În gândirea lor descumpănită Biserica şi clerul este una şi aceeaşi.

Vorbind despre învăţătura ortodoxă, studierea căreia se preconizează în şcoala preuniversitară, ei cred că elevii vor fi examinaţi în naosul bisericii, iar testele le vor susţine în altar, în jurul prestolului. Biserica le provoacă repulsii, pentru că în locaşul Domnului este mărturisită credinţa. Dar ce să facă acei care nu vor sau nu au ce mărturisi?! Se ocupă de lauda prostiei. Iată în ce constă falsa libertate – în incapacitatea de a vedea şi a trata lucrurile potrivit adevărului. Dacă nu cunoşti Adevărul, eşti prizonier al minciunii, al uneltirilor diavoleşti. Şi rămâi aşa în orice împrejurare, fie la tine acasă unde te consideri liber, fie în altă parte, integrat  în comunitatea europeană. Iată cea mai cumplită robie care este trecută cu vederea.

Ţara noastră are de cucerit libertatea.

Acesta este un obiectiv dificil, dar foarte necesar. Cetăţenii  nu se pot realiza pe sine dacă nu sunt liberi. Valorificarea potenţialului uman este posibilă numai în libertate. Acesta este un adevăr axiomatic, dar uitat în zilele noastre, pentru că condiţiile istorice nu au favorizat conştientizarea lui sute de ani la rând. Libertatea de care avem nevoie nu se cucereşte prin îmbunătăţirea constituţiei şi legislaţiei, depăşirea conflictelor sociale şi interetnice, prin răscoală sau răzbunare pe cineva. După ce am scăpat de toţi duşmanii exteriori, s-a dovedit că nu suntem încă liberi.

S-a dovedit că libertatea este mai mult decât o declaraţia scrisă pe hârtie. Cel mai mare vrăjmaş a rămas nedepistat înăuntru omului. De aceea, libertatea care multă vreme ne-a lipsit, poate avea ca punct de pornire reînnoirea mentalităţii, educarea unui cetăţean care se auto-conştientizează şi tinde să fie liber. Cetăţeanul unei societăţi cu adevărat democratice trăieşte libertatea pe viu, în urma colaborării duhului său cu Duhul lui Dumnezeu. El creează şi determină valorile democratice, dar nu democraţia pe dânsul.

Problema libertăţii apare într-un mod categoric atunci când omul societăţii înţelege că nu ştie precis ce înseamnă libertatea.

Din acest motiv nu reuşeşte s-o identifice. Se limitează la o pseudo-libertate bazată pe calcule şi virtualităţi, una programată în forfota lumească şi euforia evenimentelor debordante. Şi nu pătrunde într-un domeniu mult mai vast care se află în interiorul său spiritual.

Omul nostru preferă să vorbească de o libertate teoretică, general-umană, care nu vizează pe cineva concret. Iniţiază discuţii şi acţiuni întru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale, vorbind la general despre toate problemele adiacente, care se iscă acolo unde nu este prezent personal. Pentru că nu suferă altă abordare, în care să-i fie atinsă persoana. Libertatea pe care şi-o doreşte este una impersonală, universală, care nu-i solicită atitudine faţă de sine. Această libertate este dorită şi convenabilă, pentru că nu-l obligă să se implice, îi păstrează stările intacte, nestrăbătute de libertatea adevărată care este vie şi dezrobitoare.

Întru promovarea unei pretinse libertăţi, inventează motive cât se poate de sofisticate. Unele din ele sunt axate pe relaţia omului cu Dumnezeu, precum că credinţa este o taină intimă şi nu trebuie mărturisită în locurile publice, pentru a nu-i desconsidera valoarea şi a o vulgariza. Trebuie de înţeles că oricine, care ar predica şi ar mărturisi prezenţa lui Dumnezeu la şcoală, la grădiniţă ori în altă parte, comite o indecenţă.

Este uimitor cât de simplu rătăcirea omenească degenerează în stupidităţi!

O altă avertizare cu subînţeles similar – de a nu tulbura liniştea celor care îl iubesc pe Dumnezeu în inima lor având dragostea mai presus ca orice mărturisire publică – are acelaşi calapod. Toate se prepară într-o apostazie disimulată şi sunt expulzate spre auzul tuturor ca nişte corpuri contondente din craterul vulcanului. În cine lovesc pe acela îl rănesc.

Principalul însă care se conţine în logica acestor afirmaţii este o temere nedesluşită în faţa autorităţilor şi moravurilor lumeşti, provocată de criza spirituală pe care o trăieşte. Se teme ca societatea să nu-i detecteze goliciunea spirituală deghizată într-o libertate aclamată şi defilatoare. Această viziune cinică, în esenţa căreia este mândria şi minciuna, se confundă cu libertatea de conştiinţă şi este promovată în dezbateri ca adevăr incontestabil.

Cei mai drastici oponenţi ai credinţei şi libertăţii sunt acei care apără libertăţile omului. Ei lupta camuflat împotriva Bisericii şi cunoaşterii adevărului despre om. La diferite întruniri, emisiuni televizate, talk-show-uri, îşi dau aere şi se arată tare îngrijoraţi de libertatea conştiinţei concetăţenilor, care ar fi  flagrant încălcată o dată cu introducerea învăţăturii ortodoxe în sistemul de învăţământ preuniversitar.

Unica învăţătură dreaptă despre libertate şi conştiinţă, nu cadrează, în viziunea lor, cu libertatea omului!?

Să descoperi adevărul despre natura umană şi persoană, să cunoşti cine este cu adevărat omul ca individualitate şi valoare, înseamnă, vasăzică, să-i încalci cuiva drepturile? Da, într-adevăr, Ortodoxia lezează drepturile acelui om care nu se consideră creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, acelui om care se identifică cu umanoizii şi extratereştrii, a acelui om care se crede descendent dintr-o specie deosebită de maimuţe, care a adus pe pământ o filiaţie exclusivă de oameni printre care se regăseşte. Rămâne doar de presupus, câte încă gogomănii le spun propriilor copii vizavi de noua disciplină şcolară Bazele Ortodoxiei, în cadrul căreia se va învăţa ce este Biserica ca comunitate firească de oameni, ce este libertatea, ce este conştiinţa, cum se formează corect omul şi ce rol are Dumnezeu în viaţa lui.

Dacă acest obiect de studiu nu este recomandat copiilor şi trezeşte revolte în rândurile asemenea părinţi, atunci nu au decât să le mărturisească adevărul lor, să le spună că Batman, Shrek, pokemonii şi alte metamorfoze codate ale întunecimii (răului) constituie lumea în care vor trăi totdeauna. Aceste pocitanii probabil că nu le va încălcă drepturile şi libertatea de conştiinţă.

Citește și: https://jurnalspiritual.eu/multiplicitatea-libertatii-si-sclavia-personala/

Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here