Libertatea deciziei și teritoriul păcatului

0
113

decizieIată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva… (Apoc. 3, 20). Păcătosul trezit aude; dar se poate ca cel ce aude încă să nu deschidă poarta. Între auzul bătăii şi deschisul uşii mai trece o vreme, mai lungă sau mai scurtă, de îndoială a celui care aude: dacă să deschidă sau nu. Păcătosul trezit este aşezat de har la mijloc, între două drumuri: cel al păcatului şi cel al dreptăţii; este aşezat altfel încât i se dă posibilitatea să aleagă viaţa în duh, în adevăr şi dreptate, fără a mai fi ţinut prizonier de legea trupului sau a păcatului, după care a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu (Rom. 7, 18). Acum, libertatea omului urmează să încline cu hotărâre spre partea binelui, să facă aşa încât această dispoziţie să devină dominantă şi să se însufleţească cu hotărârea de a începe imediat această îndreptare; acestea – spunem – trebuie să le facă libertatea, întrucât harul, care mai înainte precursese oricărei lucrări, merge aici în urma dispoziţiilor libertăţii şi nu pătrunde în suflet altfel, decât cu îngăduinţa lui şi în urma rugăciunii, şi nu îl cuprinde decât după ce sufletul îşi deschide singur buzele pentru primirea lui. „Harul care se pogoară – spune Macarie cel Mare – nu acţionează astfel încât, prin forţa sa constrângătoare, să lege voinţa, ca în acest mod să-i pironească în bine şi pe cel care vrea, şi pe cel care nu vrea aceasta; ci harul prezent cedează locul liberei stăpâniri, ca prin aceasta să încerce voinţa şi să afle dacă «omul» îşi cinsteşte sau nu sufletul său şi dacă este, sau nu de acord cu harul”. Cum anume împlineşte şi cum trebuie să împlinească sufletul aceste cerinţe, putem stabili numai în linii generale.

a) Astfel, pentru inclinarea voinţei de partea binelui, ca şi pentru toate cele ce urmează, cea dintâi condiţie şi, totodată, primul mijloc este strădania încordată şi dorinţa rugătoare de menţinere cât mai mult timp cu putinţă în starea în care am fost aduşi de lucrarea harului. De aceea, de îndată ce vei simţi lucrarea harului, nu fugi de ea, nu îl stinge cu împrăştierea ta sau cu orice alte preocupări, ci grăbeşte-te să îţi creezi un sincer acord interior cu tot ceea ce îţi insuflă harul; nu îţi abate atenţia de la el, ci supune-i-te smerit şi predă-i-te în întregime; nu cugeta asupra posibilităţii de existenţă a stării în care te afli, ci, mai degrabă, adaugă la convingerile produse de har şi alte adevăruri zguduitoare (de pildă, tu înjoseşti chipul lui Dumnezeu, îl răstigneşti pe Hristos; vai de tine, dacă vei continua să fii neascultător: sabia este deasupra capului tău! – şi altele), sau dezvoltă-le pe cele pe care deja le cunoşti. Acum, cugetarea va avea o cu totul altă răsfrângere, decât în starea de insensibilitate şi de răceală, obişnuită pentru păcătos; ea va merge direct la inimă, prin imitarea harului şi prin împreună-lucrare cu el, limitându-se numai la tine şi întorcând spre tine obiectele cu acele laturi care pot naşte în tine cele mai puternice impresii, iar tu nu vei mai gândi cu o detaşare rece ci, umbrit de gândul luminat, vei trece de la o senzaţie vie la o altă senzaţie vie. Nu este cu putinţă ca, astfel, inima să nu se încălzească şi să nu vrea să se lepede de păcat şi să înceapă o viaţă nouă, în Hristos: Dumnezeu îţi va vedea dorinţa de a te îndrepta spre bine şi de a-I închina voinţa ta. „Trebuie să te constrângi spre bine, chiar dacă, din pricina păcatului cuibărit în inimă, n-ai avea această dorinţă. Atunci Domnul, văzându-ţi această intenţie şi râvnă atât de bună, Se va milostivi, te va izbăvi de vrăjmaşi şi de păcatul care vieţuieşte în tine, umplându-te de Duhul Sfânt”.

b) Dar, în timp ce omul este gata, cu sufletul şi cu inima, să se înalţe spre cer, lanţurile păcatului îl trag cu toată puterea în jos. Toate lucrurile faţă de care inima sa căpătase mai înainte o înclinaţie statornică se ridică acum împotriva lui, tot ce înseamnă emoţiile lui esenţiale şi fundamentale începe să i se împotrivească. Acum, de fapt, îi revine lupta cu sine însuşi, îi revine ceea ce am numit bătălia decisivă. A stabili tot ce se întâmplă aici este absolut cu neputinţă. Această stare a sufletului este cea mai ascunsă şi cea mai de nepătruns. Cine a văzut cum se produce dospirea elementelor din ou? Cine va spune în ce stare se află embrionul în sămânţa putrezită? Punctele principale ale acestei bătălii pot fi, însă, stabilite bazându-ne pe experienţele îndreptării păcătoşilor. Cu ce anume păcatul îl opreşte din drum, cu precădere, pe păcătosul care se îndreaptă? Asupra căror lucruri trebuie el să-şi concentreze toate eforturile? Acestea sunt principalele direcţii ale păcatului, sunt patimile de căpătâi ale inimii păcătoase. Ele sunt: dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), izvorâtă din tonul fundamental al sufletului căzut de la Dumnezeu, în virtutea căreia omul are grijă de sine ca mama de unicul ei fiu; apoi, izvorâtă din principala neorânduială a fiinţei omeneşti: înclinaţia spre sensibil, spre cele văzute, izvorâtă din principalul teritoriu în care se descoperă păcatul: puterea acestui veac (sau dorinţa de a fi pe plac oamenilor). Dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), exterioritatea, puterea acestui veac: iată lanţurile de căpătâi ale păcatului. Ele trebuie aruncate, în momentul trezirii păcătosului şi al înclinării voinţei sale spre partea binelui, ele par neobservate, întrucât sufletul stă încă pe loc; dar de îndată ce este nevoit să treacă la fapte, să pornească pe calea cea nouă, ele, legăturile păcatului, sunt primele care se fac resimţite, sunt primele care îngrădesc drumul. „Când păcătosul, mişcat de harul lui Dumnezeu, începe să se căiască – spune episcopul Tihon de Voronej – el este întâmpinat de încercări diferite. Când omul începe să se apropie de Hristos, satana îl urmăreşte şi îl abate de la Hristos; când începe să lucreze pentru Hristos, vrăjmaşul îl împiedică şi îi întinde diferite curse”. De aceea, grăbeşte-te să înăbuşi prima lor izbucnire şi alungă-le din dorinţele tale printr-o deosebită tensiune a iubirii faţă de Domnul. Iar acum lasă toată libertatea dreptei socotinţe şi ţine-ţi neabătut inima în această stare. La început, luminată de adevărul dobândit prin lucrarea tainică a harului, înţelegerea îţi va prezenta aceste obiecte sub adevărata lor înfăţişare, va ridica vălul înşelător ce le ascunde hidoşenia, iar inima, dacă nu şi-a pierdut complet gustul, va simţi atunci o totală repulsie faţă de ele; apoi, înţelegerea îţi va reprezenta toată primejdia prieteşugului cu ele, iar tu pune asta la inimă, şi inima se va aprinde de ura faţă de aceste legături ale păcatului, care o duc la pierzare; în sfârşit, când înţelegerea îţi va zugrăvi în faţa conştiinţei toată frumuseţea vieţii duhovniceşti, toată fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii, toată dulceaţa tihnei şi a libertăţii duhovniceşti, atunci inima va fugi ca de foc de legăturile durerii şi se va îndrepta către aceste bunătăţi, ca cerbul către izvoarele apelor (Ps. 41, 1). În general, din această bătălie inima trebuie să-şi extragă dispoziţiile hotărâtoare, opuse cerinţelor păcatului: setea de suferinţă – contrară grijii de sine (sau dorinţei de a-şi fi sieşi pe plac); îndepărtarea de cele văzute, trupeşti şi încordarea atenţiei către cele nevăzute, duhovniceşti – opusă exteriorităţii; supunerea la toate nedreptăţirile şi defăimările – potrivnică dorinţei de a fi pe plac oamenilor şi puterii acestui veac. De aceea, pentru terminarea fericită a bătăliei, inima trebuie să culeagă cu râvnă şi cu toată iuţeala de care este în stare toate imaginile, cât mai zguduitoare, în măsură să îi învie aceste dispoziţii. Cel ce va face aşa cu bună credinţă, le va reînvia în el neîndoielnic, harul va întări în el aceste dispoziţii, iar năzuinţa spre viaţa trăită după duh va deveni dominantă în sufletul său.

c) Iată că sufletul se află deja chiar la marginea teritoriului păcatului; doar o dungă îngustă îl desparte de tărâmul luminii, al libertăţii şi al fericirii! Lanţurile au căzut şi sufletul, ca o porumbiţă curată, este gata să-şi ia zborul într-acolo. Însă viclenia păcatului şi a părintelui său nu s-a istovit încă, mai are săgeţi, care-i aduc mai întotdeauna un câştig sigur. De îndată ce sufletul îşi încordează forţele ca să treacă la fapte, atenţia îi este surprinsă de un strigăt de tânguire: „mai lasă o zi, şi gata!”; „mâine vei trece hotarul!”. Strigătul este foarte ademenitor. Păcatul se află acum în spatele nostru, implorându-ne să ne îndurăm de noi înşine; dar, de te apleci cât de puţin la ademenirile lui, numaidecât toată gloata de gânduri rele, izgonite abia acum din inimă, te va cuprinde într-o singură clipită din toate părţile, ca la un semn, şi te va înăbuşi sub greutatea ei. Omul, care mai înainte ajunsese să se însufleţească, iarăşi nu vrea să ridice o mână, sau să mişte un picior. De aceea, însufleţeşte-te cu bărbăţie, nu socoti că acest gând ar proveni de la tine, nu-l lăsa să stăruie multă vreme în suflet şi, mai ales, nu-i îngădui să ajungă la inimă. Grăbeşte-te să-l alungi printr-o înţelegere clară a lipsei lui de chibzuinţă şi a primejdiei amânării; fii încredinţat că această mică cerinţă reprezintă pe scurt totul, toate relele, este imaginea înşelătoare a robiei sub formă de libertate, este o prietenie linguşitoare, care ascunde un duşman de neîmpăcat, însufleţeşte-te: înfrângând acest duşman, vei obţine o victorie hotărâtoare. Spune-ţi: „inima mea este gata”… „ridicându-mă, pornesc”…

d) Cum să mergi la Dumnezeu, la Dreptul Judecător? Uită-te câte păcate de necinste ai! Împreună cu Iuda, L-ai vândut pe Hristos, împreună cu Caiafa L-ai dus la judecată, L-ai înjosit; L-ai schimbat pe un tâlhar, L-ai răstignit. Ca un trăsnet loveşte sufletul această voce a vicleanului, răsuflarea lui infernală îl cuprinde şi este gata să-l mistuie în focul ei. Vezi adâncimea pierzaniei, dar întoarce-te şi priveşte spre adâncimea milostivirii care te-a cruţat până acum. Dacă înainte, când nici nu te gândeai la Dumnezeu, El te-a cruţat, acum, cu atât mai mult! Atunci nu aveai nimic, iar acum ai, chiar dacă puţin… Îmbărbătează-te! Grăbeşte-te să extragi de aici leacul care se pune pe rană; Crucea Mântuitorului înseamnă atoateiertare. Prinde-te de ea cu tăria credinţei; ea te va ocroti de săgeţile dreptăţii lui Dumnezeu. Grăbeştete la biserică, acolo se află un balsam tămăduitor: taina pocăinţei. Spovedeşte-ţi păcatele, primeşte dezlegarea. Aşa cum apa răcoroasă îl înviorează pe însetat, tot aşa de la capul tău, prin mâinile duhovnicului se va revărsa peste tine raza îndreptăţirii harului lui Dumnezeu. Întipăreşte-ţi pentru totdeauna în fiinţa ta puterea harului. Aşa cum pecetea se imprimă numai pe ceara topită, la fel e şi aici. Te vei răci şi totul este pierdut. Şi cu adevărat te vei răci, întrucât mişcarea cea bună, care există acum în sufletul tău, nu a fost încă însuşită de tine. Încă nu ţi-ai câştigat dreptul la ea. Eşti încă legat, şi pe pământ, şi în cer. Să te dezlege Cel ce are puterea să hotărască, şi atunci vei ieşi din cartea osândirilor şi vei fi înscris în rândul fiilor şi prietenilor lui Dumnezeu, intraţi pe drumul mântuirii. Şi harul se va revărsa în şuvoi îmbelşugat peste tine şi va pecetlui în tine acest drept de fiu al lui Dumnezeu şi de prieten al sfinţilor.

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here