O rugăciune curată eliberează cugetul rău de păcat

0
439

libertateaDialogul cu Dumnezeu e firesc, tot aşa cum sunt fireşti şi convorbirile dintre noi oamenii. Noi avem libertatea sa ne ajutăm unii pe alţii, ne învăţăm unii pe alţii, ne dăm sfaturi, ne împlinim destinele în convieţuirea socială, depindem unii de alţii, creăm bunuri printr-un sistem de diviziune a muncii, aşa încât ne folosim unii de realizările şi de munca altora.

Ştim că  avem libertatea de a alege.

Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viaţa şi ne-o veghează prin Provindenţa Sa, este şi El implicat în destinele noastre. Şi nu e oare drept să fie consultat, să fie rugat să mai intervină ici şi colo, şi să corecteze ceea ce noi, prin voinţa noastră, sau prin anumite determinări omeneşti, am făcut să nu iasă socoteala tocmai bună?

Se pot pune, pe bună dreptate, unele întrebări. De pildă: Dumnezeu vede şi fără să-ispunem noi ce trebuie de făcut şi de corectat, de ce nu intervine fără să fie rugat? Şi de ce lasă unele lucruri să se desfăşoare pe căi care nu corespund ordinii dorite de El, şi adesea nici intereselor oamenilor?

Dacă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat liberi, că ne-a dotat cu raţiune şi cu liber arbitru, cu capacitatea si libertatea de a alege noi înşine între bine şi rău, spre a face din noi fiinţe libere, nu nişte automate manevrate de voinţa Sa, atunci răspunsul la întrebările de mai sus se lămureşte cu uşurinţă. Ştim că suntem liberi. Ne convine să fim liberi. Dar nu întotdeauna ne întrebuinţăm libertatea cum ar trebui.

Uneori nu ne ies socotelile. Uneori în socotelile noastre intervin şi alţii, cum intervenim şi noi în ale altora. Uneori ne găsim la răspântii, şi ne vine greu să ne decidem asupra direcţiei în continuare. Alteori ni se pare că totul s-a blocat în faţa noastră şi ne ameninţă disperarea. Ei bine, atunci, cerem o intervenţie. O cerem şi unii altora. O cerem însă mai cu seamă lui Dumnezeu. Să ne descurce. Să ne orienteze. Să ne ajute.

Libertatea de a avea propria vointa trebuie, totusi, sa fie concordata cu asistenta lui Dumnezeu.

Cei care păstrează neîncetat contactul cu Dumnezeu au şansa unei asistenţe permanente. Voinţa lor liberă, capacitatea de hotărâre e ajutată de lumina harului dumnezeiesc, caci au libertatea sa aleagă întotdeauna binele, să nu apuce pe căi greşite, de pe care drumul de întoarcere e, după aceea, greu şi anevoios. A cere asistenţa lui Dumnezeu e a dori să ne orientăm voinţa, gândirea şi simţirea, în sensul celor voite de El, a Binelui, Adevărului şi Dreptăţii.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în care se află tot ceea ce a crezut Dumnezeu că trebuie să ştim, pentru a ne asigura o viaţă fericită pe pământ şi mântuirea veşnică, sunt străbătute de la un capăt la celălalt de îndemnul la rugăciuni.

„Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului” (Ps. 121, 6), „Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc” (Matei 5, 44; Luca 6, 28), „Rugaţi-vă nu cădeţi în ispită” (Matei 14, 38), „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), „Mă veţi ruga şi vă voi asculta” (Ieremia 29, 12). Însuşi Iisus spune: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 14, 16). Ni se dă încredinţarea că pe această cale, prin rugăciune, stăm în directă legătură cu Dumnezeu, că numai aşa îl avem aproape de noi şi îi reînnoim interesul pentru noi. Pentru că prin rugăciune şi noi ne arătăm interesul pentru El, îl recunoaştem.

Ne înscriem, cum spuneam mai înainte, în ordinea spirituală, în sistemul în care El cuprinde universul mare şi universul mic, cosmosul şi pe om. Fără rugăciune, ieşim din sistemul Său şi, rămânând afară, nici El nu ne mai cuprinde în sistemul Său. Ne lasă în libertatea noastră absolută, chiar cea fără El. Şi, bineânţeles, El nu pierde nimic. Noi ne lipsim de asistenţa Lui.

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vã şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc.”

Iisus însuşi a fost, cât a fost pe pământ, în contact permanent cu Tatăl prin rugăciune (Matei 14, 23; 26, 36; Marcu 1, 33; 6, 46; Luca 5, 16 etc). Şi ca unul prin care ne-a venit descoperirea dumnezeiască, ne-a învăţat şi pe noi cum să ne rugăm. La întrebarea apostolilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1), i-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru”, genială sinteză teologică, şaizeci de cuvinte ce cuprind esenţa întregii dogmatici, de la ontologie la eshatologie, şi esenţa tuturor raporturilor posibile şi necesare dintre om şi Dumnezeu.

Mântuitorul arată însă că această rugăciune trebuie însoţită şi de o transformare interioară. El găseşte cel mai eficace criteriu de control al acestei transformări. Sau mai exact, de autocontrol: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vã şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Şi invers. Raportul cu Dumnezeu prin rugăciune tinde nu să dea vreo satisfacţie lui Dumnezeu, cu care El nu are ce face; scopul e tocmai transformarea omului dinlăuntru, apropierea omului de chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu are atributele de „Iertător”, „Bun”, „Iubitor”, El nu le exercită automat, la o simplă apăsare pe buton, prin cuvânt. Butonul declanşează aprinderea luminii, numai când e apăsat de un fascicol de lumină din noi înşine.

Parafrazând un alt criteriu al Mântuitorului: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea fă-le şi tu lor”, am putea zice că e tot atât de valabil şi: „Ce vrei să-ţi facă ţie Dumnezeu, fă tu oamenilor”. E drept că uneori Dumnezeu ne mai dă şi pe credit, ne dă în avans, dar trebuie să ştim că aşteaptă întotdeauna să ne plătim datoriile. Nu pentru că ar avea nevoie de această plată, ci pentru că plătind-o, ne schimbăm noi înşine. Pe Dumnezeu această schimbare îl interesează, nu comerţul nostru cu El.

“Au vrut să-i vadă oamenii? — au obţinut ce-au vrut! Atât. I-au văzut oamenii!”

Mântuitorul ne învaţă deci cum să ne rugăm. Din exemplul Său şi din ale ucenicilor, aflăm şi alte lucruri în legătură cu rugăciunea. Astfel aflăm că ea trebuie să se conjuge cu „privegherea”: „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 14, 38; I Petru 4, 7), şi că trebuie să fie o convorbire tainică, nu una de paradă; să fie o convorbire serioasă, pe coardele cele mai sensibile ale fiinţei noastre, în profunzimile grave ale misterului relaţiei om-Dumnezeu: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat vă grăiesc vouă: şi-au luat plata lor” (Matei 6, 5). Ce logică şi ce încheiere de bun-simţ lapidar, aproape frizând humorul: “Au vrut să-i vadă oamenii? — au obţinut ce-au vrut! Atât. I-au văzut oamenii!” Dar ce folos au din asta?

Despre cum trebuie făcută adevărata rugăciune, Mântuitorul propovăduieşte aşa: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Şi mai departe: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultaţi.

O rugăciune curată eliberează cugetul rău de păcat si il elibereaza.

Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru cele de care aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 6-8). Dumnezeu vrea doar să vadă încotro înclină voinţa, încotro înclină alegerea noastră. Acest lucru trebuie să i-L spunem noi. Aşa şi atât vrea El. Uneori e de-ajuns să-i trimitem un singur gând de recunoaştere, de recunoştinţă, de cerere, de umilinţă, de comuniune. „Căci ştie” de ce avem nevoie. Acesta e răspunsul la întrebarea: de ce să ne mai rugăm dacă El ştie de ce avem nevoie? Ştie, dar vrea să mai ştie că ştim şi noi despre ştiinţa Lui!

Tot în categoria învăţăturilor cu privire la cum trebuie să ne rugăm, intră şi povaţa de a ne ruga „cu credinţă”. Numai atunci putem dacă, rugându-ne, încetăm de a mai face răul. Dacă îl facem în continuare, ne rugăm degeaba (Marcu 12, 40), tot aşa cum ne rugăm în zadar dacă nu iertăm (Marcu 11, 25-26). Sfânta Scriptură ne arată şi feluritele moduri de a ne adresa lui Dumnezeu: prin cuvinte (Luca 11, 1-4), prin cântări (F. Ap. 16, 25) şi în cuget, prin meditaţie. O rugăciune curată eliberează cugetul rău de păcat (F. Ap. 8, 22).

Rugăciunea rezolvă situaţii de viaţă, ii ofera omului libertatea.

Rugăciunea presupune, aşadar, îndeplinirea unor condiţii, intrarea într-o anumită stare. În starea de rugăciune. Evagrie Ponticul descrie această stare făcând apel la felul cum a acceptat Dumnezeu să stea de vorbă cu Moise în Vechiul Testament. „Când Moise a încercat să se apropie de rugul arzător, a fost împiedicat până nu şi-a dezlegat încălţămintea picioarelor” (Ieşire 3, 2), adică până nu s-a descălţat. Şi Evagrie tâlcuieşte: „Până nu s-a dezlegat de orice cuget pătimaş”. Mai departe dezvoltă ideea: „Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit, îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării” (Filocalia, ed. rom., vol. I, 1946, p.76-77).

Rugăciunea rezolvă situaţii de viaţă. Aşază într-o înţelepciune. Motivează bucuria în locul întristării care, altfel, rămâne fără leac.

 Face din om conştiinţa cosmosului, pe care îl populează cu lumini care îi dau acestuia consistenţă şi îl fac să fie raţional şi cald, ca o haină de frumuseţe şi de sens, care îl îmbracă pe om, nu care îl dezbracă şi îl-aşază în faţa neantului, dezarmat şi pustiu. ‘Dorind să te rogi cum trebuie — zice acelaşi Evagrie — să nu întristezi pe nimeni, iar de nu, în deşert alergi” (Id., p.78). Rugăciunea trebuie să aducă bucurie. Să înlăture dezolarea, dezorientarea. Să fie un sens al tuturor, nu numai al celui ce se roagă. Să nu mai lase întristare în jurul ei. Un sfânt mergea atât de departe încât zicea: „Doamne, cum voi putea fi fericit în rai, când voi şti că unii suferă în iad?” Nu cunosc dilemă mai adâncă!

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here