Nikolai Berdiaev spunea: „Creaţia nu poate fi despărţită de libertate. Numai cel liber creează. Libertatea este temeiul fără temei al existenţei şi ea este mai adâncă decât orice existenţă “.
Dumnezeu nu forţează pe nimeni să-L iubească sau să-L asculte. Dar au existat mulţi oameni care şi-au exprimat recunoştinţa faţă de darurile primite de la El şi mai ales pentru darul vieţii. Naşterea Domnului (cf. Facere, cap. 3), asumarea trupului uman, Botezul (cf. Matei 3,14-15), Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-9), Răstignirea (Ioan, cap. 19), Moartea şi Învierea (Ioan, cap. 20), sunt evenimente şi lucrări divino-umane pe care Mântuitorul Iisus Hristos şi le-a asumat în mod liber pentru a ne elibera pe noi de moarte şi păcat.
În faţa morţii, Mântuitorul se roagă: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu după cum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26,39). Libertatea în ascultare şi dragoste, arată cum voinţa umană urmează voinţei divine, într-o armonie cu Dumnezeu Tatăl.
Adevărata libertate a omului se vede în lumina Întrupării, Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gălăteni 5,1). Despre Sine, Mântuitorul a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6), iar cunoaşterea adevărului înseamnă libertatea în Hristos, „… dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,31-32).
Dincolo de lucrările Mântuitorului Iisus Hristos asupra propriei persoane, sunt actele de binefacere, de restaurare a persoanelor umane, săvârşite numai cu acordul lor liber. Libertatea, dragostea şi credinţa oamenilor fac posibilă lucrarea Domnului Iisus Hristos de vindecare, îndreptare şi înviere a celor afectaţi de păcat şi de boală. Voieşti să te faci sănătos?, a întrebat Mântuitorul în numeroase rânduri pe cei bolnavi. În acest fel, Domnul respectă libertatea omului, dorinţa lui de vindecare şi de a crede că El este Fiul lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos ne-a dat libertatea în bine, în iubire, în adevăr, adică libertatea harică.
Suntem liberi să-L urmăm sau nu: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Aşadar, numai cine doreşte; nu este obligat nimeni să-L urmeze.
„Robia urmează totdeauna necredincioşiei faţă de Dumnezeu, a neascultării faţă de El, pe când eliberarea urmează totdeauna convertirii, pocăinţei (…). Şi pentru că singur Fiul lui Dumnezeu devenit Om poate să elibereze pe om de păcat şi de moarte şi poate să-i dea puterea de a deveni Fiul lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt, nu există teologie creştină a libertăţii decât pornind de la Hristos şi în vederea comuniunii cu El “. În Hristos cel Înviat, omul este liber de a trăi veşnic şi în integritatea sa, adică suflet şi trup, după Învierea cea de obşte.
Dumnezeu respectă libertatea omului din iubire şi smerenie, pentru că libertatea înseamnă şi responsabilitate. Dar va veni şi vremea când Dumnezeu în virtutea faptului că a creat omul liber, Îşi va respecta şi libertatea Sa, încât va judeca pe oameni cu dreptate şi nepărtinire. Rămânând în iubirea lui Hristos, Sfinţii Apostoli au avut bucuria experienţei Duhului Sfânt în viaţa şi activitatea lor, după Cincizecime. Chiar Sfântul Apostol Pavel precizează faptul că: „Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3,17).
Libertatea inseamna transfigurare
Aşa se face că Sfinţii Apostoli l-au urmat în mod liber pe Hristos Domnul, iar după ce au primit pe Duhul Sfânt, acesta i-a eliberat de teamă, şi de frică (după cum s-a întâmplat în timpul pătimirilor lui Hristos), transformându-i din oameni slabi, în slujitori puternici, fără teamă de nimic din lumea aceasta. Aici vedem modul cum este folosită libertatea, alegere care poate conduce pe om fie către transfigurare, fie către desfigurare (dezumanizare), fie la asemănarea cu Dumnezeu, fie la înstrăinarea de El. De aceea, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos este în sine o „Şcoală a libertăţii”.
Rugăciunea eliberează sufletul şi trupul omenesc din strâmtorare, constrângere, păcat, stres şi neputinţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Gălăteni 5,13).
Libertatea interioară care vine de la Sfântul Duh ne dă puterea să iertăm şi să fim iertaţi, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi semenii. Această libertate este construită pe adevăr, credinţă, dreptate şi dragoste, în acest fel putem dobândi libertatea. Aşa se face că:
„Valoarea libertăţii noastre se măsoară potrivit cu roadele faptelor noastre bune săvârşite în mod liber şi responsabil “.
Vorbind despre „Libertatea sufletului “, Ilarion Felea spune: „că omul cu desăvârşire liber este sfânt, eroul perfecţiunii morale şi spirituale”. Tot el spune că: „între toate virtuţile, iubirea sfântă este semnul supremei libertăţii (…). Viaţa religioasă, socială şi culturală are la temelia ei libertatea (…). Fără libertate de voinţă şi de conştiinţă, religia, cultura, societatea şi statul ar reprezenta numai forţa şi tirania, şi astfel şi-ar pierde orice justificare morală, iar omul şi-ar pierde titlul şi demnitatea de fiinţă religioasă, raţională, socială şi etică, şi ar coborî la rândul animalelor, care trăiesc din instinct, fără conştiinţă”.
Constatăm astăzi împreună cu Paul Evdokimov că: „Omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii”.
În ceea ce priveşte dragostea în viaţa omului, ea reprezintă revărsarea iubirii milostive a Preasfintei Treimi peste lume şi oameni. Se poate vorbi despre „Dragostea Tatălui cea care răstigneşte, dragostea Fiului cea care se răstigneşte şi dragostea Duhului Sfânt care triumfă prin supunerea crucii. Aşa a iubit Dumnezeu lumea!”.
Iubirea lui Hristos se revarsă creator peste lume
La plinirea vremii, Dumnezeu Tatăl şi-a arătat dragostea Sa nemărginită faţă de oameni, iar Sfântul Evanghelist Ioan a concluzionat teologic sensul frumuseţii iubirii divine: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Iubirea lui Hristos se revarsă creator peste lume, El aşteptând de la noi să ne manifestăm ca El: „Întru acesta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Iar cu privire la jertfă de pe cruce, Mântuitorul Hristos zice: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).
Tot cu privire la dragostea desăvârşită şi dezinteresată, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor despre dragoste (I Corinteni 13), roadele şi bunurile ei: „Dragostea nu cade niciodată (…). Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13; 8,13).
Dragostea este virtutea principală a sfinţilor, pentru că ei din iubire au pătimit.
Ei au dus o viaţă aspră, au primit mucenicia, ascultând de cuvintele Mântuitorului Hristos: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,21). Dacă lumea ar fi stăpânită de dragoste, nu ar mai fi atâtea războaie, crime, sărăcie, certuri, nedreptăţi, invidie, mândrie, ură, indiferenţă, ci o normalitate a vieţii în Dumnezeu. Dragostea este darul Sfântului Duh şi fiecare creştin trebuie să iubească pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe sine însuşi după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,37-39).
Iubirea acesta creştină naşte virtuţi: bunătatea, blândeţea, demnitatea, smerenia, mila; credinţa, dreptatea, fidelitatea, nădejdea, răbdarea. Pe de altă parte împiedică lăcomia, invidia, desfrâul, răutatea, egoismul. S-a scris mult despre dragoste, este foarte mult cântată şi inserată în poezii, pentru că dragostea mişcă sufletul şi munţii: „Iubirea înseamnă inima alături de inimă “. De multe ori iubim pe cei ce ne iubesc şi urâm pe cei ce ne duşmănesc, însă noi trebuie să avem atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos, care zice: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Matei 5,44).
Întâi dragostea
Voi încheia prin cuvintele lui Ernest Bernea, scriitor profund creştin, care a scris şi despre dragoste, cum trebuie înţeleasă şi pusă în fapte: „Întâi dragostea. Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti. Sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenuncherilor. Omule bun, pune în cugetul şi fapta ta, întâi dragostea! Întâi dragostea. Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea-mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.
Dragostea este cheia clipei şi a veşniciei.
Dragostea împrăştie urâtul – urâtul singurătăţii, topeşte răul – răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi nerobitoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea, dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul şi urâtul; acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti. Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă.
Este în firea omului să învingă prin dragoste.
Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie; să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru; să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică; să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab; să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat. Cine nu iubeşte nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea.
Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.
Aşa vine pacea, pacea adevărată, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca zborul gândurilor pure. Omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine! “. (P.S. Emilian Lovişteanul)
Sursa Revista Clipa
