Libertatea ca mister central al existenței

0
126

misterProblema autorităţii întâmpină astăzi nişte dificultăţi care nu se reduc la abuzul numit “autoritarism”. În istorie, confuzia dintre ascultarea de Dumnezeu şi ascultarea de propria voinţă omenească este frecventă. Actuala criză nu ţine doar de revendicarea unei mai bune ajustări reciproce, ci merge mai adânc, atacând îndreptăţirea Bisericii de a-şi justifica autoritatea printr-un apel la ascultarea credinţei. Cunoaştem reacţia violentă a profeţilor, martirilor şi sfinţilor în faţa abuzurilor teocraţiei. Sfântul Pavel ne îndeamnă continuu să ne păstrăm libertatea creştină şi să nu stingem sau întristăm Sfântul Duh, printr-o supunere oarbă.

Ori, este indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică; omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. În dialectica hegeliano-marxistă avem raportul dintre Stăpân şi sclav; Freud vorbeşte despre complexul “Tatălui sadic” care incită la “paricid”; pentru Nietzsche, Dumnezeu este “Spionul celest” a cărui privire stânjeneşte şi reifică. Ideea obişnuită despre omnipotenţa şi omniscienţa divină transformă istoria într-un teatru de păpuşi. Sau, cum spunea un filosof: “Drama este scrisă până la ultimul act şi nici un actor nu o poate schimba cât de puţin”. Numai Dumnezeu este liber în cadrul acestui determinism şi, prin urmare, El pare singurul vinovat de existenţa răului. Este ceea ce afirmă Proudhon atunci când spune: “Dumnezeu  este Răul”.  “Dacă Dumnezeu există, eu nu mai sunt liber; sunt liber, deci Dumnezeu nu există” – acesta este silogismul ateu rostit prin intermediul anarhistului Bakunin sau cel al lui Jean-Paul Sartre.

Chiar dacă nu o justificăm, putem înţelege această reacţie întrucât ideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o înspăimântătoare deviere. Teribilul Judecător din Vechiul Testament îşi sacrifică Fiul pentru a răcori furia; el este atotputernic, se manifestă prin năzdrăvănii şi miracole, este omniscient, prevede şi orchestrează ansamblul existenţei prin intervenţiile sale istorice de ordin “providenţial”. Ori, după Shakespeare, istoria pare să fie “un basm povestit de un idiot”.

În Apus, situaţia din cadrul Bisericii se complică prin repercutarea ideii umane despre Dumnezeu în diferitele teologii, care provoacă certuri intestine. La cele două extreme întâlnim, pe de o parte, conformismul formalist al integriştilor, iar pe de alta, excesivul gust contestatar şi anarhic al progresiştilor. În mediile creştine “progresiste”, nu se mai propovăduieşte Evanghelia, ci o teologie a revoluţiei violente. Singurul loc în care Hristos vorbeşte despre violenţă este acela despre “luarea cu asalt a Împărăţiei”: “Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 21). Ori, acum violenţa este dirijată împotriva structurilor societăţii de consum, împotriva capitalismului de sistem economic. Desigur, Evanghelia pretinde “dreptatea” în raporturile umane şi în construirea cetăţii terestre, dar această exigenţă se articulează cu o “ierarhie a valorilor” în vârful căreia se aşează dragostea jertfelnică. Evanghelia nu vorbeşte despre idealul unei vieţi confortabile, igienizate, uşoare şi abundente. Între eradicarea foametei sau a nedreptăţii din lumea a treia şi confortabila viaţă burgheză, închisă în ea însăşi, există o veritabilă prăpastie. Nu este vorba de a doza sau de a limita confortul, ci de a deschide cetatea către prezenţa lui Dumnezeu, către minunea întrupării Sale, al cărui scop nu este “omul fericit”, ci omul “beatificat”, crescut sub soarele Fericirilor, chiar dacă persecutat sau martirizat: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor”. Totul se supune Împărăţiei şi nu se opreşte la exploatarea naturală a pământului sau la comoda instalare în istorie, ci merge spre transfigurarea proprie “pământului nou”; nu avem de-a face cu o fugă în altă lume, ci cu o mutaţie obiectivă: depăşirea valorilor penultime, în direcţia valorilor ultime.

Credinţa inteligentă este fapta unui adult, nu cea a unui copil. Biserica se întemeiază pe renaşterea în Duh, iar nu pe naşterea naturală a omului. Ori, numai o Biserică recrutată prin naşteri naturale îşi poate pleca urechea la anumite aspecte ale “noii teologii”, riscând să cadă astfel în plin infantilism religios.

Obositoarea opoziţie dintre “credinţă” şi “religie” – predicată de teologia secularizării şi a “morţii lui Dumnezeu” – anihilează tot ceea ce este pozitiv în Tradiţie, de la doctrina îndumnezeirii omului până la accentul pus pe “noua făptură”. Făptura este înnoită prin moartea şi învierea lui Hristos, care au schimbat regimul ontologic al fiinţei umane. Te poţi întreba dacă în cele două cazuri vorbim de acelaşi Dumnezeu, de aceeaşi Evanghelie, de acelaşi mister al Hristosului care slujeşte pătimind. Se produce astfel o periculoasă marxizare a conştiinţei creştine, care ajunge la alternativa: fidelitatea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, înţeleasă după bunul plac, sau respectarea dorinţelor omeneşti care inaugurează un milenarism de stânga, înrădăcinat mai degrabă în Vechiul Testament, decât în cel Nou. În mod simptomatic, curenţii unei noi ideologii pornesc din profunda gândire a lui Dietrich Bonhoeffer; ori, acest teolog lutheran – admirabil în anumite privinţe – scria la sfârşitul tragic şi prematur al vieţii sale: “am observat dintotdeauna că tot ceea ce gândesc şi resimt este inspirat mai degrabă din Vechiul Testament, pe care l-am citit în ultima vreme mult mai des decât Noul Testament…”. Curentele progresiste intră în lupta politică, economică şi socială inspirându-se tocmai din profeţii Vechiului Testament şi erijând contestaţia permanentă în mit al acţiunii revoluţionare violente. Ori, adevărata revoluţie nu poate veni decât de la metanoia evanghelică orientată către omul “Zilei a opta” – acel om pentru care “totul este nou”, căci “Hristos a aşternut toate cele sub semnul crucii Sale”.

Fără să uite cerinţele dreptăţii, organizarea cetăţii omeneşti (în textul din Isaia 40-53) se subordonează Slujitorului care pătimeşte şi se axează pe prezenţa lui Dumnezeu printre oameni. Fie că e vorba de capitalism sau de marxism, lumea de faţă este radical contestată în Evanghelie, în numele unei realităţi transcendente. Omul acestei lumi trudeşte la tăierea unui drum istoric pavat cu valori care nu se referă la o cetate ideală imanentă, ci la “pământul nou”, care este cetatea lui Dumnezeu. Strategia umană trebuie să participe la strategia lui Dumnezeu. Strategia transcendentă a lui Dumnezeu, tradusă prin Evanghelie, nu promite nici o reuşită materială; în realitate, fiecare epocă istorică se încheie cu un eşec, dar toate aceste mari eşecuri sunt de fapt mari izbânzi, întrucât dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către transcendenţa propriei transfigurări. Dat fiind că Hristos contestă această lume, Pogorârea Duhului Sfânt coboară peste lume energiile Lui mântuitoare. Hristos contestă moartea prin propria Sa moarte şi Se pogoară la iad pentru a ieşi de acolo ca dintr-un “palat de nuntă”; El îşi contestă călăii, pentru a le dărui iertarea şi învierea. El ne oferă tuturor nu atât o viaţă îmbelşugată, cât înfierea divină şi nemurirea pe care o gustăm încă de aici.

Toate actele de justiţie şi de înnoire socială nu au, în ele însele, o valoare absolută. Ele nu sunt adevărate decât în Hristos, în măsura în care mărturisesc prin El iubirea Tatălui. Încă de aici, asemenea acte capătă ceva din dimensiunea eternităţii: actualitatea divină se înscrie în cea umană doar atunci când oamenii se deschid către alteritatea transcendenţei. Vestirea “morţii lui Dumnezeu” recurge la o violenţă care reduce iubirea divină la vederile omeneşti, declarând că ea este inaccesibilă în afara politicii şi a mijlocirilor individuale. Relaţia directă cu Dumnezeu este pusă la îndoială, rugăciunea şi contemplaţia devin inutile întrucât se presupune că numai revoluţia violentă ar redeschide calea spre un Dumnezeu care ar învia, deci, prin politică!

În faţa acestei aberaţii trebuie să spunem, dimpreună cu Părinţii, că iubirea ca “sacrament al fraternităţii” înseamnă primirea aproapelui prin, în şi alături de Hristos – Cel care ne locuieşte sufletul şi ne îngăduie să ne numim unii pe alţii “fraţi”. Teologiile violenţei nu au temeiuri evanghelice şi uită că Hristos ne îndeamnă să depăşim pasiunea confruntărilor. Atunci când, într-un caz concret, soluţia chirurgicală devine necesară, trebuie să avem luciditatea de a ne aminti că ea riscă întotdeauna să dezlănţuie puterile diavoleşti.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here