Libertate și iubire

0
165

libertateÎnceputul, cauza, sursa, punctul de plecare al existenței nu este vreo necesitate logică impersonală, nici preexistența inexplicabilă a unei Ființe dumnezeiești și nici elanul orb al unei Naturi absolute și nedeterminate. Este libertatea unei Persoane care realizează existența pentru că iubește. Dincolo de aceasta, însușirile pe care le atribuim lui Dumnezeu, în măsura posibilităților limbajului nostru logic, nu trebuie să fie considerate trăsături caracteristice care sunt impuse existenței dumnezeiești de Ființa sau Natura Sa, ci consecințe ale modului de existență personală.

Astfel, Dumnezeu este necreat nu pentru că Ființa Sa trebuie să fie necreată, ci pentru că este „Persoană adevărată”, un Eu care are conștiință de sine existențială liberă de orice predeterminare, prin urmare liberă și de orice proveniență, creație sau emanare. Este atemporal, fără de început și veșnic, tocmai pentru că Existența Sa personală constituie începutul și scopul Său de a Fi – nu tinde să fie ceea ce prescrie natura Sa, așa încât tendința și elanul existenței Sale spre scopul real al existenței Sale să constituie o durată de timp. Este infinit și nemărginit, „dincolo de orice loc”, deoarece modul Său de existență personală este comuniunea nespațială de iubire. Există ca iubire, nu ca individualitate autonomă, de aceea nu se plasează niciodată în antiteză pentru a crea distanță și, prin urmare, mărimi măsurabile – existența Persoanei lui Dumnezeu este o apropiere fără spațiu, fără dincolo, fără limită sau mărime.

Sfânta Scriptură ne asigură că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Nu ne spune că Dumnezeu are iubire, că iubirea este o calitate, o însușire a lui Dumnezeu. Ne adeverește că ceea ce este Dumnezeu este iubirea, că Dumnezeu este ca iubire, că modul în care este Dumnezeu este iubirea. Dumnezeu este Treime de Persoane și această Treime este Monadă de viață, deoarece viața Ipostasurilor lui Dumnezeu nu este o simplă supraviețuire, un fapt pasiv de menținere în existență, ci o realizare dinamică a iubirii, o unitate indestructibilă de iubire. Fiecare Persoană există nu pentru sine, ci există oferindu-se comuniunii de iubire cu celelalte Persoane. Viața Persoanelor este o „compenetrare reciprocă” de viață, ceea ce înseamnă că viața uneia devine viață a celeilalte, Existența lor izvorăște din realizarea vieții ca o comuniune, din viața care se identifică cu dăruirea de sine, cu iubirea.

Christos Yannaras, Abecedar al Credinței

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here