Explicaţi-ne expresia lui Nicolae Steinhardt: opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea.
-Cred că explicaţia ar fi putut-o da mult mai bine cel care a spus cuvintele acestea… Opusul păcatului este libertatea, în înţelesul că prin virtute dobandim libertate. Numai omul virtuos este liber. Omul care nu-i virtuos nu este liber, ci oscilează între libertate şi robie, între libertate şi ne- libertate. Cel care împlineşte virtuţile, acela este liber faţă de păcat, după cuvântul Domnului Hristos: „Cel ce săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Domnul Hristos a zis: „Dacă împliniţi cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Libertatea se realizează prin virtute; rugaciunea realizeaza eliberarea de pacat; aşa încât se poate spune şi astfel, că opusul păcatului este virtutea, dar se poate spune şi că opusul păcatului nu este virtutea, ci este libertatea de pe urma virtuţii.
-Care este cea mai importantă, cea mai înălţătoare rugăciune?
-Asta depinde nu de conţinutul rugăciunii, ci de calitatea rugăciunii. Sfântul Ioan cel ce a scris Scara spune că sunt patru trepte ale rugăciunii, în raport cu cel ce se roagă, şi anume: rugăciunea întinată, rugăciunea furată, rugăciunea pierdută şi rugăciunea curată.
La rugăciune curată ajung cei curaţi, cei nepătimitori. Rugaciunea curata daruiteste libertate. Până nu ajungi la nepătimire, nu ajungi nici la rugăciune curată. Deci rugăciunea cea mai înălţătoare este rugăciunea curată. Nu s-ar putea spune că este un loc sau o stare în care se termină rugăciunea. Rugăciunea este cum e şi desăvârşirea, pentru că rugăciunea este oglinda sufletului: arată aşezarea sufletului; din acest motiv, rugăciunea este însoţitoare a desăvârşirii şi este fãră de sfârşit. Despre desăvârşire se spune că este fãră de hotar şi tot aşa şi rugăciunea: este fãră de hotar. Nu s-ar putea spune care anume este cea mai înălţătoare rugăciune. Pentru fiecare dintre noi, cea mai înălţătoare rugăciune este rugăciunea la care ajungem, la care am ajuns sau la care vom ajunge.
-Din 1989 încerc să practic rugăciunea lui Iisus, conducându-mă după literatură, în special după Filocalia, volumul VIII. Acum sunt în mare cumpănă, nereuşind să găsesc un duhovnic practicant al rugăciunii lui Iisus, în faţa căruia să-mi deschid cu totul inima şi care să mă îndrume pe această cale a rugăciunii lui Iisus, aşa cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi.
-În ceea ce priveşte îndrumarea duhovnicească în legătură cu rugăciunea lui Iisus, pot să vă spun că pe mine m-a învăţat rugăciunea aceasta Părintele Arsenie Boca, în 1942, când aveam treisprezece ani şi jumătate. Părintele a vorbit cu mine atunci ca şi cu un om mare şi mi-a spus, ca îndrumare în legătură cu rugăciunea, doar atât: să o zic cu mintea şi s-o zic lipită de respiraţie. M-a învăţat să spun „Doamne” între respiraţii, „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, o dată cu inspirarea, şi „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, o dată cu expirarea. Mai mult nu mi-a spus nimic, nici nu mi-a dat indicaţia să caut pe cineva care să mă îndrume. Şi am conştiinţa că nici n-aş fi găsit pe cineva care să mă îndrume…
Eu am făcut liceul în Timişoara, între 1943 şi 1948. Ca elev de liceu, ştiam de rugăciunea aceasta şi o ziceam, la măsurile la care mă puteam angaja eu atunci. Am avut două feluri de stări sufleteşti în legătură cu aceasta. Intâi, nişte împotriviri, nişte furtuni de gând, care au durat vreme îndelungată, dar care apoi au alternat cu stări de linişte sufletească şi mai ales cu stări de bucurie.
De la internatul unde locuiam şi până la şcoală, mergeam cam o jumătate de oră şi, mai ales dimineaţa, ziceam rugăciunea aceasta; şi aveam o bucurie, de parcă mă ridica cineva pe sus. Niciodată nu m-am gândit că rugăciunea răscoleşte furtunile acelea de gând, ci credeam că şi alţii au aceleaşi stări sufleteşti; şi poate chiar le aveau şi nu ştiam eu, fiindcă viaţa nu se trăieşte prin comparaţie. Aşa încât nu m-am lăsat de rugăciune, ci am continuat rugăciunea, cât am putut; bineînţeles că împlinindu-mi şi datoriile.
Fiecare dintre noi purtăm în suflet o încărcătură.
Să ştiţi că şi eu astăzi recomand din toate puterile mele rugăciunea de toată vremea. Dar n-o recomand cu exclusivitate, pentru că rugăciunea nu este singurul mijloc de mântuire. Domnul Hristos ne-a lăsat o Evanghelie întreagă, ne-a lăsat atâtea şi atâtea învăţături, n-a zis că totul se reduce la rugăciune sau că totul se absoarbe în rugăciune. Însă rugăciunea este fapta bună cea mai la îndemână, este mijlocul prin care ne cunoaştem pe noi înşine. Mai ales rugăciunea aceasta, de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, repetată mereu, are darul de a ne pune în legătură cu noi înşine, de a ne descoperi nouă înşine pe noi înşine. Fără aceasta, nu ne cunoaştem.
Abia după ce ne întâlnim cu noi înşine ajungem să ni se limpezească mintea şi să ne putem întâlni cu Dumnezeu, dobandim libertate.
Fiecare dintre noi purtăm în suflet o încărcătură, adusă din moşi-strămoşi (Dumnezeu ştie din ce străfunduri de existenţă), cu care ne întâlnim şi pe care trebuie s-o rezolvăm. Bineînţeles că Dumnezeu ne mântuieşte, iar noi Îi cerem ajutorul lui Dumnezeu când zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; dar trebuie să ne silim şi noi să înlăturăm gândurile care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Abia după ce ne întâlnim cu noi înşine ajungem să ni se limpezească mintea; să ne putem întâlni cu Dumnezeu. Din Scriptură, din sfintele slujbe, din cărţile duhovniceşti, din ceea ce ni Se descoperă Dumnezeu, din natură, fiindcă Dumnezeu Se descoperă şi în făpturile Sale; aşa încât, dacă cineva stăruie în rugăciune, aceasta îi deschide posibilitatea de a înainta în rugăciune, dar dacă renunţi la rugăciune, nu mai poţi înainta în rugăciune.
Nu trebuie neapărat să ai un îndrumător, când ai o silinţă bună şi sinceritate.
Dacă ai sinceritate, Dumnezeu te îndrumă sau îţi trimite, la vreme potrivită, omul potrivit. Să ştiţi că eu, în afară de ce mi-a spus Părintele Arsenie, n-am mai învăţat de la nimeni ceva esenţial în legătură cu rugăciunea de toată vremea; şi nici eu nu pot spune prea multe, decât că omul trebuie să stăruie în rugăciune şi asta este ceea ce îl favorizează.
-Ce înseamnă a depune mărturie mincinoasă? Înseamnă să nu minţi în toate împrejurările, în tot ce spui, sau se referă la a depune mărturie într-un proces judiciar?
-Şi una, şi alta.
-Ce este „un om mântuit”? Ce cerem de la Dumnezeu atunci când cerem mila Lui?
-Când cerem mila Lui, cerem tot ajutorul pe care-l dă Dumnezeu, bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi. Când zicem „Doamne, miluieşte-ne”, cerem ca Dumnezeu să ne fie favorabil, binevoitor, să ne ajute.
Iar în ceea ce priveşte mântuirea, când ne referim special la mântuire, ne referim la mântuirea de păcate; de patimi, de tot negativul din viaţa noastră; indiferent în ce chip se manifestă sau se realizează în viaţa noastră: la măsura gândului, la măsura structurilor sufleteşti… Deci mântuirea este libertate.
-Cum poate omul modern să lupte cu gândurile care ne vin ca un noian din tot ceea ce vedem, auzim, simţim?
-La nivelul gândului, adică prin rugăciunea de toată vremea; prin ocolirea patimilor, prin observarea de sine; prin înmulţirea gândurilor bune; prin preocupări deosebite, care fac nelucrătoare impresiile din afară. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Ȋn inima iubitoare de Dumnezeu, păcatul nu poate să rămână, aşa cum focul nu poate rămâne în apă” (Filocalia, vol. I). Dacă eşti angajat într-o viaţă superioară, nu te mai ocupi de lucruri inferioare.
-Care este omul cel mai plăcut lui Dumnezeu? Nu este Sfântul Evanghelist Ioan?
-Dragă, e greu de spus care este cel mai plăcut lui Dumnezeu. Eu v-am spus despre unii oameni plăcuţi lui Dumnezeu. Care este cel mai plăcut lui Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie.
-Cum se poate face renaşterea spirituală în România?
-Pentru societate? Dragă, în România, ca oriunde, renaşterea spirituală se realizează prin oamenii care ei înşişi renasc spiritual. Adică nu poţi aştepta un fenomen de masă înainte de a realiza un fenomen la nivelul personal.
La noi la mănăstire, de exemplu, vin foarte mulţi oameni la hram; şi eu mă gândesc totdeauna că oamenii aceştia, în general, în familiile lor şi în cercul lor social, sunt oameni izolaţi, adică nu sunt în legătură cu ceilalţi oameni; nu e un fenomen de masă, ci e un fenomen la măsura individului.
-Cum explicaţi spusa: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia să se arunce în mare şi s-ar arunca” (Matei 17, 20)?
-Explic la fel cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul, că prin credinţă se înlătură patimile, se îndepărtează, se nimicesc. Prin angajare… Adică un munte îl poţi muta cu mijloace tehnice, dar patimile nu le poţi înlătura cu mijloace tehnice, ci prin credinţă, prin angajarea într-o viaţă bazată pe credinţă.
Din ospatul credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian
