Legenda Mănăstirii Peştera Sfântului Apostol Andrei

0
768

Sf AndreiBinecuvântată este ţara noastră cu bogăţii şi frumuseţi ce-ţi bucură ochii şi inima la tot pasul. Dar ştiţi care este cel mai frumos lucru şi cea mai mare bogăţie a românilor? Este credinţa noastră ortodoxă, păstrată din moşi-strămoşi. Bunii şi străbunii noştri au preţuit-o, au apărat-o şi au dus-o mai departe, până la noi. Oriunde te-ai duce pe meleagurile noastre, găseşti locuri încârntătoare şi oameni buni şi primitori. Şi oriunde sunt români, acolo sunt şi biserici. Dar ştiţi voi povestea primului sfânt lăcaş de la noi din ţară? Haideţi să coborâm pe firul timpului şi să vedem ce s-a întâmplat, în urmă cu aproape 2000 de ani, când Sfântul Apostol Andrei a ajuns pe meleagurile noastre!
Era vremea secerişului aici, în sudul Dobrogei. Dimineaţa era caldă şi blândă, vântul adia uşor, trecând nevăzut peste lanurile coapte. Oamenii, cu mic cu mare, ieşiseră la lucru. Familii întregi, cărând cu ei copii de toate vârstele, chiar şi sugari, împânzeau uliţele satului, îndreptându-se spre câmpurile rumene. în urma lor, câte o văcuţă somnoroasă le ţinea isonul, clătinând uşor din cap.
Cum ajungeau în dreptul bucăţii lor de pământ, se opreau, puneau hrana şi apă la umbra tufişurilor, apoi cu umilinţă şi pietate ridicau ochii spre cer, în semn de mulţumire. Şi se apucau de lucru. Bărbaţii prindeau mănunchiuri groase în mâini şi le secerau. Femeile adunau spicele în snopuri pe care le cărau apoi şi făceau clăi gata pentru a fi încărcate în căruţe. Munca era istovitoare, dar toţi trudeau cu spor şi mulţumire ştiind că vor avea mâncare în iarna ce urma să vină. Timpul se scurgea lin. în urma lor, câmpul rămânea curat şi neted. La un moment dat, un bărbat vânjos se îndreptă din şale cu un oftat, îşi şterse năduşeala de pe frunte cu mâneca aspră a cămăşii şi, privind spre drum, le spuse celorlalţi:
– Ia uitaţi-vă, vine cineva pe drum! Nu l-am mai văzut până acum pe aici. Cred că vine de departe pentru că pare obosit, iar hainele sale sunt prăfuite.
Îndată se ridicară şi ceilalţi ţărani, privind în lungul drumului.
Într-adevăr, pe cărare se apropia înaintând anevoie un bărbat necunoscut. Căra în barbă şi în pletele albe ani mulţi şi încercaţi. Se sprijinea într-un toiag cioturos, tocit de-atâta umblet. Era prăfuit şi sărea tare obosit, semn că mersese mult pe jos, pe drumuri pietroase şi sterpe.
Dar pe chipul său era o lumină nemaiîntâlnită. Chiar dacă trupul îi era obosit, pe faţă i se citeau blândeţea şi bunătatea. Avea ochii adânci, ce împrăştiau raze de linişte şi bucurie, atunci când privea în jur. Ţăranii rămaseră înmărmuriţi, oprindu-se toţi din lucru, privind fascinaţi la acest călător.
– Da, pe voi! Am bătut cale lungă ca să vă dau o veste minunată. Ia spuneţi-mi voi mie, de ce vă temeţi cel mai tare, care este cel mai mare rău ce vi se poate întâmpla vouă şi celor dragi şi apropiaţi vouă?
Oamenii căzură pe gânduri. Bărbaţii se scărpinau în barbă, iar femeile se uitau în jur speriate, neînţelegând ce vrea să spună străinul.
– Păi, ar fi multe rele – zise, în sfârşit, unul – uite de exemplu seceta, dacă n-ar ploua mult timp, n-ar creşte grâul, iar noi am duce-o tare greu peste iarnă…
– Sau potopul, zise altul, dacă plouă prea mult, iarăşi e rău.
– Molima, spuse unul hotărât, cred că e cea mai rea dintre toate. Dacă se abate asupra satului, intră boala în oameni şi în animale, suferă şi mor pe capete…
– Da, aşa e, spuseră alţii, dar mai sunt şi alte rele…
– Da, da, îi linişti noul-venit, aveţi dreptate, sunt multe de care ne temem şi pe care le-aţi spus aici, dar toate au acelaşi final: teama de moarte. Toate ne fac să ne fie teamă de moarte.
– Bine v-am găsit, oameni buni, îi salută el respectuos pe ţărani cu voce blândă, când se apropie de aceştia.
– Bună să-ţi fie inima călătorule, dar ce cauţi prin părţile astea? Cred că vii de departe. Pari destul de obosit şi flămând. Ia, adă o cană cu apă să se spele pe mâini!, spuse el uneia dintre femei, cu siguranţă nevasta sa.
Călătorul se spălă liniştit pe mâini şi pe faţă, trecându-şi apoi palmele umede peste pletele prăfuite.
– Vă mulţumesc din suflet, oameni buni, zise călătorul după ce se mai răcori. Ce caut pe aici?, m-aţi întrebat. Ei bine, chiar pe voi vă căutam, le mai spuse el cu glasul blând şi rar.
– Pe noi?! răspunseră mai mulţi deodată, unii uimiţi, alţii curioşi.
– Aşa e, spuseră oamenii luminându-se la chip după ce stătuseră încordaţi şi gânditori. Da, moartea e cea mai rea, de ea ne este frică cel mai tare.
– Ei bine, zise călătorul, tocmai asta am venit să vă spun. Nu trebuie să vă temeţi, pentru că moartea a fost învinsă.
– Ce spui acolo, omule?, zise unul mai în vârstă cu barba colilie, ce stă în fruntea celorlalţi. Am auzit şi am văzut multe în lunga mea viaţă, dar aşa ceva n-am pomenit. Hai mai aproape şi spune-ne pe îndelete! Cum ai învins moartea?
– Nu, nu eu am învins-o. Dar L-am cunoscut pe Cel care a murit şi apoi a înviat din morţi. De atunci străbat lumea în lung şi-n lat ca să le spun tuturor această veste minunată. însuşi bunul Dumnezeu a coborât pe Pământ ca să ne înveţe cum să învingem moartea. De murit vom muri cu toţii, dar cei care sunt buni şi milostivi pe pământ vor dobândi viaţa veşnică în cer. Se vor bucura de-a pururi în rai. în schimb, cei răi, care au trăit în păcate, vor ajunge în iad, unde va fi vai şi amar de sufletele lor.
Ţăranii tăcură, căutând din priviri unii spre ceilalţi. Apoi unul dintre ei zise:
– E minunat tot ce ne spui, călătorule! Te rugăm să rămâi la noi o vreme. Te vom găzdui în casele noastre. Vrem să aflăm mai multe şi mai pe îndelete despre toate acestea.
– Vă mulţumesc oameni buni, le spuse drumeţul. Cu siguranţă voi rămâne o vreme aici. Văd că sunteţi oameni buni, cu suflet mare şi deschişi la minte. Doar că am nevoie de un loc mai larg decât o casă, unde să se strângă mai mulţi oameni de prin împrejurimi, ca toţi să mă poată asculta.
– Ştiu eu o peşteră dincolo de pădure, spuse un tânăr cu privire şugubeaţă. Iar în faţa peşterii este o câmpie, unde se pot strânge foarte mulţi oameni.
– Da, aşa e, te vom conduce acolo. E un loc retras şi liniştit, spuseră şi ceilalţi într-un glas.
Merseră în sat, luară câteva merinde în traiste şi-l conduseră pe călător la peşteră.
-E foarte bine aici, le mulţumi călătorul cu un zâmbet pe chip. Mergeţi acum acasă şi anunţaţi-vă rudele şi prietenii, chiar şi pe cei din satele vecine, că toţi cei care vor să-L cunoască şi să-L primească în sufletele lor pe bunul Dumnezeu să vină aici, la peşteră. Numele meu este Andrei şi sunt unul dintre ucenicii trimişi de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca să vă botez şi să vă împărtăşesc adevărata credinţă. Veniţi aşadar să ne rugăm împreună!
în zilele următoare, pe pajiştea din faţa peşterii s-a adunat mulţime de oameni. Sătenii şi-au anunţat rudele şi prietenii din satele vecine şi au venit cu toţii, cu mic, cu mare să-l asculte pe Sfântul Apostol Andrei.
– Această peşteră va fi loc sfânt de închinăciune cu harul Domnului şi voi să veniţi aici cu dragoste şi credinţă căci Dumnezeu vă ascultă rugile şi vă cunoaşte nevoile. Să vă rugaţi, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Iar oamenii au început să vină tot mai mulţi, auzind de bunătatea şi de credinţa Sfântului Apostol Andrei. Se botezau cu bucurie, primind în suflete credinţa cea adevărată. Şi mult timp după aceea, ani şi ani de-a rândul, oamenii au mers la peşteră să se închine şi să se roage pentru ei şi ai lor.
Dar vreme lungă a trecut. Peste poporul român au venit necazuri cu duiumul: războaie crude şi nedrepte, foamete şi molime ucigaşe. Copleşiţi de atâtea necazuri şi nenorociri, oamenii n-au contenit şase roage Domnului, dar nu au mai avut timp şi răgaz să bată cărările pădurii, până la peşteră. Aşa că, încet-încet aceasta a fost uitată.
Ierburile şi copacii au acoperit intrarea în peşteră, ascunzând-o privirilor oamenilor rătăciţi prin pădure.
Dar iată că într-o zi, după multă vreme, în anul 1920, un credincios, avocat de meserie, pe nume Dinu, bătu la poarta preotului din sat.
– Sărut-mâna, părinte, am venit la dumneavoastră cu o problemă, mai bine zis cu o rugăminte, care mă frământă de ceva vreme.
– Vă ascult cu drag, domnule avocat, ce s-a întâmplat?
– Părinte, ştiţi că sunt un om serios care nu crede în vise şi superstiţii, dar de data asta e altceva.
– Hai, spuneţi-mi fără teamă, îl încurajă părintele!
– Ştiţi, l-am visat noaptea trecută pe Sfântul Apostol Andrei. Mi-a arătat peştera în care a poposit şi care a fost loc de închinare şi rugăciune pentru el şi localnicii de atunci. Mi-a spus să merg acolo şi să le arăt şi celorlalţi oameni locul.
s-o, spuse părintele zâmbind, mângâindu-şi barba gânditor. Am auzit din bătrâni despre această peşteră, dar nimeni nu ştie unde este. Au căutat-o mulţi oameni înainte, am fost şi eu cu câţiva credincioşi dar n-a fost chip să o găsim. Ar fi o minune nemaipomenită dacă am găsi-o!
– Vreţi să veniţi cu mine?, spuse avocatul însufleţit. Sunt sigur că Sfântul Apostol Andrei şi Bunul Dumnezeu ne va îndruma şi ne va arăta calea spre peşteră.
– Cum să nu vin?! Sunt gata să vă urmez, dar încotro?
– Eu spun să mergem cu maşina până la marginea satului şi de acolo s-o luăm pe jos prin pădure.
– Bine, spuse preotul.
Merseră o vreme cu maşina, iar de la marginea pădurii o luară pe jos. Străbătură o vreme desişurile, căutând prin întunericul nepătruns al pădurii, dar nu găsiră nimic.
– Mi-e teamă să nu ne rătăcim, spuse părintele. Mergem de mai bine de un ceas şi n-am ajuns. Aţi mai fost vreodată pe aici, domnule avocat?
– Nu, niciodată, dar am credinţă că vom reuşi, spuse avocatul vesel şi însufleţit.
Mai merseră o vreme şi deodată avocatul strigă:
– Părinte, este aici, am găsit-o! Ştiam eu că o să reuşim! Slavă Domnului şi Sfântului Apostol Andrei!
Cei doi se opriră în faţa unei stânci. Se vedea o mică deschizătură, dar totul era îmbrăcat în verdeaţă bogată. Rupseră cu mâinile atât cât putură şi se strecurară înăuntru. O rază de lumină, scăpătată printre copaci, îi însoţi în peşteră. Cei doi rămaseră înmărmuriţi, privind stânca rece, dar primitoare, plină de semne lăsate de oameni cu veacuri înainte.
– Doamne, aşa este, e chiar peştera Sfântului Andrei. îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai trimis prin acest om un mesaj aşa de preţios şi de dorit de noi toţi.
Apoi, întorcându-se spre avocat, care nu reuşea să îşi desprindă privirea de pe stâncă, îi spuse:
– Haideţi în sat degrabă, să anunţăm oamenilor minunea aceasta. Să chemăm lumea cu seceri şi topoare, să curăţăm intrarea în peşteră, să poată veni aici toţi cei ce vor să aducă închinare Domnului şi Sfântului Apostol Andrei.
în anii ce au urmat, oamenii au curăţat intrarea peşterii de buruieni şi copaci, au construit câteva chilii şi au tăiat drum prin pădure pentru a uşura accesul tuturor celor care voiau să meargă să se roage la Peştera Sfântă.
Iar în zilele noastre s-a construit o mândră mănăstire aici, la Peştera Sfântului Apostol Andrei. An de an, tot mai mulţi români vin să se închine în acest loc binecuvântat.
lată, chiar acum a sosit un autocar, ce a oprit în curtea mănăstirii. Mulţi prichindei coboară în linişte, curioşi şi nerăbdători. Cei mici, doi câte doi, pornesc cu paşi timizi spre peşteră. Se uită curioşi în jur, încântaţi de tot ce descoperă.
– Bunicul mi-a spus că această peşteră e prima biserică de la noi din ţară, aşa este?
– Şi am auzit că este şi un izvor în apropiere!, continuă repede o fetiţă blondă.
– Da, copii, aşa este, le răspunde cu blândeţe doamna învăţătoare. E prima biserică pentru că aici a poposit primul creştin în ţara noastră, Sfântul Apostol Andrei. Iar în apropiere este un izvor minunat, unde au fost botezaţi primii creştini de către Sfântul Apostol.
– Putem bea şi noi apă de la izvor? Mi-e sete şi ştiu că apa de izvor este foarte bună!
– Da, copii, puteţi bea apă. Se spune că atunci când a
venit aici Sfântul Apostol Andrei, apa nu era bună de băut. Oamenii veneau la slujbă şi multora li se făcea sete. Atunci Sfântul Andrei s-a milostivit de ei şi L-a rugat pe Bunul Dumnezeu să
preschimbe apa, care, printr-o minune, a devenit dintr-odată bună de băut. De atunci apa aceasta este potabilă, gustoasă şi foarte sănătoasă.
Copiii intră toţi în peşteră, aprind lumânări şi mângâie pereţii reci, martori ai atâtor minuni de-a lungul veacurilor. Apoi merg în biserica mare, să se închine la racla unde se păstrează o părticică din moaştele Sfântului Apostol Andrei, şi să asculte sfaturile unui bătrân călugăr, ce le povesteşte cu drag despre viaţa Sfântului Andrei şi despre istoria acestor meleaguri încântătoare, unde frumuseţea locurilor se îmbină cu frumuseţea credinţei şi a tradiţiilor noastre româneşti.
Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi dintre apostolii chemaţi de Mântuitorul Iisus. Sfântul
Andrei mai este numit şi Apostolul românilor, fiind ocrotitorul tuturor celor ce poartă acest frumos nume.

Legendele Mănăstirilor, Leon Magdan, Victoriţa Magdan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here