Legenda Mănăstirii Hodoş Bodrog

0
672

Manastirea Hodoş Bodrog – asa cum orice om are suflet, tot astfel orice aşezare românească are şi o biserică. Oricât ar fi de mic un sat, un cătun, în mijlocul său vei găsi întotdeauna o bisericuţă făcută de drag şi de nevoie, căci nimeni nu poate trăi ca om între oameni fără credinţă, rugăciune şi har. Aşa-i la noi, la români, şi aşa-i bine să fie!

Hodos Bodrog 4Mirosul de levănţică al costumelor populare se amestecă cu aburii şi mirosul sfârâitor al cărnii pe cărbunii încinşi.

Multe dintre sfintele noastre mănăstiri au fost însă ridicate după mari minuni dumnezeieşti. Păstrate în legende şi purtate astfel peste veacuri, aceste minuni ajung şi la poarta sufletului nostru. Haideţi să ne întoarcem acum prin amintirile moşilor şi strămoşilor noştri!

E primăvară aici, în Banat. Soarele şi-a îmbrăcat strat fin de sărbătoare înainte de a urca pe boltă. Razele lui mângâie blând, alintând podurile şi lunecând vesel peste undele nesfârşite ale Mureşului, peste case şi hanuri, învăluind în căldură micul târg de duminică. Lumea forfoteşte pestriţă pe la tarabe şi prin ocoluri.  Grăbiţi sau cumpătaţi, oamenii cumpără sau vând, fiecare după dorinţă şi nevoi.  Mirosul de levănţică al costumelor populare, păstrate cu sfinţenie în scrinuri, se amestecă cu aburii şi mirosul sfârâitor al cărnii pe cărbunii încinşi.

Şi toate-s primenite de voia bună şi de bucuria sărbătorii.

La marginea unui ocol plin cu vite de toată frumuseţea, ţăranii cu stare chibzuiesc şi îşi dau cu părerea, tocmindu-se. Privirea tuturor se opreşte o clipă asupra unui taur falnic ce domneşte parcă peste celelalte cornute. Un ţăran vânjos, cu pumnii cât maiul, îşi trece căciula dintr-o mână într-alta, scărpinându-se gânditor în pletele dese. Într-un sfârşit, zice:

– Gata, m-am hotărât, îl cumpăr. Aşa mândreţe de taur nici că am mai văzut şi tocmai de-asta o să-i spun Hodoş!

– Bine te-ai mai gândit, spuse negustorul vesel. Hai atunci să bem adălmaşul.

La scurt timp, ţăranul mândru, trăgând de funie taurul masiv, se îndreaptă spre casă, lăsând în urmă târgul fremătând. Merge agale pe lângă animal, lăsând în urmă zgomotul şi zbuciumul târgului.

Şi zilele trec… în sat, timpul curge liniştit, odată cu apele bătrânului Mureş. Viaţa trece firesc, între aceleaşi hotare. Bărbaţii, însoţiţi de flăcăiandri, merg la pescuit sau lucrează pământul, căci se ştie, ei ţin casa pe dinafară. Femeile deretică, îngrijesc bătătura, caută de animale şi, mai ales, ţin pruncii, că aşa se cuvine; ele ţin casa pe dinăuntru. Zgomotoşi şi plini de viaţă, copiii duc vitele la izlaz, zburdă, se joacă şi se bucură de căldură, de adierea vântului şi trilurile păsărilor ce spintecă aerul. Cum altfel, căci ei sunt chiar sufletul casei, bucuria şi nădejdea oricărei familii!

Izlazul a plin de vite care pasc şi rumegă liniştite, oi leneşe toropite de căldură şi câteva capre năzdrăvane care se caţără pe mărăcinii răsăriţi ici-colo prin iarbă.

Deoparte, mai într-o margine, taurul cel masiv rupe cu botul iarbă grasă şi fragedă, molfăie şi înghite alene.

Hodos Bodrog 2Rezemat cu coatele pe gard, ţăranul nostru îl priveşte cu mulţumire. Bun nume i-a mai potrivit, căci în limba veche a slavilor„huduş” înseamnă „maiestuos, măreţ, strălucitor”. De-odată, taurul s-a oprit din păscut, pare neliniştit şi preocupat. Prinde cu coarnele o moviliţă de pământ şi-o răstoarnă.

„Ce-o mai fi şi asta?”, îşi zise ţăranul, devenind şi mai atent. Taurul răsturnase moviliţa, dar nu se mulţumea cu atât. Băgând coarnele în pământul înţelenit, săpa de zor. Scotea pământ amestecat cu rădăcini şi-l aruncă în lături, apoi îşi înfigea din nou coarnele, mai abitir ca înainte.

Încetişor, ţăranul părăsi curtea şi se apropie tiptil. Era curios, dar şi puţin temător. Nu voia ca animalul să-şi rupă coarnele în vreo rădăcină îndărătnică. Apropiindu-se, văzu în teşitura gropii o bucată de lemn, bine păstrată, fără a părea deloc putrezită.

– Ho, Hodos, ho, îi spuse el taurului, mângâindu-l şi trăgându-l într-o parte. Apoi, cu mare grijă, scormoni de jur împrejurul bucăţii de lemn şi o scoase la lumină. O ridică în mâini şi o privi cu atenţie. De sub stratul gros de pământ, ochii Fecioarei şi ai Pruncului surâdeau cu blândeţe ţăranului.

„O icoană ! Doamne, ce minune ! De unde o fi apărut aici?”

– zise privind nedumerit în jur. Şi întorcându-se în curte, şterse icoana cu un ştergar curat şi-o aşeză într-o traistă. Se spălă pe mâini, îşi primeni straiele şi-o porni către sat. Se opri în dreptul bisericii şi se închină, apoi bătu la poarta de alături, la casa părintelui. Preotul, care trebăluia prin curte, veni deîndată.

– Sărut-mâna, părinte, să mă iertaţi, rogu-vă, dar am venit într-un suflet să vă dau de ştire ce minune s-a petrecut!

la uitaţi, părinte, ce-am găsit pe izlaz! O icoană preafrumoasă! Taurul meu, care păştea, a scos-o cu coarnele din pământ! spuse el, scoţând cu mare grijă icoana din traistă.

Preotul privi cu luare-aminte la icoana puţin schimbată de vreme şi de întunericul pământului.

– Arată-mi şi mic locul, spuse el, scuturându-şi hainele cu palmele şi trăgând poarta în urma lui.

– Sigur părinte, cum să nu, zise omul urmându-l respectuos.

Hodos Bodrog 1Ajuns pe izlaz, preotul privi cu băgare de seamă locul, cercetă împrejurimile, căută spre taurul ce păştea liniştit, nu departe, şi zise:

– Ce minune o mai fi şi asta?!

Prin ce miracol o fi ajuns icoana aceasta sfântă sub pământ?! Cât o fi pribegit prin lume, ascunsă de vreun credincios ce se temea să nu cadă în mâini vrăjmaşe? Şi ce noroc s-o găsim acum! Ce binecuvântare! Putea să mai stea vreme îndelungată în întuneric, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi trimis semn prin taurul tău!

Şi preotul se închină, sărută icoana şi o strânse cu evlavie la piept.

Duminică dimineaţa, curtea bisericii era plină ochi de lume: bărbaţi şi femei, cu toţii gătiţi de sărbătoare, serioşi şi smeriţi. Iar ţâncii, cu strai curat, ţinuţi de mână de cei mai mari, aşteptau şi ei cu nerăbdare să înceapă slujba.

– Bine-aţi venit, oameni buni, şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Cred c-aţi aflat de minunea ce s-a întâmplat în satul nostru. Cu siguranţă că Dumnezeu ne-a trimis acest semn. Am chibzuit, am vorbit şi cu unii, şi cu alţii, şi am hotărât, să ridicăm o sfântă mănăstire în acel loc, să rămână mărturie şi aducere aminte pentru cei ce vor urma. Iar în biserica mănăstirii să fie păstrată la loc de cinste şi închinare această sfântă icoană, să ne ocrotească şi să ne amintească mereu de dragostea Domnului şi de ajutorul Său.

Să ne închinăm înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul

Toţi oamenii au primit cu mare bucurie aşa o veste şi, încă de a doua zi, au început lucrul. Şi-au ridicat o mănăstire frumoasă, căreia i-au zis Hodoş-Bodrog, căci Hodoş era numele taurului, iar Bodrog înseamnă “împunsătură cu cornul”.

Şi nu doar oamenii locului, ci şi cei din alte ţinuturi veneau să se închine şi să caute alinare şi ajutor la sfânta icoană, ce s-a dovedit a fi făcătoare de mari minuni trupeşti şi sufleteşti. Iar mai târziu, oamenii au aşezat în biserică, la intrare, coarnele taurului Hodoş, pentru ca oricine va trece pragul sfântului lăcaş, chiar şi după sute de ani, să ştie că în această frumoasă legendă e tăinuit mult adevăr. Sfânta mănăstire a străbătut veacurile, a răzbit peste vremuri grele şi peste încercări de tot felul, pentru a le aminti mereu românilor de credinţa în Dumnezeu, Iar acum a venit şi rândul nostru să trecem pragul cu smerenie şi recunoştinţă. Să ne închinăm înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul şi să ne rugăm Lor să ne ajute şi să îndepărteze tot răul din casele noastre şi de pe aceste meleaguri binecuvântate de Bunul Dumnezeu.

Mănăstirea Hodoş-Bodrog este cea mai veche mănăstire din ţara noastră cu viaţă neîntreruptă. Asta înseamnă că mănăstirea şi-a desfăşurat activitatea fără încetare, chiar dacă au trecut peste aceste locuri vrăjmaşi, molime, războaie şi câte şi mai câte…

Istoria manastirii Hodoş Bodrog

Unii istorici locali vorbesc despre călugării ortodocşi de aici, încă de la începutul Secolului al XIX-lea. Se spune că animalele au fost create de Dumnezeu, pentru a-l ajuta pe om. În legendele noastre ele au un rol foarte important: în balada “Mioriţa” apare oaia devotată; în legenda întemeierii Moldovei este falnicul zimbru, simbol al puterii paşnice, iar aici, la Hodoş Bodrog, taurul ne aminteşte de credinţă şi de minunatele căi ale Domnului.

Turnul mănăstirii este monument istoric, vechi de pe la 1370. Fiind înalt, era folosit şi ca punct de observaţie când armata otomană ameninţa împrejurimile. De atunci este şi sculptură de pe turn, ce reprezintă doi cavaleri, ce ţin în vârful săbiilor capete de turci. Jos, lângă turn, este cioplită o inimă de piatră. Se spune că, dacă îţi lipeşti urechea de zidul turnului, auzi cum bate o inimă de om. Iar în muzeul mănăstirii sunt vestigii arheologice de pe timpul romanilor, descoperite aici, în incinta mănăstirii. Mai sunt manuscrise, argintărie şi icoane foarte vechi.

Legendele Mănăstirilor, Volumul I, Leon Magdan, Victoriţa Magdan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here